Discursul lui Vladimir Putin la Valdai 2025 – între mit, algoritm și panică civilizațională

Într-o lume care vorbește despre inteligență artificială și democrație digitală, Vladimir Putin vorbește despre credință, destin și civilizație. Discursul său de la Valdai 2025 nu este un manifest geopolitic, ci o confesiune mascată. Asistăm la spovedania publică a unui tiran care înțelege că statul pe care-l conduce este depășit de propria epocă, scrie politologul Cristian Pîrvulescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

Discursul rostit de Vladimir Putin la Forumul Valdai din 2025 se configurează, la prima vedere, ca o articulare coerentă a paradigmei lumii multipolare, însă, la o analiză mai atentă, funcționează mai curând ca o doctrină a supraviețuirii politice. În loc să ofere o proiecție strategică asupra viitorului global, discursul propune o narațiune a rezistenței, concepută pentru a legitima continuitatea unui regim confruntat cu propriile limite structurale. Dincolo de retorica geopolitică, ceea ce pare a fi o viziune a noii ordini mondiale se dovedește un sofisticat mecanism defensiv împotriva modernității occidentale și a valorilor liberale, prin care izolarea Rusiei este resemnificată ca destin și convertită, simbolic, într-o virtute istorică.

Ordinea civilizațională ca ideologie de supraviețuire

Putin proclamă sfârșitul „dominației occidentale” și începutul unei noi ordini mondiale bazate pe „civilizații suverane”, dar această retorică a pluralității nu exprimă încrederea în diversitate, ci teama de universal. De aceea, inconștient, reciclează imaginarul spenglerian al civilizațiilor care se închid pentru a se salva de dizolvare, descriind Rusia ca pe un organism viu amenințat de infecția morală a Occidentului, iar „civilizația rusă” ca pe o categorie metafizică, și nu culturală. În fond, Putin nu vorbește despre o ordine mondială, ci despre autarhia unui sistem politic care refuză competiția normativă.

De aceea, discursul abundă în opoziții esențialiste – tradiție versus progres, spiritualitate versus tehnologie, credință versus rațiune – care funcționează nu doar ca elemente retorice, ci ca expresii ale unui refuz instituțional al modernizării. În termenii teoriei neoinstituționaliste formulate de Douglass North, stabilitatea politică nu derivă din conservarea rigidă a regulilor, ci din capacitatea instituțiilor de a se adapta la schimbare, de a reduce incertitudinea și de a stimula inovația. Putin inversează această logică, substituind adaptabilitatea cu imobilismul și transformând incertitudinea – pentru North, motor al evoluției instituționale – într-un semn al „dezordinii occidentale”. În viziunea sa, stabilitatea nu este rezultatul reformei, ci al sacralizării trecutului, convertit în sursă de legitimitate absolută.

Civilizația devine astfel o formă de legitimitate negativă. În loc să construiască instituții capabile să genereze performanță, regimul substituie competența cu apartenența. Dacă pentru Max Weber legitimitatea legal-rațională se sprijină pe reguli, iar cea carismatică pe credință, Putin propune un fel de carismă instituționalizată în care obediența este moralizată, iar conformismul devine dovadă de patriotism. De fapt, „civilizația rusă” pe care o proclamă Putin  nu este o realitate istorică, ci ca un fel de mit administrativ menit să acopere eșecul reformei.

În discursul său de la Valdai, Putin recurge obsesiv la limbajul organicist și astfel națiunea e un trup, statul e un suflet, iar Occidentul un virus. Iar această ultimă metaforă medicală e revelatoare pentru că exprimă frica unei ordini care nu se mai poate reproduce pe sine. Instituțiile ruse, lipsite de capacitatea de autoreglare, sunt descrise ca entități naturale care nu pot fi reformate, ci doar apărate. Pentru că „a reforma” ar însemna, în această logică, alterarea esenței, Putin înlocuiește raționalitatea instituțională cu o adevărată teologie a permanenței.

Această teologie legitimează nu doar războiul, ci și stagnarea. Lumea multipolară invocată la Valdai nu este o ordine dinamică, ci o geografie morală a fricii. Fiecare civilizație este o cetate asediată, iar Rusia este descrisă ca o fortăreața purității. Sistemul politic rus își justifică propria închidere și astfel mult clamata multipolaritate devine, paradoxal, expresia unui monolog.

Așa se explică și tonul confesiv al discursului: Putin nu mai vorbește despre lume, ci despre o vinovăție transfigurată în misiune. În spatele apelurilor la istorie și credință se ascunde o conștiință a declinului. Civilizația rusă e chemată să reziste nu pentru a cuceri, ci pentru a nu dispărea. Iar acest refuz al dispariției – prezentat drept misiune spirituală – devine forma supremă a politicii.

Frica instituțională și logica declinului

Putin vorbește despre stabilitate, dar descrie, fără să-și dea seama, mecanismele fricii instituționale. Statul rus, fixat într-o ordine aparent imuabilă, trăiește paradoxul tuturor regimurilor care confundă controlul cu puterea: pentru a se perpetua, trebuie să se teamă. Frica devine instrument de guvernare, dar și combustibil al sistemului. Într-o lectură inspirată de North și Acemoglu, putem spune că regimul putinian a intrat în faza în care instituțiile nu mai reduc incertitudinea, ci o produc deliberat, ca formă de supraviețuire.

Această logică a fricii se reflectă în modul în care Putin transformă vulnerabilitatea în destin și slăbiciunea în principiu moral, prezentând Rusia nu ca o putere izolată, ci ca o entitate purificată prin suferință. Sancțiunile sunt reinterpretate drept încercări spirituale, iar criza devine semnul unei misiuni istorice, nu al unui eșec sistemic. Într-un context global în care adaptarea prin schimbare constituie condiția supraviețuirii, Rusia își extrage legitimitatea din refuzul transformării, convertind stagnarea în dovadă de forță. În felul acesta, statul nu se regenerează prin reformă, ci prin proclamarea propriei fragilități, transformată paradoxal în sursă de putere.

În logica neoinstituționalistă, frica nu este doar o emoție, ci un mecanism de coordonare informală care înlocuiește treptat încrederea și devine principalul liant al coeziunii sociale în regimurile autoritare. În Rusia lui Putin, obediența se naște nu din respectul pentru lege, ci dintr-o anxietate colectivă cultivată deliberat, menită să mențină controlul prin nesiguranță și să transforme teama într-un substitut al normei. În lipsa unui contract social autentic, relațiile dintre stat și cetățeni se organizează prin reflexe condiționate și comportamente de conformare anticipativă, în care oamenii se adaptează nu la reguli explicite, ci la posibilitatea constantă a represiunii. Eficiența sistemului derivă tocmai din această opacitate, pentru că puterea își conservă autoritatea nu prin coerența regulilor, ci prin impresia permanentă de arbitrar și impredictibilitate.

Această strategie conduce treptat la un blocaj instituțional care paralizează inițiativa și erodează capacitatea de adaptare a sistemului. Atunci când frica devine normă, orice formă de inovație este percepută ca risc, iar reflexul de autoprotecție ajunge să substituie impulsul reformei, fie că este vorba despre administrație, economie sau cultură. Într-o asemenea dinamică, logica acțiunii se inversează în sensul descris de March și Olsen, deoarece actorii nu mai respectă regulile pentru a obține beneficii, ci pentru a evita sancțiuni. Guvernarea încetează astfel să mai fie un proces deliberativ și rațional și se transformă într-o coregrafie a obedienței, în care conformarea înlocuiește discernământul.

„Discursul de la Valdai e traversat de tensiunea dintre rațiune și teamă”

Putin însuși este prizonierul acestei logici. Discursul său de la Valdai e traversat de tensiunea dintre rațiune și teamă, între ordinea pe care o proclamă și haosul pe care îl întreține Putin vorbește despre stabilitate într-un ton de panică și despre suveranitate într-un limbaj de asediu. E vocea unui conducător care simte că instituțiile nu-l mai protejează, ci trebuie protejate de el. În acest punct, frica devine principiul de organizare al sistemului.

Această inversare are consecințe tipice pentru fazele de declin instituțional, deoarece statul își deplasează treptat centrul de greutate de la performanță către loialitate, iar criteriile de competență sunt înlocuite de cele de conformitate. În termenii folosiți de Bo Rothstein, se conturează un proces de „instituționalizare negativă”, prin care fiecare nivel al puterii reproduce reflexele celui de sus, consolidând o cultură a precauției și a evitării responsabilității. Miniștrii, guvernatorii și funcționarii nu mai acționează în baza regulilor, ci în funcție de teama de a greși, ceea ce transformă întregul sistem într-un mecanism perfect previzibil prin pasivitatea sa.

Frica instituțională devine, în acest sens, o formă rafinată de imobilitate care garantează menținerea ordinii, dar blochează orice proces real de adaptare. Dincolo de retorica eroică a regimului, Rusia se comportă ca un aparat al conservării, preocupat mai degrabă de stabilitate decât de transformare. Forumul Valdai din 2025 ilustrează perfect acest echilibru neliniștit, în care un lider vorbește ore întregi despre putere, însă autoritatea sa nu mai emană din soliditatea instituțiilor, ci din capacitatea de a administra frica colectivă și de a o transforma în resursă de legitimare.

Adevărata criză a regimului putinian nu ține nici de morală, nici de capacitatea militară, ci de însăși structura instituțională a puterii. Ceea ce se destramă nu este credința în lider, ci rețeaua informală de încredere care transforma această credință într-un mecanism funcțional și care făcea ordinea să pară firească și stabilă. Odată ce acest lanț al loialităților se erodează, sistemul se golește de sens, iar discursul devine tot mai amplu și mai insistent, încercând să suplinească absența realității prin exces de retorică. În acest context, lungimea și redundanța discursului de la Valdai nu exprimă forța statului, ci nevoia sa disperată de a se autoconfirma, de a se convinge că încă există.

Teologia tehnologică: algoritmul ca demon occidental

În centrul discursului rostit la Valdai în 2025 se află un paradox esențial, prin care Putin invocă modernitatea doar pentru a o respinge și a-i denunța efectele corozive asupra lumii tradiționale. Spaima culturală a puterii ruse devine vizibilă mai ales în modul în care liderul vorbește despre tehnologie, transformată într-un inamic metafizic. Inteligența artificială, rețelele sociale, algoritmii și corporațiile globale sunt prezentate ca expresii ale unei raționalități mecanice și dezumanizante, venite dintr-un univers străin spiritului rus. În această viziune, tehnologia nu mai este o prelungire a cunoașterii și a libertății umane, ci o formă de posedare care confiscă sensul și subminează autonomia individului.

Putin vorbește despre „războiul pentru mintea omului” și „armele algoritmice ale Occidentului” cu tonul unui teolog care denunță o erezie. În această retorică, Occidentul nu e doar inamic politic, ci agent al coruperii spirituale. Inteligența artificială devine un diavol care rescrie adevărul, reeducă generațiile tinere, șterge identități și dizolvă credința. De fapt, discursul funcționează ca o predică împotriva modernității digitale, în care codul informatic e imaginea răului și autonomia tehnologică – forma supremă a păcatului.

Această viziune trădează existența unei veritabile teologii politice a tehnologiei, în care Putin utilizează limbajul tehnic doar pentru a-l transforma într-un discurs moral. Algoritmul nu mai este perceput ca un instrument al rațiunii, ci ca expresia unei voințe străine, proiectată asupra lumii de o modernitate fără transcendență. În imaginarul său, inteligența artificială devine întruparea unei ordini lipsite de Dumnezeu, o rațiune autonomă care profanează misterul creației și subminează autoritatea spirituală a omului. În această cheie, discursul său de la Valdai capătă accente de meditație medievală asupra erorii, în care actul de a construi o mașină mai inteligentă decât creatorul însuși echivalează cu o formă de blasfemie.

Această reacție nu este doar psihologică sau ideologică, ci are o natură profund instituțională. În logica sistemică descrisă de Niklas Luhmann, tehnologia nu amenință puterea prin eficiența ei practică, ci prin capacitatea de a submina monopolul asupra codificării realității, adică asupra modului în care sensul este produs și distribuit. Algoritmul occidental intră astfel în competiție directă cu aparatul propagandistic al statului rus, deoarece ambele structuri modelează percepția publică — una prin multiplicarea opțiunilor și stimularea libertății de interpretare, cealaltă prin restrângerea lor și impunerea unui sens unic. În această confruntare a modurilor de generare a realității, Putin resimte pierderea controlului semantic și o transformă într-un conflict metafizic, în care tehnologia devine noul inamic al ordinii spirituale.

„Hegemonia culturală a Kremlinului este pusă sub semnul întrebării de rețelele digitale”

În această perspectivă, inteligența artificială și mediile digitale ajung să simbolizeze o alteritate pe care puterea nu o mai poate controla. Când Putin avertizează că „copiii noștri nu trebuie să devină sclavii algoritmilor străini”, el exprimă o anxietate mai profundă, legată de pierderea controlului asupra formării conștiinței publice. Într-o lume în care socializarea și transmiterea valorilor se desfășoară tot mai mult în spațiul online, statul rus nu mai deține monopolul educației simbolice și nici autoritatea de a defini realitatea. Pentru prima dată de la epoca lui Petru cel Mare, hegemonia culturală a Kremlinului este pusă sub semnul întrebării nu de elitele intelectuale, ci de rețelele digitale care produc sens în afara ierarhiilor tradiționale. Frica tehnologică exprimată de regim nu este așadar teama de progres, ci spaima pierderii controlului cognitiv asupra societății

Ceea ce Jacques Ellul numea „autonomia tehnicii” – tendința sistemelor tehnologice de a se reproduce independent de intențiile umane – devine la Putin dovada unei conspirații morale. În locul unui diagnostic rațional, el oferă o mitologie a controlului pierdut. Tehnologia este diabolizată pentru că reflectă, în mod inconfortabil, propriul mecanism de funcționare al puterii. Atât statul, cât și algoritmul operează prin coduri, prin sisteme de predicție și prin anticiparea comportamentului uman, ceea ce face ca inteligența artificială să devină o oglindă a autocrației. În această oglindă, Putin recunoaște o versiune industrializată a propriului regim, o mașină a controlului care aplică aceleași principii ale supravegherii și ordinii totale, dar care scapă de sub controlul său direct. Frica față de tehnologie este, în fond, teama pierderii monopolului asupra controlului însuși.

Privit din această perspectivă, discursul de la Valdai se transformă într-o formă involuntară de auto-critică. Liderul care denunță „manipularea adevărului” prin algoritmi practică el însuși o manipulare instituționalizată a adevărului, transpusă în mecanismele statului și extinsă prin războiul hibrid pe care Rusia îl poartă împotriva Occidentului. Când acuză „iluzia libertății create de supravegherea digitală”, Putin descrie fără să-și dea seama arhitectura propriului regim, bazat pe control informațional, distorsiune semantică și orchestrarea emoțiilor colective. În această răsturnare, propaganda încetează să mai fie un instrument politic și devine o metafizică a puterii, un sistem de credințe menit să justifice războiul permanent al statului împotriva oricărei forme de autonomie cognitivă.

Prin această retorică a asediului tehnologic, Putin produce un efect paradoxal, readucând teologia în centrul politicii. În absența unui proiect economic sau social coerent, discursul său înlocuiește analiza cu exorcismul, transformând critica tehnologică într-o formă de ritual ideologic. Afirmația potrivit căreia „Occidentul controlează mințile” nu mai funcționează ca o propoziție politică, ci ca o formulă magică menită să explice prin frică ceea ce nu mai poate fi înțeles rațional. În spatele acestei viziuni se află o societate care nu își mai recunoaște propria modernitate și o percepe ca pe o amenințare.

Rusia trăiește astfel într-o stare de dublă captivitate, tehnologică și simbolică. Pe de o parte, depinde de tehnologiile pe care le denunță, iar pe de altă parte, își întreține stabilitatea prin teama de ele. În acest echilibru absurd, teologia și tehnologia se întrepătrund, devenind amândouă instrumente de control asupra credinței colective. Forumul Valdai din 2025 apare, în cele din urmă, ca o liturghie împotriva algoritmului și, în același timp, ca o mărturisire a neputinței în fața acestuia.

Puterea ca liturghie. Rusia între mit și instituție

Discursul de la Valdai 2025 nu e doar o declarație politică, ci o liturghie a puterii. Putin nu mai vorbește ca un șef de stat, ci ca un mare preot al unei ordini care își celebrează propria supraviețuire. Statul devine altar, iar poporul – congregație. Ceea ce în alte regimuri ar fi reformă, în Rusia devine ritual: o repetiție solemnă menită să conserve ordinea prin recitare. În această transformare a politicii în ceremonial se află semnul clar al instituționalizării fricii.

Puterea se legitimează prin repetiție. În fiecare an, la Valdai, Putin reia aceleași teme – Occidentul decadent, spiritualitatea rusă, ordinea multipolară – cu aceeași gravitate liturgică. Repetiția însă nu întărește sensul, ci îl erodează. Ea devine un substitut al schimbării. Din punct de vedere neoinstituțional, acest proces marchează trecerea de la instituție ca regulă la instituție ca mit (North, March & Olsen). Regimul nu mai funcționează pentru a organiza realitatea, ci pentru a confirma o credință: că Rusia este eternă, iar eternitatea se obține prin imobilitate.

Această liturghie a continuității generează o formă particulară de sacralitate politică, în care dimensiunea religioasă este absorbită de logica statului. În teologia puterii ruse, Dumnezeu nu mai reprezintă transcendența, ci devine garanția ordinii și a ierarhiei, un element de stabilitate mai degrabă decât o sursă de sens. Atunci când Putin vorbește despre „misiunea spirituală a Rusiei”, el reia o tradiție bizantină a simfoniei dintre tron și altar, dar această armonie este una iluzorie. În realitate, statul a preluat funcțiile Bisericii, transformând-o într-o parte a aparatului său de legitimare, iar credința a fost transformată în instrument de conformare. Spiritualitatea a devenit o coregrafie menită să întrețină imaginea unității, iar puterea nu mai are nevoie de o credință vie, ci doar de ritualul vizibil al supunerii care o confirmă.

Din această perspectivă, discursul de la Valdai e un act de autoconservare prin sacralizare. Un regim care nu mai poate convinge prin performanță se legitimează prin mister. „Lumea rusă” e transformată într-o categorie teologică, o biserică civilizațională menită să substituie lipsa unei infrastructuri politice moderne. Așa cum în Evul Mediu autoritatea se sprijinea pe miracol, în Rusia contemporană ea se sprijină pe frică, transformată în liant social și în sursă de coeziune aparentă.

Puterea în forma ei liturgică rămâne o construcție instabilă, sprijinită pe participare afectivă și nu pe credință autentică. Ca orice ritual impus, își pierde forța în clipa în care cei chemați să creadă încep doar să mimeze credința, iar gestul devine rutină. În acest punct se află și esența tragediei sistemului putinian, un aparat care se hrănește din emoțiile pe care el însuși le reprimă. Când frica încetează să fie reală, se transformă în farsă, iar obediența, odinioară sinceră, devine ironică. Sub solemnitatea discursului de la Valdai se simte această tensiune abia mascată, o neliniște de predicator care nu mai este sigur că cineva îl mai ascultă.

Din perspectivă neoinstituționalistă, momentul Valdai 2025 poate fi interpretat ca o fază de saturație a sistemului, în care funcția adaptativă a puterii s-a epuizat, iar reproducerea ordinii se realizează exclusiv prin retorică. În termenii lui Luhmann, comunicarea a devenit autonomă, deoarece regimul nu mai vorbește despre lume, ci doar despre propria capacitate de a vorbi. El se alimentează din sine, din propriile semne și din solemnitatea pe care o generează continuu. Aceasta este forma finală a teologiei puterii putiniene, o religie fără transcendență, dar cu ritualuri perfect conservate..

Rusia de astăzi trăiește într-un spațiu de tensiune între mitul eternității și realitatea declinului, iar între aceste două lumi se desfășoară întreaga politică a lui Putin. Forumul Valdai din 2025 apare ca o rugăciune rostită de o putere care nu mai are credință în propriul destin și care încearcă să transforme îndoiala în spectacol al certitudinii. Dincolo de cuvintele despre civilizație, valori și suveranitate, se conturează singura convingere imposibil de reprimat: modernitatea continuă să avanseze, indiferent de încercările de a o opri.

Militarizarea Occidentului și frica de Apus

Tema Occidentului militarizat traversează întreaga retorică a discursului rostit de Vladimir Putin la Clubul de discuții Valdai și funcționează ca un fir roșu al unei teologii a fricii. În această viziune, Apusul nu mai reprezintă doar un inamic politic, ci întruchiparea unei raționalități amenințătoare, capabile să submineze ordinea spirituală pe care regimul pretinde că o apără.

Putin afirmă, într-un ton grav și aproape apocaliptic: „Au transformat Europa de Est într-un teren de antrenament militar. Baze, sisteme de rachete, trupe străine – toate sub pretextul protecției. Dar aceste țări nu mai au suveranitate; li se spune ce să facă, de cine să se teamă și pe cine să urască. Uitați-vă la Polonia, uitați-vă la România – au devenit executanți docili ai voinței altora.”

În această formulare, România nu este o amenințare, ci simptomul decadenței occidentale pentru că a devenit o țară „ocupată spiritual”, supusă, prin alianțele sale, unei ordini globale fără suflet. Putin o evocă nu geopolitic, ci moral, ca pe un popor rătăcit de la „adevărata cale slavă”. Cât de asemănătoare este această retorică celei a tenorilor extremei drepte românești!

Câteva zeci de minute mai târziu, în sesiunea de întrebări-răspunsuri, el face o aluzie directă la ultimele alegeri prezidențiale românești, integrându-le în teoria conspirației despre „democrațiile controlate de Occident”: „Ați văzut cum sunt organizate așa-numitele alegeri în unele dintre acele țări din Europa de Est. Totul este decis cu mult înainte de vot – de aceiași consultanți occidentali, de tehnologiile media și de serviciile secrete. Nu contează cine câștigă – toți vor sluji aceiași stăpâni. Uitați-vă la recentele alegeri din România – un exemplu perfect de democrație dirijată sub control extern.”

Putin și alegerile din România

Această afirmație are greutatea unui act de acuzare cu valențe teologice. În viziunea lui Putin, alegerile din România sunt prezentate ca dovada că democrația liberală nu mai este decât un ritual gol, un simulacru al libertății care și-a pierdut sensul. Într-o răsturnare perfectă de perspectivă, ceea ce Kremlinul numește „democrație suverană” devine modelul autentic, iar democrațiile pluraliste sunt reinterpretate ca forme degradate, simple imitații ale legitimității

În această viziune, militarizarea Occidentului reprezintă doar fața vizibilă a unei coruperi mai profunde, aceea a controlului simbolic pe care Apusul îl exercită asupra conștiințelor. Când Putin afirmă că „ei pretind că sunt protejați, dar în realitate și-au pierdut suveranitatea”, descrie o lume pe care o consideră ocupată nu prin arme, ci prin influență politică, economică și, mai ales, mentală. În logica sa, conflictul cu Occidentul nu mai este un război teritorial, ci o luptă pentru suflete, o confruntare spirituală travestită în competiție geopolitică.

În realitate, Putin nu respinge militarismul occidental, ci raționalizarea instituțională a forței, acel proces prin care, în sensul formulat de Max Weber, Occidentul a transformat violența în monopol legitim și a integrat-o într-o ordine procedurală. Pentru un regim care își extrage autoritatea din mister și din sacralitatea puterii, această raționalitate devine deopotrivă de neînțeles și de înspăimântătoare. Occidentul este perceput ca o lume fără taină, o civilizație care funcționează fără Dumnezeu și care și-a pierdut dimensiunea spirituală a acțiunii.

În această logică, militarizarea capătă sensul unei dovezi a desacralizării Apusului. Putin sugerează că „Occidentul nu mai are suflet, ci doar armate”, exprimând neliniștea unei lumi care simte că a pierdut controlul asupra timpului și asupra propriului sens. Imaginea Europei de Est, populate de baze NATO, consultanți străini și alegeri digitalizate, nu apare în ochii săi ca semn al forței occidentale, ci ca simptom al rușinii unei puteri capabile să cucerească fără să mai creadă în ceva.

România ajunge, în acest context, să fie percepută ca o frontieră morală a teologiei fricii, nu ca o amenințare directă, ci ca un contraexemplu care contrazice narativul rusesc despre lume. Prin apartenența sa la Occident, ea întruchipează tocmai ceea ce regimul de la Moscova respinge, adică modernitatea înțeleasă ca ordine procedurală și raționalitate instituțională. În ochii lui Putin, aceasta devine forma cea mai insuportabilă de militarizare, o militarizare prin rațiune, în care disciplina nu se impune prin forță, ci prin regulă și coerență.

Teologia fricii și sfârșitul modernității ruse

Discursul de la Valdai 2025 nu este doar un eveniment politic, ci o radiografie a unei lumi aflate în descompunere simbolică. În spatele frazelor solemne, se conturează figura unei puteri care nu mai are încredere în propriile instituții, dar nici în rațiunea modernității. Ceea ce pentru Occident e o criză de adaptare, pentru Rusia devine o criză de sens. Într-o lume guvernată de algoritmi, imagini și conectivitate, statul rus rămâne o formă de viață analogică, prizonier al propriei mitologii.

Putin nu mai vorbește despre reformă, ci despre mântuire, iar acolo unde un lider modern ar aborda teme precum infrastructura, educația sau tehnologia, el invocă spiritul, credința și destinul colectiv. Această schimbare de registru indică o involuție instituțională, pentru că atunci când mecanismele de guvernare își pierd eficiența, statul se refugiază în teologie și în simboluri salvatoare. Ceea ce în secolul al XIX-lea se numea „ideea rusă” se transformă în secolul XXI într-o teodicee politică, o justificare teologică a eșecului, menită să confere sens unei puteri care nu mai găsește resurse în realitate.

Această teologie a fricii reprezintă mecanismul prin care un sistem incapabil de adaptare își transformă vulnerabilitatea în virtute și își conservă ordinea prin emoție, nu prin rațiune. Dintr-o perspectivă neoinstituționalistă, frica devine o normă informală care substituie încrederea, iar obediența se transformă în formă de capital social. Regimul nu mai funcționează prin reguli clare, ci prin reflexe condiționate, și nu mai legitimează decizii, ci stări afective. În absența instituțiilor adaptabile, statul își construiește propriul simulacru de raționalitate, o ordine ritualică și previzibilă, dar lipsită de conținut real.

Teologia fricii nu se exprimă prin credință, ci prin neputință, iar atunci când un lider politic invocă misterul în locul regulii, acest gest trădează dispariția funcției de mediere a instituțiilor. În Rusia lui Putin, pierderea este dublă, atât instituțională, cât și epistemică, pentru că regimul nu mai distinge între adevăr și credință, între putere și ritual, între ordine și stagnare. În acest amestec, politica se transformă într-o liturghie a autorității, iar statul devine o biserică a fricii.

Frica, în sensul ei profund, nu reprezintă doar un instrument al puterii, ci și o formă de conștiință istorică a declinului. Regimurile care presimt apropierea sfârșitului nu se deschid către democrație, ci se sacralizează, transformând politica într-un ritual al supraviețuirii. Ele mistifică trecutul, canonizează liderii și sanctifică eșecurile, construind o lume în care stagnarea devine dovadă de credință. Rusia lui Putin se află exact într-un asemenea moment crepuscular, în care un imperiu își înlocuiește viitorul cu mitul propriei măreții, o putere confundă tăcerea lumii cu admirația, iar politica se retrage în metafizică pentru a evita confruntarea cu realitate

În acest sens, Valdai 2025 este echivalentul ideologic al unei slujbe de înmormântare prin care Putin, în rol de Predicator, oficiază supraviețuirea statului rus fără să-și dea seama că ceea ce celebrează este deja un ritual funerar. Retorica despre multipolaritate, suveranitate și spiritualitate nu ascunde vitalitate, ci panică simbolică. Putin vorbește despre credință pentru că nu mai crede, iar invocarea ordinii trădează nu absența ei, ci fragilitatea pe care încearcă să o ascundă

De aici se naște paradoxul final, întrucât regimul rus care pretinde că apără lumea de raționalismul occidental ajunge prizonierul propriului iraționalism. În timp ce Occidentul încearcă să găsească un echilibru între libertate și tehnologie, Rusia transformă frica de schimbare într-o dogmă menită să-i justifice imobilitatea. Această dogmă nu mai poate fi reconfigurată, deoarece orice încercare de raționalizare ar distruge însăși sursa puterii ei, misterul care îi conferă legitimitate

Teologia fricii devine, în acest sens, ultima formă de rezistență a unei modernități incomplete, care și-a pierdut capacitatea de a se regenera prin instituții. Ea oferă sens acolo unde instituțiile s-au golit de conținut și menține aparența ordinii acolo unde legea și-a pierdut autoritatea. Este însă o ordine fără viitor, susținută doar de propria teroare simbolică, o formă de stabilitate care se hrănește din frică. În momentul în care frica încetează să funcționeze ca liant, întregul sistem se destramă, pentru că nimic nu mai poate ține laolaltă semnele golite de credință.

Rusia lui Putin se conturează, în cele din urmă, ca o formă de postmodernitate autoritară, un regim care predică împotriva lumii moderne, dar își asigură existența prin tehnologiile acesteia. Statul se proclamă spiritual, însă funcționează prin birocrație, iar civilizația care se crede eternă este, de fapt, prizoniera prezentului. În tensiunea dintre mit și algoritm, dintre credință și cod, se revelează adevărata dramă a puterii ruse contemporane, aceea a unui sistem care își construiește sensul din propria contradicție.

Valdai 2025 nu marchează triumful unei civilizații, ci momentul în care o ideologie epuizată se transformă în ritual. În această transfigurare, politica își pierde sensul, dar își păstrează gesturile, continuând să mimeze vitalitatea prin solemnitate. Rusia va continua, cel mai probabil, să vorbească despre sine în limbajul eternității, însă dincolo de tăcerea discursului lui Putin se poate auzi deja un alt sunet, acela al unei lumi care îmbătrânește în propria rugăciune.

*Text apărut inițial pe Contributors.