Moartea dintre stații: ce ne spune un autobuz despre societatea în care trăim. Acest tip de eșec nu apare în rapoarte

Un om a murit liniștit, așezat pe un scaun de autobuz. Nu într-un război. Nu într-un spital supraaglomerat. În autobuz, fiecare individ a făcut un calcul tăcut… „dacă vorbesc, întârzii”, „dacă întârzii, pierd ceva”, „am probleme la serviciu”, „mă aşteaptă copilul”…Viața celuilalt devine o variabilă abstractă, iar costul personal imediat cântărește mai mult decât valoarea absolută a vieții. Asta nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că sistemul social îi antrenează să fie eficienți, nu solidari. Sau poate nu are timp să ȋi antreneze, aşa că ȋi obligă, ȋi forțează, scrie într-un articol de opinie Radu Mihai Dumitrescu, medic ATI și doctor in Sociologie. 

• Un bărbat de 43 de ani a murit săptămâna trecută pe unul dintre scaunele unui autobuz al societății de transport public a Sibiului Tursib, a scris Turnul Sfatului. Șoferul a spus că a fost anunțat abia când a ajuns la capătul liniei și că unii călători au evitat să îi spună despre situația dramatică pentru că nu ar fi avut cu ce să ajungă acasă. 
• „Aceasta este, poate, cea mai tulburătoare lecție a întâmplării: moartea nu a fost provocată de lipsa resurselor, ci de lipsa reacției (sau doar ȋn prezența lipsei de reacție, după cum va arăta expertiza medico-legală)”, scrie, într-un articol de opinie, medicul ATI Radu Mihai Dumitrescu, care este și cadru didactic la Facultatea de Sociologie a Universității București. 

„Nu răul spectaculos distruge comunitățile, ci răul administrativ, tăcut şi normalizat”

Ȋn esență, avem o normalitate care ucide sau doar asistă la cum se instalează moartea. Diferența există, dar, ȋn final, e tot aia. Sociologul Zygmunt Bauman vorbea despre modernitatea lichidă, o lume în care legăturile sunt fragile, temporare şi reversibile. Autobuzul devine aici metafora perfectă: oameni aflați împreună, dar radical separați moral. Fiecare călător avea o destinație. Nimeni nu avea o responsabilitate. 

Într-o societate hiperfuncțională, responsabilitatea este externalizată. Multe voci interne poate au spus ceva precum…„sigur șoferul va observa”, „sigur cineva a sunat deja” sau, chiar mai ȋngrijorător, „nu e treaba mea”. Aceasta nu este cruzime explicită, este banalitatea indiferenței. Hannah Arendt ar fi recunoscut mecanismul din spate. Nu răul spectaculos distruge comunitățile, ci răul administrativ, tăcut şi normalizat.

Efectul martorului se inserează uşor, uşor și modifică matematica morală. Psihologia socială are un nume pentru acest fenomen – „bystander effect” (Darley & Latané). Cu cât sunt mai mulți martori, cu atât probabilitatea intervenției scade. Paradoxal, mulțimea nu creează siguranță, ci paralizie. În autobuz, fiecare individ a făcut un calcul tăcut… „dacă vorbesc, întârzii”, „dacă întârzii, pierd ceva”, „am probleme la serviciu”, „mă aşteaptă copilul”…Viața celuilalt devine o variabilă abstractă.

Aceasta este o etică utilitaristă degenerată, în care costul personal imediat cântărește mai mult decât valoarea absolută a vieții. Asta nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că sistemul social îi antrenează să fie eficienți, nu solidari. Sau poate nu are timp să ȋi antreneze, aşa că ȋi obligă, ȋi forțează.

„Întrebarea publică „de ce nu a făcut nimeni nimic?” este legitimă, dar incompletă”

Ȋncet, ȋncet…ne ȋndepărtăm de comunitate, iar oamenii ajung să fie elemente ale traficului (precum maşinile). În societățile tradiționale, moartea era un eveniment comunitar. Astăzi, ea este un incident de trafic. Autobuzul nu este doar un mijloc de transport, ci o instituție a anonimatului. Acolo nu suntem vecini, cetățeni sau semeni. Suntem flux.

Sistemele sociale moderne funcționează tocmai prin această dezumanizare funcțională. Fiecare dintre noi ajungem să vedem categorii, nu fețe şi, mai grav, calculăm întârzieri, nu mai intuim destine. Când un om devine „o problemă care oprește traseul”, el încetează să mai fie persoană.

Ȋn noianul de astfel de probleme, avem deja o tradiție proprie! Imediat punem ȋntrebarea: „cine e de vină?”. Problema mai importantă este dacă avem o vină individuală sau un eșec colectiv. De aceea, ȋntrebarea publică „de ce nu a făcut nimeni nimic?” este legitimă, dar incompletă. Pentru că indiferența nu este doar o alegere personală, ci un comportament învățat, unul care depinde de tot parcursul vieții noastre.

„Nu devenim mai răi, devenim mai reci, mai calculați, mai adaptați, mai algoritmici”

De fapt, trăim într-o societate care penalizează timpul pierdut, nu viața pierdută; una care premiază conformarea, nu intervenția. Si, ȋn final, ajungem să transformăm empatia într-un risc. Aceasta nu este doar o tragedie umană, este un simptom de sistem.

Tocmai de aceea, ȋntrebarea cu mult mai incomodă, ar fi „ce fel de societate suntem?”

Când un om moare lângă noi și tăcem, nu pierdem doar o viață, pierdem un standard moral. Nu devenim mai răi, devenim mai reci, mai calculați, mai adaptați, mai algoritmici… Iar aceasta este, poate, cea mai periculoasă formă de degradare socială, aceea care nu șochează, nu revoltă şi nu oprește autobuzul.

Am putea crede că acest eveniment este un semnal de alarmă. Poate! Doar că e puțin probabil să funcționeze aşa.

„Această poveste nu cere doar compasiune, cere reflecție structurală şi răspunsuri la alte ȋntrebări”

Zi de zi ne urlă ȋn urechi tot felul de semnale de alarmă, pe tonuri şi intensități diferite. Aşa că această poveste nu cere doar compasiune. Cere reflecție structurală şi răspunsuri la alte ȋntrebări: „ce tip de cetățeni produce sistemul nostru social?”, „ce costuri morale acceptăm pentru confort?”, „cât valorează, în practică, viața unui străin, a unui om pe care nu ȋl cunoaştem personal?”.

Răspunsurile nu sunt comode, dar sunt necesare, cu siguranță. Pentru că o societate în care moartea poate trece neobservată între două stații este o societate care merge mai departe, dar nu înainte.

Si pentru că ne este extrem de incomod să privim frontal situația, să ne imaginăm sincer reacția noastră, vrem o măsură instituțională! Dar, tocmai această reacție, ca un mecanism de coping, aduce mult rău ȋn cele din urmă.

Statul, ȋn ansamblul său, apare ca reflex, iar procedura birocratică ca alinare. Există un reflex pe care societățile moderne l-au perfecționat până la automatism: când apare o tragedie, cerem o anchetă. Nu pentru adevăr, nu pentru sens, ci pentru liniște. Ancheta este ritualul secular al statului birocratic.

Ea promite ordine într-o lume care tocmai a demonstrat că este fragilă. În loc să ne întrebăm de ce n-a reacționat nimeni, întrebăm ce n-a funcționat în sistem. Și, desigur, vor urma măsurile: proceduri noi, protocoale revizuite, rapoarte, evaluări, formulare… Poate un chestionar despre „starea pasagerilor”. Poate un senzor de culoare a pielii. Poate o cameră suplimentară după burduf. Poate un buton roșu: „Pasager posibil decedat”.

Iar, dusă până la capăt, logica este impecabilă: autobuzele care merg spre cimitir ar trebui să aibă proceduri distincte. Poate chiar personal instruit special. Poate un protocol de tranziție între „viață” și „destinație”. Este hilar nu pentru că e absurd, ci pentru că este perfect compatibil cu modul nostru de a gândi.

„Acest tip de eșec nu apare în rapoarte”

Statul modern nu știe ce să facă cu indiferența morală, așa că o traduce în deficiență procedurală. Nu poate sancționa nepăsarea, dar poate crea o fișă de evaluare pentru ea. Max Weber descria birocrația ca fiind cea mai rațională formă de organizare umană. Dar tocmai această raționalitate o face oarbă la sens. Sistemele pot măsura timpi, nu empatie. Pot corecta trasee, nu caractere. În final, ancheta va concluziona probabil că nu s-au încălcat proceduri, nimeni nu a avut obligația explicită de a anunța, sistemul a funcționat „în limitele prevăzute”. Iar aceasta va fi, poate, cea mai cinică concluzie dintre toate: moartea a fost conformă cu procedura.

Ne vom simți ușurați. S-a ocupat statul. S-a bifat responsabilitatea. Autobuzul poate merge mai departe. Doar că problema nu a fost niciodată lipsa unui protocol, ci excesul de delegare a umanității către instituții. O societate care cere proceduri pentru empatie este o societate care a uitat deja cum arată aceasta în stare naturală. Și poate adevărata întrebare nu este ce măsuri vor fi luate, ci „ce fel de oameni mai suntem, dacă avem nevoie de o procedură ca să spunem că cineva moare lângă noi?”.

Patologia normalității apare când societatea funcționează, dar oamenii nu mai simt. Patologia socială nu începe acolo unde sistemul se prăbușește. Dimpotrivă, ea apare atunci când totul funcționează: autobuzul a mers la timp, şoferul și-a făcut datoria, traseul a fost respectat şi instituțiile au intervenit când au fost anunțate. Și totuși, un om a murit printre alți oameni. Aceasta este forma clasică a patologiei sociale, o disfuncție a relațiilor, nu a mecanismelor. Sistemul nu a eșuat tehnic. A eșuat moral, iar acest tip de eșec nu apare în rapoarte.

„Empatia fără certificat devine suspectă”

Am putea merge spre o exagerare (cel puțin la acest moment de timp social) ȋn care vedem că apare o anomie ca stare cotidiană. Émile Durkheim definea anomia ca ruptura dintre norme și realitatea trăită. Nu lipsa regulilor, ci slăbirea obligației morale față de ceilalți. În autobuz, nimeni nu a încălcat vreo normă explicită. Problema este că norma solidarității nu mai produce vinovăție atunci când este ignorată. Cred că aceasta este patologia socială modernă. Nu mai știm ce este corect, ci doar ce este permis. Când moartea devine o posibilitate statistică, iar intervenția o opțiune personală, societatea intră într-o zonă de anestezie morală.

Dezangajarea morală nu apare din neant ,ci dintr-o formă subtilă, dar continuă, de educație a indiferenței. Psihologul Albert Bandura descrie „moral disengagement” ca mecanismele prin care indivizii își suspendă responsabilitatea etică fără a-și distruge imaginea de sine. Gândul fiecăruia poate lua diferite forme: „nu sunt medic”, „nu am fost sigur”, „alții erau mai aproape”, „nu e responsabilitatea mea”, „să intervină cei care sunt abilitați”, „poate dormea”…

Acestea nu sunt scuze, sunt tehnici cognitive de auto-protecție. Societatea modernă le cultivă sistematic prin specializare excesivă, prin delegare instituțională şi prin obsesia competenței. Rezultatul este un individ care nu mai intervine decât dacă are mandat. Empatia fără certificat devine suspectă.

„Aceasta nu este o criză, este o stare stabilă, este ceva vizibil, dar nu ne face plăcere să observăm”

Dar, să ne ȋntoarcem şi să vedem cum apare banalizarea morții în spațiul public. În patologia socială avansată, moartea nu mai este un șoc, ci un zgomot de fond. Suntem expuși zilnic la tragedii mediatizate, cuantificate şi abstractizate; cele cu boli, medici şi morți „evitabile” intră ȋn sfera cotidianului. Creierul social învață că reacția este opțională. Autobuzul nu a fost un spațiu al urgenței, ci al rutinei. Iar rutina este dușmanul reacției morale. Când un om moare fără să întrerupă fluxul, societatea își confirmă propria boală, un fel de capacitate de a continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Si, ca să mergem pe linia fiziopatologică mai departe, avem o formă de patologie a responsabilității distribuite. Una dintre cele mai subtile forme de boală socială este responsabilitatea diluată (şi ȋn societatea noastră pare a fi o epidemie). Când toată lumea este responsabilă, nimeni nu este vinovat. Statul va ancheta, instituțiile vor evalua, sistemul va ajusta şi individul rămâne neatins. Aceasta este o societate care tratează simptomele cu proceduri, dar protejează cauza reală. Aceasta ar putea fi un fel de retragere morală a cetățeanului. Ce se obține? O societate „funcțională” compusă din oameni „disfuncționali”.

Erich Fromm vorbea despre patologia normalității: o societate poate fi perfect adaptată tehnic și profund bolnavă uman. Autobuzul din Sibiu nu este o anomalie dar poate fi un diagnostic. O comunitate în care empatia nu este reflex, ci eroism, o societate ȋn care intervenția este excepție şi ȋn care viața celuilalt concurează cu confortul propriu, toate pot să devină criterii de diagnostic social. Aceasta nu este o criză, este o stare stabilă, este ceva vizibil, dar nu ne face plăcere să observăm.

„O societate sănătoasă nu este cea în care nimeni nu moare, ci cea în care moartea cuiva oprește drumul tuturor”

Dacă e să fie despre boală, se pune ȋntrebarea „ce se vindecă și ce nu?”. Patologiile sociale nu se rezolvă prin legi noi. Ele se atenuează prin reconstruirea capitalului social, prin revalorizarea responsabilității informale şi prin acceptarea disconfortului moral ca preț al vieții comune. O societate sănătoasă nu este cea în care nimeni nu moare, ci cea în care moartea cuiva oprește drumul tuturor. Până atunci, vom continua să trăim într-o lume perfect funcțională, în care oamenii mor liniștit, pe scaune de autobuz.

Si, cel mai probabil va fi o anchetă…dar, „ce rămâne după anchetă?”. După ce ancheta se va încheia, după ce rapoartele vor fi redactate și arhivate, după ce procedurile vor fi ajustate și comunicate, un lucru va rămâne neschimbat: o societate nu se vindecă prin formulare (pare să fie scenariul cel mai probabil). Statul își va face datoria instituțională. Așa trebuie. Ordinea are nevoie de reguli, iar tragediile cer clarificări.

Dar nici cea mai riguroasă investigație nu poate răspunde la întrebarea esențială: „de ce oamenii nu mai reacționează unii la alții?”. Aceasta nu este o problemă de legislație, ci de textură socială. De cât de mult ne mai percepem ca făcând parte dintr-un „noi”. De cât de des alegem să intervenim chiar și atunci când nu suntem obligați. De cât de dispuși suntem să acceptăm disconfortul în numele unei vieți care nu ne aparține.

O societate sănătoasă nu este cea în care tragediile nu se întâmplă, ci cea în care ele nu trec neobservate. În care moartea cuiva oprește mersul lucrurilor, măcar pentru o clipă. În care oamenii nu așteaptă indicații pentru a fi oameni. Poate adevărata miză a acestui episod nu este identificarea vinovaților sau perfecționarea sistemului, ci recuperarea unui reflex elementar. Un reflex necondiționat, dar cu mai multe ramuri: a vedea, a spune şi a acționa. Nu pentru că ni se cere, nu pentru că este procedură. Ci pentru că, fără acest reflex, orice societate, oricât de modernă, eficientă și bine organizată ar fi, începe să funcționeze corect în absența umanității. Iar aceasta este, dincolo de statistici și anchete, cea mai sigură definiție a unei patologii sociale.

Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.