45 de ani, 4 săptămâni, 3 zile. Viața prea scurtă a Silviei Coman, femeia care a sfidat orice prognostic al medicilor și i-a ajutat pe ceilalți: „Când o vedeam cum luptă, îmi dădea și mie curaj”

Silvia Coman s-a născut la 4 iunie 1979 și la 36 de ani a fost diagnosticată cu melanom, un tip de cancer de piele foarte agresiv. În anii în care a trăit cu boala, Silvia a vorbit public despre tratamente, pe unele chiar le-a testat pe sine fiindcă nu existau la noi, și a luptat pentru bolnavi ca ea din poziția de navigator de pacienți. Acestea sunt doar câteva mărturii ale celor cărora le-a atins viața pentru totdeauna. 

Navigatorul de pacienți este o profesie nouă în România care presupune asistență constantă bolnavului și familiei pentru găsirea celor mai potrivite tratamente și, așa cum îi spune numele, navigarea prin hățișurile sistemului medical – analize, documente, tratamente, medicii potriviți. Sunt doar câteva zeci de navigatori în România. 

Silvia Coman a fost medic de familie înainte să fie navigatoare de pacienți și această formare inițială împreună cu pregătirea sa în domeniu a dus chiar la confuzia că ar fi fost medic oncolog. Apropiații spun că se gândea chiar să facă un nou rezidențiat pe asta. 

Dincolo de imaginea publică, Silvia Coman a fost fiică, soție, mamă și prietenă. A fost medic și pacienta care a sfidat orice pronostic dat de medici – a trăit 8 ani cu melanom. A luptat să aducă noi terapii în țară sau ca cele existente să fie decontate. A sprijinit sute de alți pacienți și pe familiile acestora să găsească traseul cel mai scurt spre tratarea unor boli cumplite. A înțeles sistemul medical românesc, l-a criticat, l-a sprijinit. 

Pe 7 iulie se împlinește un an de când Silvia Coman nu mai este. I-am construit o incompletă biografie din mărturiile familiei și prietenilor. Tot ce e un om n-ar fi putut oricum să încapă în doar 5.500 de cuvinte. Dar memoria ei trebuie să rămână scrisă și purtată în inimi de oamenii care au iubit-o. 

N-am cunoscut-o personal pe Silvia. Toți prietenii ei mi-au spus „te-ar fi plăcut”. De când am început să îi documentez viața, m-am gândit foarte mult dacă până acum am trăit frumos și plin pentru sufletul meu sau dacă am fost bună cu alții. Când cele două sunt una, poate îți faci mai ușor bagajul pentru acest ultim voiaj. Sper că pentru Silvia a fost așa. 

Datorită ei am fost pentru prima dată în viața mea la un screening de piele. 

• În România, numai în 2022 au fost diagnosticate 2.200 de cazuri noi de melanom, un tip de cancer de piele rar și sever care poate apărea la orice vârstă. Peste 90% din cazurile de melanom sunt legate direct de expunerea la razele ultraviolete de la soare sau de la dispozitivele de bronzat.
• Mai multe informații despre diagnosticare și tratament puteți citi aici.

Copilăria și adolescența 

În loc de fermier, ar fi trebuit să fie învățător. Dar a picat la liceul pedagogic de la Buzău și s-a dus la cel agricol, ca să nu piardă un an. A început să i se prindă de inimă agricultura. A făcut Agronomia la Craiova și lucrurile s-au așezat fără să dea voie regretelor în viața lui Frățilă Burnel. Acolo a fost prima oară la teatru și la operetă, acolo a văzut toate meciurile de fotbal ale Craiovei Maxima. Și tot Craiova i-a adus-o pe Nicoleta, colegă de Agronomie, cu care și-a împărțit viața până azi și alături de care a crescut trei copii. 

La un an după marele cutremur, în 1978, au fost amândoi repartizați ca ingineri agronomi la Padina, Buzău, o zonă agricolă. Erau anii ‘80 în care rapoartele comuniștilor anunțau câte o tonă de grâne recoltate pe cap de locuitor. 

În 1979, la un an după ce au ajuns în localitate, pe 4 iunie, au avut primul copil. Pe Silvia. De atunci Frățilă a devenit „tătuțu’”. 

„Când avea 3-4 ani și cineva o întreba «ce-ai să te faci?», răspundea «mă fac doctoriță»”, își amintește mama. Au mai apărut doi băieți în familia Burnel. 

Silvia a fost premianta familiei. A intrat cu 9.57 la cel mai bun liceu teoretic din Buzău – „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. 

Pe mobila de bucătărie a Nicoletei sunt poze cu Silvia și cu toți nepoții. Pe masă, Nicoleta a așezat portretul Silviei. Senină, cu ochii ei albaștri privind spre camera foto încrezătoare. 

„Te rog, ia poza de aici… Nu pot…” Frățilă începe să plângă în mâini. 

***

Nicoleta Vlagea a cunoscut-o pe Silvia în clasa a noua, au făcut echipă până la finalul facultății și au crescut o prietenie pe viață. În banca a treia de la geam, Silvia și Nicoleta au descâlcit biologia pe care o studiau intensiv. Jumătate din clasă voia să dea la medicină. Nicoleta, azi medic la Bruxelles își amintește cât de mult învățau la biologie și de proful de istorie, nonconformist, care „stătea cu fundul pe catedră”. Vremuri monocrome, așa cum le prindeau aparatele foto pe film și memoria, fără „telefoane, internet, Facebook”. Era începutul anilor ‘90 cu promisiunile sale de libertate a ideilor.

Plus apusul CAP-urilor și începutul antreprenoriatului în agricultură. Inginerul agricol Frățilă Burnel a început să lucreze din 1991 la o societate agricolă din Padina. Primii pași „de la o agricultură super rudimentară la una pe care practic poți să o faci din birou.”

Fetița care făcea injecții păpușilor și a învățat pentru olimpiadă la biologie să facă disecții pe broaște a avut un moment în care nu mai știa dacă Medicina este calea sa. „Și taică-su i-a zis: ești singura din familie care poate să facă facultatea asta”, povestește mama Silviei. 

În vara lui 2024, în curtea lui Frățilă Burnel din Padina, Buzău, s-a copt zmeura. Dar nimeni nu s-a atins de ea. 

„Eram pur și simplu nedespărțite, n-am știut niciodată de ce, pentru că era opusul meu ca persoană”

Nicoleta Vlagea are vie în minte imaginea asta, cu părinții ei și ai Silviei agățați de gardurile de pe bulevardul Eroii Sanitari, așteptându-le să iasă de la examen. 

Era România lui 1998, a guvernului Radu Vasile, când era arestat și eliberat Miron Cozma, anul cazului de corupție „Țigareta II”,  când bucureștenii îl alegeau primar pe Viorel Lis. SUA își revenea după scandalul Clinton Lewinsky și doi doctoranzi de la Stanford fondau Google. 

Câte dintre știrile acestui nebun an ar fi intrat în camera de cămin a celor două prietene? Prea puține, confirmă Nicoleta, după 20 de ani de la absolvire. Ele se izolau de lume să învețe pentru examene, stăteau cu cărțile în mână zi și noapte.  

Ca să își cruțe timpul și să împuște un 10 la Sport, s-au înscris la o cursă de maraton. „Noi fiind foarte sedentare, abia am reușit să ajungem la capătul maratonului. Am început, am ocolit și am ajuns la finish…”, zâmbește la amintirea de atunci. 

„Eram pur și simplu nedespărțite, n-am știut niciodată de ce, pentru că era opusul meu ca persoană, era foarte deschisă, foarte sociabilă, dar cred că ne ofeream una alteia siguranță.”

Silviei nu-i plăcea să stea niciodată în mijloc în băncile din amfiteatre, mereu trebuia să stea spre o ieșire, din cauza claustrofobiei, își amintește Ina Toderici. Ele s-au cunoscut în anul 5, când au ajuns în aceeași grupă. Nu știau niciuna atunci că Silvia va trebui să-și înfrângă fricile de multe ori, să intre în „nava spațială” a RMN-ului. 

„Ne-am și împrietenit instant. Era talentul Silviei de a conecta oamenii”, povestește Ina astăzi. Este medic ginecolog, de altfel cu ea avea să-i nască pe cei doi copii. Dar nu știau nici asta atunci, se bucurau pur și simplu de moment, de acei ani „foarte veseli”, cum îi descrie Ina, cu o limonadă în față, la o terasă din zona Iancului. „Mai ieșeam în oraș, la un patinoar. În perioada aceea, era căsătorită cu primul ei soț. Fiecare era într-o relație, nu pot să zic că făceam nu știu câte ieșiri ca fetele.” 

Ca o bătaie din palme, a venit absolvirea. 600 de oameni plus părinți, prieteni și rude la Sala Palatului. „Acolo am avut depunerea jurământului lui Hipocrat. Au venit părinții Silviei. Apoi am ieșit la un restaurant.”

Și fiecare și-a pornit viața profesională. Ina a început rezidențiatul pe Gineco, Silvia, Medicină de familie, apoi ea primele cabinete le-a avut în afara Bucureștiului, la Padina și apoi Petrăchioaia.

Erau anii în care în Padina, zecile de tractoare trăncănitoare erau înlocuite cu John Deer, monitorizate prin satelit. O altă eră în agricultură. În domeniul sănătății se vorbea despre telechirurgie și roboți medicali. 

În 2024, pe 14 septembrie, foștii colegi s-au adunat la reuniunea de 20 de ani de la absolvire, în București. Încă din aprilie-mai se făcuse un grup cu vreo 300 de oameni pentru organizarea evenimentului. Era și Silvia acolo, în grup. „Există un mesaj pe care l-a postat: dacă trăiesc până atunci, vin oriunde.”

Prietenia 

„Mi-a rămas parte din ea, îmi curge prin vene. Dar mi-au rămas și un șal, o bijuterie, inelul ăsta… Mi-a rămas inclusiv o rochie de dantelă roșie, eu nu port roșu. Vai, unde port eu așa ceva, Silvia? Mergi cu mine la club…”

Bianca Simionescu îmi face un mic tur al casei ei din Aviației, unde la fiecare colț e o bucată din Silvia. Patul unde se proțăpea când venea de la tratamente, micuța masă de la bucătărie unde stăteau toate patru prietenele la vorbă. Silvia mereu lângă ușă, să aibă deschidere, să poată respira. „Pe scaunul pe care stai tu”, îmi spune Bianca.

O bucătărie în care patru prietene stăteau la cafea, azi încărcată de amintiri și doliu. Monica, Lili, Bianca și Silvia.

„Ne-am cunoscut în Magic. Ea era voluntar deja la Melanom România. Era ca o păpușă, era diafană și avea niște ochi calzi și blânzi și albaștri ca cerul, ca piatra asta de la inel… Și ne-am lipit una de cealaltă. Ea era la începutul carierei de navigator, era deja pacient oncologic”, spune Bianca.

Bianca Simionescu lucrează azi la Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București (ASSMB). Monica Althamer este director de programe la Fundația Metropolis, al cărui președinte este Codin Maticiuc, fundație care a dezvoltat programul „Spitale publice din bani privați”. Monica a fost și secretar de stat în Ministerul Sănătății în primul mandat al lui Vlad Voiculescu. 

Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătății, cofondatorul Asociației Magic a fost omul care le-a adus împreună: Silvia, Monica, Bianca. Au început să lucreze împreună, să ajute pacienții oncologici care ajungeau la Asociația Magic. Apoi, triunghiul prieteniei a devenit poligon cu patru laturi, că s-a alăturat și Liliana Curea, jurnalistă pe sănătate la ProTV. 

Bianca deschide ușa frigiderului și scoate două borcane pe jumătate, unul cu dulceață de zmeură, celălalt de căpșune. Și începe să plângă. Sunt făcute de Silvia. 

***

Monica își amintește că a văzut-o prima oară pe Facebook. „Cineva din lista mea a comentat sau a apreciat o fotografie de-a ei. M-am oprit pentru că era foarte frumoasă.” Apoi, un an mai târziu, în 2017, s-au întâlnit în biroul de la Magic. Au început să lucreze împreună, să consilieze pacienții legat de legislație, drepturi, căutau studii clinice atunci când protocoalele existente nu acopereau nevoia pacientului. „Toate relațiile care între oameni se clădesc poate în ani și mult mai greu, în viața noastră, în contactul ăsta cu durerea și cu boala, totul se derulează altfel. Știi că tot ce ai e momentul ăsta, azi, acum. Dacă vrei să zici ceva, zici azi pentru că s-ar putea să nu mai poți să zici mâine”, spune Monica. Vorbim pe Meet, ea la Timișoara, unde locuiește, eu în București. 

Liliana a cunoscut-o când a făcut o știre despre melanom pentru ProTV. Silvia făcea atunci imunoterapie în Israel, nu exista în România acest tratament. „Și-a dorit foarte mult să se vorbească despre tratamentul acesta, care ajută foarte mult pacienții cu cancer, tocmai în ideea de a schimba lucrurile și de a face posibil să fie adus și în România. Așa ne-am cunoscut.” Stăm pe o bancă dintr-un părculeț de pe Pache Protopopescu. 

Liliana a fost apoi voluntar într-o tabără pentru copii și Teo și Sofia, copiii Silviei, s-au lipit de ea instant. După acea tabără au început să se vadă constant. 

• Date științifice recente arată că pe lângă răspunsul la stres de tipul „luptă sau fugi”, în cazul femeilor mai există un răspuns pentru calmare care le duce către a fi alături de copii și de prietenele lor. Asta făcea mereu și Silvia. 

O vacanță de neuitat

Lili și Silvia au început să călătorească împreună. O vacanță care li s-a lipit de suflet a fost la Berlin, în 2021 unde Lili a alergat la maraton și Silvia a însoțit-o. „Când am terminat cursa, m-a așteptat și plângea și ne-am îmbrățișat și am început amândouă să plângem. Mi-a zis că este foarte mândră de mine. Tot timpul îmi spunea că este unul dintre cele mai tari lucruri pe care crede ea că le poate face un om, să alerge un maraton.”

Au mers cu mașina, au trecut prin Budapesta și Praga, două nopți la Berlin. La întoarcere au trecut prin Auschwitz unde au pășit în tăcere prin locul unde au fost ucise 1,1 milioane de oameni, majoritatea evrei. Silvia și-a dorit să îl viziteze, își amintește Lili. Era cu câteva luni înainte să afle despre metastazele cerebrale. Aveau bilete să vadă Coldplay la Paris, dar nu au mai putut merge. 

Și-au luat însă bilete la Coldplay pentru concertul din 12 iunie 2024, de la București. Atunci Chris Martin a avut un moment cu cântărețul de manele Babasha care a feliat internetul în pro și anti manele, noi și celălalt. Poate că Silvia ar fi zâmbit cu îngăduință în fața acestei gâlceve. Era deja internată în stare gravă pe secția de îngrijiri paliative. 

Cum era Silvia

„Nu ne-am închipuit că poate să se lege așa o prietenie între niște fete. Cred că și surorile ei, dacă erau, nu s-ar fi ajutat atât”, spune mama Silviei, în bucătăria unde a gătit sute de mese pentru ele, pentru toate fetele lor, pentru Silvia, Monica, Bianca și Lili. 

„Sarmalele, pilaful de pasăre, supa de găluște cu pasăre. La aperitive îi plăcea să mă ajute. Ea îmi făcea maioneza, extraordinar de bună. Îi plăceau răciturile, macaroanele cu brânză. Acum fiind bolnavă, numai macaroane cu brânză dulce și cu stafide îi făceam.”

Îi plăceau dulciurile. „Din zmeură nimeni nu culegea decât ea, asta era dulceața ei. Anul trecut am făcut amândouă de trandafiri. Ce am mai migălit… E neumblată a ei, cum am făcut-o, așa o are în debara acasă în București”, povestește Nicoleta Burnel. 

Când se vedea cu prietenele ei, se lăsa mai mereu cu festin. Odată au comandat din greșeală multe porții de ceafă cu cartofi prăjiți. „Am fost nevoite să ne chinuim să o dovedim”, își amintește Monica.  

Citea mult, beletristică și medicină, era mereu înconjurată de cărți și asculta muzică. „Eu, în momentele mele de melancolie, ascult muzică melancolică. Ea, în momentele ei de melancolie, asculta Paraziții…”, își amintește și Bianca. 

Și îi plăcea tare mult să fie mamă. Chiar de dinainte să fie mamă, își amintește Ina, care a fost și medicul cu care i-a născut pe cei doi copii. Când mergea la control în timpul sarcinii, pleca repede să treacă prin magazinul cu hăinuțe și jucării, să cumpere ceva, cât de mic. 

„Era foarte protectoare cu ei și avea o răbdare infinită. Îi plăcea să stea cu copiii, să-i vadă râzând, să se joace cu ei, să-i alinte, să-i gâdile. Asta-i plăcea cel mai mult”, spune Bianca. 

Își amintește perfect ambele nașteri. La una dintre ele apăruse o complicație și Silvia a rămas calmă și încuraja ea, pacienta, personalul medical care roia în jur. „Ulterior s-a demonstrat că copiii au aceste tulburări din spectrul autist și tot ea le-a gestionat. Ea se ocupa de toate lucrurile astea și se bucura de orice progres, iar copiii au făcut progrese”, mai spune Ina.

De pe masa de nașteri sau după ce a primit cumplitul diagnostic, tot Silvia era cea care își încuraja prietenii. Și dacă Silvia mușca din viață cu atâta poftă, ce motiv aveau ceilalți să n-o facă? 

„Asta mi s-a părut mie un pic supraomenesc, capacitatea ei de a se ocupa de alții, când ea, practic, trebuia să-și canalizeze toată energia spre sine. Asta m-a uimit total”, spune Nicoleta.

Pacienții. Pacienta 

Andi Cârlan era donator de sânge și în 2019, a fost prima oară când a fost refuzat. Avea hemoglobina foarte scăzută. Anemie a fost una dintre bănuielile inițiale. Doar că era un bărbat aparent sănătos de 36 de ani. Peste o lună a încercat iar să doneze. Valorile erau și mai jos. A ajuns la analize serioase după jumătate de an și diagnosticul a lovit cu puterea unui pian aruncat dintr-un zgârie-nori. Cancer de colon. 

„Eram complet bulversat, nu știam de unde să o apuc. Și un prieten mi-a zis: te pun în contact cu două prietene de-ale mele care sunt navigatori pentru pacienți oncologici, Monica Althamer și Silvia Coman.” Au făcut un grup de Whatsapp, a pus acolo documentele medicale și zi de zi, cele două l-au ghidat prin tot păienjenișul sistemului. „M-au ajutat să obțin second opinions din alte țări, m-au ajutat să refac biopsiile și în alte țări. Și mi-au fost alături în perioadele foarte grele emoțional.”

Când a început să tolereze citostaticele, Andi a început și el să „se joace de-a navigatorul”. 

„Am putut să ajut un număr de oameni până în momentul în care unul dintre ei a murit. Avea o formă foarte agresivă. Am căzut psihic, m-a dărâmat. Și acela a fost momentul în care am sunat-o pe Silvia și i-am zis că eu nu pot să fac asta, ajută-i tu pe oamenii ăștia.” L-a alinat faptul că i-a lăsat pe mâini bune. 

Silvia nu refuza pacienți. Dacă știa, dădea informația mai departe, dădea telefoane, construia autostrăzi din ulițele prăfuite și drumurile închise ale sistemului medical românesc. În ciuda faptului că prietenii și familia îi tot spuneau să o lase mai moale. 

„Noi am văzut o Silvie ocupată, la care ne duceam și nu avea timp să stăm de vorbă și mă enerva lucrul ăsta. Îi ziceam Nicoletei (mama Silviei), mă, eu plec, nu mai stau, mă duc acasă, eu nu pot nici să stau de vorbă cu ea.” 

„Odată ce oamenii ajung să te caute, ți-e foarte greu să refuzi să răspunzi. Dacă cunoști informația, o să o dai, indiferent în ce stare ești în momentul ăla”, spune Monica. Și Silvia nu putea să stea deoparte. Petrecea nopți studiind, citind noi descoperiri din știință, vorbind cu tot felul de colegi din clinici din afară. 

Iar în ce privește boala proprie, „Silvia s-a navigat singură”, o spun toți. În fiecare moment ea a fost la cârme, ea și-a gestionat propriul tratament. Și asta nu poate veni decât cu o mare singurătate, crede prietena ei, Nicoleta, medic la Bruxelles. 

Silvia s-a pus și la dispoziția științei, testând tratamente noi, astfel ca apoi să ajungă pe scară largă la pacienți români. 

„Una dintre bucuriile Silviei, pentru că știa că de la ea a început și lupta, a fost decontarea radioterapiei stereotactice”, completează Lili. Este o procedură pe care a făcut-o la Cluj într-o clinică privată de acolo. În 2023 a fost băgată pe lista de decontare, după ce clinica Medisprof a făcut o petiție și apoi o acțiune în instanță. 

„Nu voi muri din asta”

Stăm în curtea lui Andi, la masă, aproape de apus, după o zi dogoritoare. Am mâncat o prăjitură făcută de el. După diagnostic și-a liniștit gândurile gătind. Una din fetițele lui m-a servit și în drumul dinspre bucătărie, a gustat din felia pentru musafir. Zâmbim la triunghiul ciobit al tartei. Unul dintre momentele simple, de inocență și veselie, pe care ni le fac cadou copiii și viața. 

„Nu cunoscusem până la Silvia pe cineva cu o formă de cancer atât de agresivă precum al meu. Și văzând-o cum luptă, cum se repoziționează de fiecare dată, cum se reinventează, cum reușește să dea un twist lucrurilor în așa fel încât să mai poată puțin de fiecare dată, mi-a dat și mie putere și curaj.”

„Eu am primit un tricou de la o prietenă pe care scria «nu voi muri din asta». Și i-am făcut și ei unul identic. Și am mers la ea într-o zi și ne-am făcut reciproc promisiunea că «nu voi muri din asta». Avem și o poză. Nu și-a ținut promisiunea.”

Boala 

2016. Vara. O aluniță de pe spate. Într-o dimineață, când s-a trezit, avea sânge pe tricou, își amintește mama ei. Silvia a povestit într-o emisiune TV că a rugat pe cineva să-i facă o poză aluniței, că nu era într-un loc vizibil de pe spate și din poză și-a dat seama singură că e melanom. S-a autodiagnosticat. „Nu era niciun dubiu”, a spus privindu-l în ochi pe prezentatorul de la Speranța TV. Apoi a făcut și biopsie. „N-o să uit niciodată ziua aceea, erau părinții la mine, repetam că vreau să mai am puțin timp să crească copiii, să-și aducă aminte de mine, era singurul gând…”

Melanom gradul 3 – diagnosticul a doborât întreaga familie. Silvia și-a adunat toate resursele și a început să studieze zi și noapte. 

La zece zile de la diagnostic se opera în România, apoi în Turcia. Și-a închis cabinetul de medic de familie din zona Decebal din București. A povestit că ce devenise profesia de medic de familie era departe de ce putea ea să ofere profesiei – „un conțopist”. S-a dedicat cu totul muncii de navigatoare de pacienți, în special prin Asociația Magic. Împreună cu Vlad Voiculescu, se zbăteau să aducă medicamente sau tratamente care pe anumite perioade nu se găseau. Pentru boala sa, ținea legătura în permanență cu un medic din Belgia și unul din Israel. 

„Bi, medicina a evoluat, trebuie să câștigăm timp”

Acum 9 ani, când a aflat diagnosticul, speranța de viață maximă la melanom era scurtă, până la un an, iar supraviețuirea la 5 ani era 50%. Ea a sfidat pronosticurile și a trăit 8 ani. Tatăl iei stă la masa din bucătărie cu mai multe caiete și bilete lăsate de Silvia. 

„Istoric, melanom cutanat, 2016-17, multiple, deci determinări pulmonare multiple în august 2019. După aceea repaus complet în noiembrie 2019, deci în noiembrie a dispărut. Atunci în 2022… Excizată chirurgical parietal…”, citește tatăl ei mecanic. Se oprește brusc, vocea i se gâtuie. Este un bilet pe care să-l dea medicilor dacă vreodată ar fi fost nevoie de salvare iar ea n-ar fi putut vorbi. 

În 2016, pacienții cu melanom făceau chimioterapie, deși din 2015 apăruse imunoterapia. „În cazul ei, medicamentul l-a luat din Israel și l-a făcut la un spital în București. Doar că medicii nu aveau curajul să îl facă”, își amintește tatăl ei. 

„Îmi povestea că oncologa ei se închina lângă pat în momentul în care a pornit perfuzia. Era glumeață Silvia. Era modul ei de a gestiona anxietatea. Nu a fost prima dată când s-a pus la dispoziția științei”, spune și Monica Althamer. Când s-au cunoscut la Magic, Silvia era încrezătoare în acest nou tratament. 

A tot avut recidive și mereu căuta soluții, se consulta cu medicii, schimba tratamente, lua decizii imposibile așa cum noi ceilalți alegem ce mâncăm la prânz. A avut trei ani fără tratamente și semne de boală. Până în 2019. 

Alte operații, noi tratamente, scurte răgazuri. Apoi 2022. „A început o nouă luptă cu 5 metastaze cerebrale și încă două în restul corpului. Părea ceva de neînvins atunci, nu răspundea la tratament, a fost foarte, foarte greu. Efectele adverse au fost criminale și atunci cumva părea să fie un final. Nu a fost. Din nou, spectaculoasă cum era ea a răspuns la niște substanțe la care n-au răspuns alți pacienți”, își amintește Monica.  

Silvia era generatorul de curaj al echipei. „Aflaserăm că nenorocita asta de boală a revenit. Și eu stăteam acolo cu ușa deschisă, mă abțineam să nu plâng. Și ele, Silvia și Lili, râdeau și făceau planuri și ea s-a ridicat și a venit și m-a luat de braț și a zis: Bi, medicina a evoluat și o să evolueze și noi nu trebuie decât să câștigăm timp. Și ai să vezi că o să fim bine.”

În toți acești ani a vorbit public despre boală, într-un context în care peste suferința unui bolnav de cancer se adaugă și stigma. „La un moment dat, chiar a fost o discuție în familie să închidă acest subiect personal. Mai bine spui povestea celor cu care te intersectezi acum. Dar ea întotdeauna a mers pe ceea ce are ea sau ceea ce a simțit ea”, spune tatăl său. 

Un drum sinusoidal, presărat cu mici victorii, ca acel moment după un RMN, când a aflat că boala era în retragere. Bucuria a fost greu de pus în cuvinte, spune Monica. Silvia însă primea bucuriile reținut, să nu le sperie. Iar veștile rele o mobilizau. „Râdeam că pe timp de pace suntem două blege, dar în război se întâmpla ceva fantastic, păream de dreptul sociopate de la un punct încolo. Intram într-o stare de luptă, nu se mai vedea nicio emoție și nu doar legat de ea, e ceva ce se întâmpla și pentru pacienți.”

Creioanele de ciocolată Leonidas

„Soțul meu a primit un mesaj: spune-i Nicoletei că am melanom în stadiul 3. Atunci, practic, ne-am regăsit, dar a fost altceva. Nu mai eram copiii care erau în facultate, în liceu. Și a reînceput povestea asta noastră.” Trecuseră 8 ani trecuseră de la terminarea facultății, iar Nicoleta Vlagea și soțul ei erau în vacanță în Paris, la plimbare prin Montmartre. 

Noua lor poveste însemna revederile din Belgia, când Silvia venea la analize și tratamente, „un fel de turism oncologic”. „Bucuria de aici a găsit-o în câteva weekenduri cu soare în care, pur și simplu, a putut să se plimbe, să meargă într-un magazin, să mănânce.” Mereu voia să se întoarcă repede la copii, niciodată fără „creioanele de ciocolată Leonidas”.

Belgia mai era pentru Silvia și planul B, se gândea că ar putea să se mute acolo pentru tratamentele existente în Bruxelles. Nicoleta se gândește obsesiv dacă ar fi schimbat Belgia ceva. „Ea, practic, era medic și pacient în același timp, ceea ce era îngrozitor. Nu tu trebuie să iei deciziile aici, pacientul oncologic are un specialist. Ea își făcea analize de sânge, discutam hormonii tiroidieni, dozare de vitamine. Nu era rolul ei. Nu exista un coordonator, un medic oncolog al ei. Lucrul ăsta consumă”.

Iunie 2024

Părinții ei își amintesc fiecare bucată din primăvara anului trecut. Se alimentau și ei din optimismul Silviei. „De Paști își făcea planuri de vacanță, să vină acasă cu copiii. Mi-a zis: mămicuță, nu merg în vacanță până nu-mi fac RMN și pe urmă plecăm imediat la țară. Și mi-a dat mesaj: e dezastru ce-i în capul meu, creierul meu e terminat.” Medicii au sfătuit-o atunci să petreacă timp cu cei dragi. De Paști s-a umplut casa familiei Burnel. „Erau toți aici cu copiii, avem cinci nepoței, toți mici. Dar ea zăcea în camera din față. Și de atunci nici că a mai fost bine”, își amintește mama ei. 

De pe 29 mai 2024, de când a fost internată la Craiova, tatăl ei a ținut un jurnal cu starea ei. Zi de zi a scris ce făcea ea. Stă cu foile în față și nu poate să vadă niciun cuvânt. „Poate că o citesc vreodată. Scriam de câteva ori pe zi, că dimineața a mai mâncat sau n-a mâncat sau a băut apă sau n-a băut apă. Lucrurile astea le-am făcut până când nu am mai avut ce scrie. Șapte zile n-a mai făcut nimic…”, spune tatăl ei. 

Și apoi, familia și „fetele”, Monica, Bianca și Liliana au început să se adune. Prima dată s-au adunat toate, lângă patul de spital, pe 4 iunie, când Silvia a împlinit 45 de ani.

Bianca a crescut în ritul catolic și când era mică se juca prin cimitir. „Nu cred într-un Dumnezeu monstru, numai un monstru ar putea să ne pedepsească prin boli și războaie și foame, și copii care suferă și se îmbolnăvesc de cancer. Nici ea nu credea într-una astfel de Dumnezeu. Să nu crezi că nu m-am întrebat de ce, Doamne, de ce permiți? M-am întrebat de multe ori. Parte din mine s-a rupt în bucăți…”

De la 2 mii de kilometri distanță, din Bruxelles, și Nicoleta aștepta vești și spera. Își punea tot felul de întrebări care reverberează până azi. „La un moment dat îmi spunea că nu mai mănâncă de 3 săptămâni și târziu mi-am dat seama: dar de ce n-a avut nutriție parenterală? Poate ar mai fi putut să reziste și poate mai lua alt tratament. Astea sunt niște teorii. Boala era extrem de cruntă și ea oricum a trecut orice record…”, se chinuie ea.

„Oricum era o luptătoare, un fel de Don Quijote și era dispusă să continue…”

„Când scotea boala colții, părea robot, coordona tot ce se întâmpla. Arăta foarte, foarte puțin și foarte rar că ar avea emoții. Maxim zicea: abia aștept să treacă odată, sunt încordată puțin că urmează RMN-ul. Asta era tot. În rest, n-ai fi simțit frica”, spune Monica. Dar atunci, în ultima lună a Silviei, i-a venit gândul ăsta, străin până atunci, că Silviei îi e frică. Că ar fi putut să-i fi fost frică în tot acest timp. 

„Dacă ea ascundea asta, afișând fie forță, fie glumă, autoironie, dacă asta dicta, acolo ne-am dus. Am lăsat-o să ne ghideze cum a vrut ea și aveam groază asta că poate s-a simțit foarte singură în frica ei…”

Monica și Silvia nu și-au spus niciodată „baliverne sau povești frumoase”. Când nu au avut nimic încurajator de spus, au tăcut. „Sunt teolog la bază și în momentul în care mi-a zis că știe că o să moară și nu știe cum e dincolo și asta o sperie, nu m-am apucat să îi dau vreo descriere creștin-ortodoxă a vieții de după moarte, pur și simplu i-am zis că aș vrea să fie bine. Că aleg să cred asta, dar nu i-am promis că o să fie bine…”

7 iulie 2024

Prietenele ei și familia s-au organizat pe ture ca mereu lângă patul de spital al Silviei să fie cineva. Fusese între timp transferată de la Craiova la un centru de îngrijiri paliative din București.

„În ultima noapte eram eu, Bianca și părinții ei, când au intrat asistenta și infirmiera. Era probabil trei dimineața. Am văzut că se codesc. Nici nu făceau nimic, nici nu plecau, nici nu spuneau nimic. Stăteam în semiîntuneric, cu o lumină de veghe. Până la urmă a întrebat asistenta dacă îi permitem doamnei infirmiere să o dea cu niște mir. În momentul în care a scos infirmiera din buzunar sticluța cu mir și discret, în tăcere totală, a atins-o pe frunte și pe mâini și pe picioare, am avut senzația că a construit pentru ea o catedrală”, spune Monica. 

„S-a stins pe 7. A adormit, așa cum îmi place mie să spun. Pe 7, într-o duminică. Ultima dată când a vorbit cu mine a fost cu două săptămâni înainte, când am plecat de la ea, tot într-o duminică seara: mi-a zis: Te iubesc, Bi.”

Lacrimile curg iar și iar în aceeași bucătărie din Aviației. „A iubit viața cum eu nu sunt capabilă să o iubesc. Ea voia sa trăiască și s-a luptat. Îi repetam într-una și eu și Monica că nu e singură. Dar în suferința aia, ea era singură, de fapt. Pe drumul ăla pe care se îndrepta ea, ea tot singură era, chiar dacă noi eram acolo.”

În noaptea în care Silvia „a adormit”, niciuna dintre prietenele ei nu erau la spital, a fost un moment scurt de câteva ore în care au plecat acasă pentru un duș și să-și schimbe hainele. „La 7 fără 20 dimineața am ajuns și n-am intrat bine pe ușă că ne-au scris: întoarceți-vă.”

Moștenirea 

„E înfiorător, nu știu cum să-ți explic. Să vezi așa că toate rămân acolo, nimic nu este schimbat, cărțile, paharele, farfuriile, tot acolo. Parfumurile ei, haine, magneții pe frigider, fotografiile, desenele copiilor. Te simți atât de gol și stai acolo pe canapea și tot aștepti să vină”, spune Liliana care a mai fost în apartamentul Silviei după moartea sa. 

A trecut un an. Cum ții pe loc amintirea cuiva când viețile ne iau pe sus? „A ajutat sute-mii de oameni. A iubit viața, s-a luptat pentru viață. Și pentru a ei și pentru a altora. Mi-a zis demult că a visat că ea o să moară la 45 de ani. Uitasem. Eram vara trecută la ea pe balcon și mi-a zis: știi când ți-am zis? Încă nu am 45 de ani. Au fost 45 de ani, 4 săptămâni și 3 zile. Și noi suntem mult mai săraci fără ea”, spune Bianca. Dulceața făcută de ea e încă în frigider. 

În bucătăria din Padina miroase a pilaf cu carne de pui. Se umplu farfuriile, așa cum se întâmplă mereu când se adună familia numeroasă. Lui tătuțu una dintre nepoțele îi arată unghiile date cu ojă și el îi inspectează noile brățări colorate. Băiețelul Silviei se joacă pe tabletă, întins pe canapea. Deasupra mobilei de bucătărie, ca într-un muzeu, fotografiile de viață fericită de familie. Și Silvia cu chipul ei senin, din fotografia care i-a plăcut cel mai mult. 

Pe 26 februarie 2024, Silvia dădea share pe FB la o postare a Monicăi Althamer: 

„Fiecare persoană pe care o iubim lasă în noi o parte din lumina ei. Continuăm să trăim – nu doar pentru noi, ci și pentru cei plecați. Ei trăiesc în noi, în poveștile pe care le spunem, în iubirea pe care continuăm să o dăruim. Ei trăiesc în micile lucruri care ne fac să zâmbim, în amintirile pe care le păstrăm, în dragostea pe care am împărtășit-o. A păstra aceste amintiri vii nu este o negare a realității, ci o declarație de dragoste și de recunoștință pentru timpul petrecut împreună.”