De ce disprețul față de manele nu e chiar atât de inocent. Un răspuns și o explicație

„Când gustul devine un instrument de discreditare sistematică a unui întreg gen, a publicului său și, implicit, a unei etnii adesea asociate cu acest gen, problema trece din registrul estetic în cel social”, scrie Ciprian Necula, într-o opinie în care îi răspunde jurnalistului GOLAZO.ro, Cristian Geambașu.

Domnul Cristian Geambașu a publicat recent un răspuns la textul meu despre scandalul iscat de intenția organizării unui festival de manele pe Arena Națională. În articolul meu, intitulat „Maneliști contra manele. Despre gust, frică și un stadion care poate aparține tuturor”, susțineam că această dezbatere nu este, în esență, despre programarea unui eveniment muzical, ci despre cine are voie să fie vizibil în spațiul public și cine este trimis, simbolic, într-un colț al rușinii culturale. 

Replica domnului Geambașu este revelatoare – nu pentru că exprimă o simplă preferință muzicală, ci pentru că ilustrează un reflex adânc înrădăcinat în societatea noastră: acela de a ierarhiza gusturile în funcție de apartenența socială. În numele gustului se exclud, se discreditează, se stabilesc granițe ale „acceptabilului”.

Să ne înțelegem: gustul muzical nu e obiect de judecată morală. Și, pentru a evita orice interpretare greșită, nu cred că preferințele muzicale sunt, în sine, rasiste sau clasiste. 

Însă atunci când gustul devine un instrument de discreditare sistematică a unui întreg gen, a publicului său și, implicit, a unei etnii adesea asociate cu acest gen, problema trece din registrul estetic în cel social. Intri pe un teren fragil, unde stigmatizarea colectivă este mascată de pretenția culturală.

Evident, gusturile sunt personale. Dar ele nu pot sta la baza deciziilor care vizează spațiul public. Iar atunci când realitatea consumului contrazice discursul dominant, poate e momentul să ne reanalizăm reflexele culturale.

Datorită lui Pierre Bourdieu, știm din sociologie că gustul nu este niciodată inocent. El funcționează ca un mecanism de distincție și ierarhizare socială: definește cine este „cultivat” și cine este „barbar”. Când „ei” sunt mereu asociați cu incultura, zgomotul, mitocănia, iar „noi” suntem publicul educat, rațional, problema nu mai este una de gust, ci una de excludere socială mascată sub aparențe civilizate.

Vulgaritatea nu e un monopol de gen

Domnul Geambașu afirmă că manelele sunt vulgare. Și da, unele sunt. Așa cum sunt și multe piese din hip-hop, rock, pop sau muzică populară. Doar că, în cazul manelelor, „vulgaritatea” devine brusc un criteriu absolut de excludere. De ce? Pentru că vin „de jos”? Pentru că nu sună suficient de occidental? Pentru că publicul lor nu intră în categoria culturală „corectă”?

Și totuși, contrar opiniei domnului Geambașu, cred că pentru a evalua un fenomen cultural complex, trebuie să ai competență critică – muzicală, literară sau sociologică. Altfel, totul rămâne la nivelul unei impresii personale. Iar dacă toate manelele (sau majoritatea lor) „frizează imbecilitatea, sexismul, machismul și îndemnul la delincvență”, cum afirmă domnul Geambașu, atunci vorbim de o generalizare hazardată, născută mai degrabă din repulsie decât din analiză.

Excluderea poate avea dicție

Domnul Geambașu afirmă că în „presa albă, relativ educată” – formulare atribuită mie printr-un decupaj convenabil – nu a observat derapaje, ci doar opinii critice. Foarte bine, și eu am exprimat o opinie critică. Nu față de oameni, ci față de elitismul care a animat opoziția față de un eveniment cultural. 

Iar faptul că festivalul Festobal nu mai are loc pe Arena Națională ridică, totuși, întrebări. Ce mecanisme au fost puse în mișcare pentru această schimbare? Să ne amintim că fotbalul românesc nu este străin de corupție și clientelism. Îndrăznesc să întreb dacă nu cumva s-au „dat dedicații” sau s-au „aruncat bancnote” (metaforic, firește) pentru a întoarce o decizie. Sau e o întrebare „snobă”?

Uneori, excluderea nu țipă. Are ton civilizat, dicție impecabilă, citate elevate și o încruntare protectoare în numele „valorilor culturale”. E clasism blând. Elegant. Și totuși, tot clasism rămâne.

Apoi ne mirăm că o parte a cetățenilor români nu se simt reprezentați. Că susțin partide populiste. Că se retrag din dialogul democratic. Poate pentru că nu-și doresc altceva decât să fie văzuți, auziți și, mai ales, respectați.

Jazz-ul și manelele: o comparație structurală

Cristian Geambașu respinge ideea că manelele ar putea fi comparate cu blues-ul, jazz-ul sau hip-hop-ul (ultimele două exemple îmi aparțin). Consideră această paralelă jenantă. Dar exact așa au fost tratate și aceste genuri la începuturile lor: muzici „primitive”, „imorale”, „non-muzici”, asociate cu afro-americani săraci și needucați. Doar după ce au fost reambalate și validate de cultura dominantă au devenit „artă”.

Prin urmare, comparația nu este muzicală, ci structurală. Se referă la: cine produce muzica, cine o consumă, cine are dreptul la spațiu public și cine este considerat murdar, periculos, indezirabil.

Ce caută manelele pe stadion?

Nimic mai simplu, caută ceea ce caută orice formă culturală vie – un spațiu de exprimare. Arena este un spațiu public, finanțat din bani publici, nu un templu destinat gustului „aprobat” de o elită culturală.

Întrebarea corectă nu este „ce caută manelele acolo?”, ci – de ce -, după 30 de ani de prezență în topurile muzicale românești, abia acum se pune problema unui festival de manele pe o scenă națională?

Dacă am defini identitatea muzicală a României pe baza datelor reale, nu a editorialelor, manelele ar fi în centrul afişului. 

În 2024, șase din cele zece cele mai vizionate videoclipuri de pe YouTube România au fost manele. Cu alte cuvinte, manelele sunt extrem de populare – dar rămân indezirabile pentru o parte a elitei.

În cele din urmă, nu vorbim despre armonii muzicale. Ci despre o oglindă. Una care reflectă acea parte a societății românești pe care unii nu vor să o vadă: săracă, balcanică, romă. O parte pe care am fost învățați s-o ascundem. Din rușine.

Respirați ușurați: festivalul de manele a fost relocat, fotbalul a învins. Sper doar să învățăm ceva din această înfrângere simbolică. Și să învățăm să câștigăm acolo unde contează cu adevărat – pe terenul dialogului, al respectului și al echității. Nu împotriva categoriilor sociale, ci împreună cu ele.