„Pentru un scriitor, a lua premiul Nobel nu e un mare câștig. Pe mulți i-a blocat, este ceva foarte greu de purtat”

Culise despre Premiile Nobel, dar și opinii despre nevoile României, într-o conversație cu Ana Blandiana, pentru cititorii HotNews.

M-am întâlnit cu scriitoarea Ana Blandiana în curtea Palatului Regal, înainte de ceremonia de celebrare a Zilei Naționale a Spaniei, unde era invitată de onoare. Este una dintre țările în care operele sale sunt nu doar îndrăgite, ci și premiate. 

Anul trecut, Ana Blandiana a devenit prima româncă laureată a Premiului Prinţesa de Asturia pentru Litere, în cadrul unei ceremonii prezidate de Familia Regală a Spaniei. 

Am vorbit însă despre un alt premiu, Nobelul pentru literatură. „În cazul țărilor mici, neimportante pe plan mondial, ca a noastră, este mult mai important un premiu Nobel pentru țară decât pentru scriitorul care îl ia.

Dintre cele cinci premii Nobel pentru literatură pe care le-a luat Polonia – – un număr uluitor – pe unele de la începutul secolului s-a așternut praful, nu mai știi numele scriitorilor. Dar gloria Poloniei a crescut enorm”, spune poeta și disidenta, care a fost interzisă pe vremea regimului comunist.

Pe de altă parte, crede scriitoarea, România suferă de lipsuri mai mari decât absența unui Nobel. „Întotdeauna m-am gândit la noi, în termenii aceștia: avem tendința să avem genii, să avem vârfuri în diferite domenii, luăm și premii, dar nu avem medie, cultura medie”, spune Ana Blandiana. 

Din culisele mecanismului de propunere a scriitorilor pentru premiile Nobel

HotNews: Ați condus vreme de 14 ani PEN Clubul Român, secția română a organizației mondiale a scriitorilor. Ce ne puteți spune despre felul în care se făceau nominalizările pentru premiul Nobel? 
Ana Blandiana: Timp de 14 ani, în fiecare lună decembrie, primeam o scrisoare foarte simandicoasă, cu coroana suedeză, aurită, pe plic. Eram invitați să facem propunere pentru anul următor, pentru Premiul Nobel. Cât a trăit Eugen Ionescu, l-am propus pe el, după aceea l-am propus pe Cioran, după aceea țin minte că l-am propus pe Gellu Naum și după aceea eu n-am mai fost și nu știu ce s-a întâmplat. Dar ceea ce este important este mecanismul.

În această scrisoare, după o frază amabilă în care eram invitați să facem propunerea, ni se atrăgea atenția cu o severitate aproape lipsită de bună creștere, că, dacă cumva facem publică propunerea noastră, ea nu va mai fi luată în considerare, pentru că propunerile sunt secrete.

Ce vreau să vă spun este că, de exemplu, peste mai mulți ani de la momentele respective, președintele Uniunii Scriitorilor a anunțat că a propus la Premiul Nobel vreo cinci-șase scriitori. 

Era ca o bătăie de joc, pentru că era evident că, făcând declarația publică, propunerea nu mai era valabilă, iar ideea că propunea mai mulți deodată era pur și simplu ridicolă. Cam în această categorie intră și agitația și aproape isteria din fiecare an în jurul propunerilor pentru Premiul Nobel. Ce este sigur este că nu se știe cine sunt cei propuși.

„Niciodată n-au răspuns că au înregistrat propunerea”

Am uitat să vă spun că atunci, în acei 14 ani, cel mai jignitor mi s-a părut, până când am înțeles că secretul este, într-adevăr, sacrosant, faptul că (n.r. reprezentanții Comitetului Nobel) nu răspundeau că au primit propunerea. Niciodată n-au răspuns că au înregistrat propunerea. Era cu atât mai frustrant, cu cât, deși era vorba de mari scriitori, n-au apărut niciodată listele.

Deci ceea ce se petrece în spațiul public, jurnalistic de fapt, sunt idei ale ziariștilor despre cine ar putea lua premiul Nobel, după niște criterii mai mult sau mai puțin de valoare. Evident în acea discuție intră scriitori care au avut multe cronici, care au succes de public sau de critică și așa mai departe. Dar nu au absolut nicio legătură cu Comitetul Nobel și nici cu premiile care urmează. De aceea, apare câte unul la care nu se așteaptă nimeni.

„Dacă s-ar face o curbă a premiilor care s-au luat, e sigur că n-ar fi o curbă a valorii literare”

De altfel, vreau să vă spun că unul din citatele care întotdeauna m-au tulburat este un citat al unui istoric francez, care spunea că istoria este mai ales geografie.  Și asta, într-adevăr, este tulburător dacă te gândești la istoria noastră.

Dar mi-am adus aminte de acest citat al lui Jules Michelet, gândindu-mă că, din punctul de vedere al premiilor Nobel, literatura este mai ales istorie și geografie.

Este clar că de fiecare dată există argumente, dacă poți să discuți despre argumentele lor, pentru că în general sunt foarte misterioase, dar, dacă s-ar face o curbă a premiilor care s-au luat, e sigur că n-ar fi o curbă a valorii literare. Drept dovadă că există scriitori atât de mari care nici nu au intrat niciodată în discuție.

„Un premiu Nobel este mult mai important pentru cei care nu îl iau decât pentru cei care îl iau”

– Cât de important ar fi pentru România un premiu Nobel?
– Un premiu Nobel este mult mai important pentru cei care nu îl iau decât pentru cei care îl iau. Și faptul că România nu a luat nici un premiu Nobel pentru literatură, dincolo de faptul că vorbește în ce măsură ne-am pus piedici unul altor și așa mai departe, dacă ne gândim la Blaga, este frustrant. În acest sens vreau să vă spun că mi-aș dori din toată inima să ia un premiu Nobel indiferent ce scriitor, dar român. Și nu prea avem noroc, dar cred că nici nu facem destul.

Este evident că în ultimul timp lucrurile s-au îmbunătățit – vreau să zic că după ce a apărut Institutul Cultural în formula lui Patapievici s-au îmbunătățit foarte tare, acum sunt grupuri întregi de scriitori români care contează, care sunt traduși, așadar mergem spre bine. Dar alte țări au început mult mai de demult, cu un sprijin real pentru imaginea literaturii în străinătate.

„Cred că e ceva îngrozitor să te trezești cu asemenea sumă și să începi să o administrezi”

– Ce înseamnă un premiu Nobel pentru un scriitor?
– Sper din toată inima să mă creadă cei cărora le spun și să nu mă considere ipocrită, dar cred că pentru un scriitor a lua premiul Nobel nu e un mare câștig.

Bine, nu discut de bani. În ceea ce privește banii, cred că e ceva îngrozitor să te trezești cu asemenea sumă și evident să începi să o administrezi, adică să o dai la diverse organizații, că nu o să-ți iei un milion pentru tine, că nici nu știi ce să faci cu el. 

Ar complica viața, dar nu despre asta discut, ci despre faptul că am citit chiar, nu e ideea mea, am citit un studiu în acest sens, despre faptul că, cu puține excepții, cu foarte puține excepții, premiul Nobel i-a blocat pe scriitori. Vreau să zic că este ceva foarte greu de purtat.

„Între noțiunea de poezie și noțiunea de premiu nu prea există legături”

– Anul acesta, ca și în alți ani, numele dvs a fost vehiculat în România pe aceste liste informale ale posibililor câștigători. V-ați gândit vreodată că ați putea câștiga un premiu Nobel pentru literatură?
– Nu, nu m-am gândit niciodată. Bine, vreau să zic că premiul Nobel chiar nu mi-e simpatic printre premii, e prea multă vorbă în jurul lui și, mă rog, e prea mare suma. 

Nu m-am gândit niciodată la mine în sensul ăsta faptul că într-o țară sau alta, mai ales sunt cele în care am mare succes, ca Spania sau Italia, se vorbește mereu de premiu Nobel în legătură cu mine nu are nicio legătură cu premiul Nobel.

Dincolo de asta, eu chiar cred că între noțiunea de poezie și noțiunea de premiu nu prea există legături, cu o singură excepție și aceea invers decât și-ar dori poetul, ideea lui Platon că poetul trebuie încununat cu lauri si dat afară din cetate. 

Ideea lui Platon era că poeții pot să încurce prin ideile lor nerealiste, să zicem, dar acum, în secolul XXI, când poeții sunt foarte amestecați în viața cetății, darea afară din cetate ar ține mai mult de bunăstarea conducătorilor.

Zidul de oficiali care făcea să nu se mai vadă cărțile

– Ce ar trebui să facă România mai mult pentru a-și promova și încuraja literatura?
– În amintesc de un târg de carte la Frankfurt, în 1995. Eu aveam o carte apărută în Germania, „Sertarul cu aplauze”, și eram acolo, nu în echipa României, ci invitată de editura germană. Dar bineînțeles că m-am dus la standul României.

Și acolo, era în mod deosebit urât, pentru toate celelalte standuri, era evident că cineva a făcut eforturi să arate bine, în timp ce acolo, nu. Asta s-a schimbat, îmi amintesc un alt moment, de la un târg din Torino, din perioada Patapievici, când eram și invitați de onoare, standul nostru a fost o minune, pur și simplu, n-am impresia că se continuă cu aceeași fervoare.

Dar atunci (n.r. la Frankfurt), țin minte că mă simțisem atât de umilită, pentru că la diversele standuri se inventau tot felul de fleacuri care să atragă lumea, iar la noi sărea în ochi totul printr-un singur detaliu.

Erau atât de mulţi funcţionari veniți de la Ministerul Culturii sau Dumnezeu ştie de unde, încât nu se mai vedeau cărțile deloc. Erau om lângă om care stăteau acolo pentru că luau salarii pentru asta și profitaseră să meargă. Așadar, mult timp așa a  funcționat, după aceea a existat perioada foarte bună de după înființarea ICR. 

Acum se face, cunosc echipe admirabile la Roma, în Spania etc, dar evident că s-ar putea face mai mult. Uitați-vă, vă rog, nu trebuie să vă întrebați pe mine, cum apare ministrul Culturii întotdeauna ultimul pe listă și întotdeauna se dă ministerul culturii cuiva care nu are nicio importanță.

– De unde credeți că vine această obsesie a noastră a românilor față de premii? În România există această preocupare față de premiile de orice fel, ne împăunăm cu olimpicii la matematică în țara în care noi suntem printre ultimii în Europa la testele PISA, cu medaliile sportive în țara în care nu prea se face sport?
– Întotdeauna m-am gândit la noi în termenii aceștia: avem tendința să avem genii, să avem vârfuri în diferite domenii, luăm și premii, dar nu avem cultura medie. Ieri s-a lansat cel de-al 13-lea volum din seria Istoriei Bibliotecii Academiei, astea sunt lucruri care creează baza unei civilizații și unei culturi.

Adică să știm ce am făcut, să clasificăm și valorile medii. Noi întotdeauna am stat bine la excepții și, în sensul ăsta, evident că și premiile luate în străinătate, chiar de scriitori, sunt multe. Cred că trebuie să facem mai mult pentru medie, atât statul, dar și oamenii de cultură care vor să realizeze ceva pentru țară.

Fiecare vrea să fie în frunte și, dacă se poate, singur. Nu asta e cultura unei țări, împreună trebuie să ajungem undeva.

„Problema este să-i înveți să citească, nu să scrie”

– Când vorbeam cu o altă ocazie despre cum s-au născut „Întâmplările din grădina mea”, povesteați cum v-ați întors în acea perioadă atunci la lucrurile simple. Și mă gândeam, ar trebui să începem o schimbare în cultură de la lucrurile simple?
– Simple și serioase. De exemplu, cei care termină filologia, ar fi un câștig dacă măcar jumate s-ar ocupa cum să fie aranjate bibliotecile din România, cum să ajungă elevii să citească, nu neapărat să scrie versuri. Asta e o altă nebunie, care nu e a noastră specifică, dar funcționează la cursurile de creație, să-i înveți pe ceilalți să scrie. Problema este să-i înveți să citească, nu să scrie, pentru că de scris fiecare trebuie să învețe singur, dacă chiar e în stare.