INTERVIU. Au adunat bani de la 14.000 de oameni ca să facă ceva ce statul nu a făcut – nu e un spital. „România nu prioritizează ceea ce implică timp, ani de muncă și sacrificii”

Nouă ani a durat efortul din spatele Grivița 53, un proiect de 4,5 mil. de euro, la care au ajutat 14.000 de oameni. S-a născut dintr-un vis personal, inițiat de regizoarea Chris Simion-Mercurian și partenerul său, specialistul în marketing și comunicare Tiberiu Mercurian.

Este primul teatru construit de la zero în București, în aproape 80 de ani, din inițiativă privată. „Mulți au considerat visul o fantasmagorie”, spune Chris Simion, într–un interviu pentru HotNews, în care chiar ea numește reușita un miracol. Ea vorbește despre cum a început acest demers, despre campaniile ingenioase de strângere de fonduri, provocările întâmpinate și despre ce urmează la Grivița 53. 

Povestea teatrului Grivița 53 a început în 2016, atunci când regizoarea Chris Simion-Mercurian a vândut casa bunicii sale pentru a cumpăra un teren cu ruine pe Calea Griviței din București. A fost primul pas concret spre ceea ce astăzi este primul teatru construit de la zero în Capitală, din inițiativă privată, după aproape 80 de ani. 

„A fost o nevoie profundă de a lăsa în urmă un spațiu de creație liber, care să-i încurajeze pe artiști să viseze necondiționat”, a spus Simion pentru Hotnews. Ea a creat proiectul alături de soțul ei, Tiberiu Mercurian. 

„Am promis că vom construi un teatru, nu un proiect imobiliar”

„Chris a venit acasă și mi-a spus că vrea să construiască un teatru. Am întrebat-o de câți metri pătrați are nevoie. A zis 100 de metri pătrați. Ne-am dat seama rapid că e nevoie de mult mai mult”, își amintește el.

Construcția teatrului a fost realizată în decurs de nouă ani, printr-o investiție totală de aproximativ 4,5 milioane de euro, care a implicat atât investiția inițială a fondatorilor de 200.000 de euro, 1,7 milioane de euro din granturile EEA 2014-2021 prin programul Ro-Cultura, dar și campanii inedite (ouă uriașe din fibră de sticlă pictate și licitate, cărămizi-mărțișor din lut, cărămizi ctitor cu numele donatorilor) și strângere de fonduri de la aproximativ 14.000 de ctitori, oameni care au donat bani sau timp și au făcut ca acest vis să se împlinească. 

„Ne-am dorit să lăsăm o moștenire culturală, nu să bifăm un proiect. Am promis că vom construi un teatru, nu un proiect imobiliar”, spune Chris. 

Cum arată calendarul Grivița 53. Când e așteptat primul spectacol

Doritorii pot vizita clădirea până pe 5 octombrie, în cadrul unor tururi ghidate de 45 de minute, unde vor avea acces în spațiile destinate spectatorilor (săli, foaiere) și în culise. Participarea este posibilă pe bază de înscriere în acest formular. 

Următoarea etapă va fi dotarea tehnică a teatrului și realizarea de parteneriate pentru producțiile primei stagiuni, în timp ce lansarea artistică este programată pentru sfârșitul lunii noiembrie. 

Grivița 53 își propune să devină nu doar un spațiu de spectacol, ci un hub cultural și educațional dedicat formării continue, dialogului și participării active a publicului. 

„Schimbi dacă faci, dacă te implici, dacă acționezi”

În dialogul cu HotNews, Chris Simion-Mercurian a povestit despre acest demers unic în România, despre pașii financiari, obstacolele traversate, puterea unei comunități și viziunea artistică pe care teatrul o propune.

– Chris, cum s-a născut ideea acestui proiect? Ce v-a determinat să vindeți casa bunicii și să investiți totul într-un teren cu ruine?
– Doar să te lamentezi și să vezi partea disfuncțională a sistemului nu este o atitudine constructivă. Schimbi dacă faci, dacă te implici, dacă acționezi. Am încercat să schimbăm fără să știm ce urmează, ce implică și câți neuroni ne costă. Prima care m-a încurajat a fost mama, era casa copilăriei ei, casa mamei ei. Și mi-a dat voie să o vând și să investesc în acest vis. Apoi Tiberiu, jumătatea mea, a validat din prima secundă acest miracol. A fost o nevoie profundă de a lasă în urmă un spațiu de creație liber care să-i încurajeze pe artiști să viseze necondiționat.

– Când și cum a devenit acest vis un proiect de echipă? Tiberiu, cum v-ați alăturat acestei inițiative și ce rol ați jucat în transformarea ei în realitate?
– Chris a venit într-o zi acasă și mi-a spus că vrea să construiască un teatru. Am întrebat-o de câți metri pătrați are nevoie. A zis 100 de metri pătrați. Am găsit un teren la dimensiunea aceasta în centru, și în momentul în care am fost să îl vedem, am realizat că nici foaierul nu încape acolo. Ne-am dat seama că suntem departe de realitate și am apelat la singurul arhitect prieten de la momentul respectiv, arhitectul proiectului, Codrin Tritescu, care ne-a zis ca avem nevoie de minimum 500 de metri pătrați. Eram constrânși de banii de pe casa bunicii lui Chris (200.000 euro), de faptul ca trebuia să fie într-o zonă centrală și „să aibă obligatoriu energie pozitivă”. După 8 luni, am găsit terenul din Calea Grivitei 53, care a îndeplinit cele 3 condiții. Sau poate că terenul ne-a găsit pe noi. 

„A fost un vis comun, om cu om, cărămidă cu cărămidă”

– Strângerea celor 4,5 milioane de euro pare imposibilă în România de azi. Care au fost pașii concreți în campania de finanțare? Ce a funcționat și ce nu?
– Pare, dar nu este. Am avut curajul de a nu face nimic artificial, am făcut campanii care am simțit că ni se potrivesc ca spirit și le-am implementat: campania „Ouăle Grivița 53”, ouă supradimensionate pictate pe unde am apucat (de la noi din garaj, la magazinul Leroy Merlin care ne-a găzduit campania), plimbate prin tot Bucureștiul, ouă din fibră de plastic de 2/2, transformate în obiecte de artă și apoi licitate unor persoane fizice sau companii, campania cu mini-cărămizile mărțișor, când am făcut cărămiduțe de lut, mii de cărămizi făcute cu prieteni și colegi, pe care le-am vândut la „Târgul de Mărțișor”,  apoi cărămizile ctitor pe care am scris numele fiecărui ctitor care astăzi se regăseste în foaierul principal al teatrului. 

Întâlnirile cu sponsorii nu le-am tratat niciodată comercial, ci ne-am ales companiile care au aceleași valori cu demersul nostru. Ne-am dorit ca omul să fie mai puternic decât funcția, am refuzat să ne asociem cu oricine, oricum, doar pentru că aveam nevoie de bani. Asta face diferența între noi și alte proiecte, și se simte în fiecare metru din această clădire. Și asta nu e aroganță, e igienă. 

Oamenii au simțit că povestea noastră este și a lor, este despre a lăsa ceva în urma noastră, o moștenire culturală, un exemplu istoric. Asta ne-a legat profund și pentru totdeauna. A fost un vis comun, om cu om, cărămidă cu cărămidă.

„Teatrul nu este doar divertisment sau cultură. Teatrul este și educație”

– Ați reușit să implicați o comunitate de 14.000 de oameni. Cum ați câștigat încrederea lor și cum s-a construit această legătură dintre public și un teatru care încă nu exista?
– Oamenii au nevoie să se simtă în siguranță și să se întâlnească într-o poveste care să-i definească. Noi nu am atras doar bani, am atras, în primul rând, emoții, valori umane comune.  Apoi, a fost simplu să te interesezi cine suntem, doi oameni transparenți, cu frică de Dumnezeu, cu principii, doi profesioniști care în domeniile lor de activitate s-au străduit să facă performanță, să lase ceva bun în urmă. Am garantat cu ceea ce suntem uman și profesional. N-am părut că suntem, am fost. Nu avem nevoie de personaje publice, ne arătăm cum suntem. Ne-a fost clar de la bun început că nu este un proiect despre ego sau validare personală, ci este ca o misiune, ca o responsabilitate. Dumnezeu a decis ca noi să facem asta. Fără prea multe „de ce-uri?”. Așa a fost să fie. De aceea poate, când a fost foarte greu, ne aminteam asta și puteam duce. N-are importanță de ce noi și nu alții. Are importanță să ajungă la bun sfârșit. N-am fost singuri, am adunat în jurul nostru oameni. Este extraordinar ce s-a întâmplat, ce ferestre s-au deschis în fiecare. Ne dorim să fie un spațiu de creație cu sens pentru cei care vin după noi. Am promis că vom construi un teatru, nu un proiect imobiliar.

– Apropo de asta, ce v-a dat de înțeles această reușită despre legătura dintre oameni și teatru?
– Ne-a arătat că există încă oameni care se definesc prin a face, nu prin a contempla, ne-a arătat că există oameni pentru care a dărui este mai important decat a păstra, ne-a arătat că există oameni pentru care viața nu este doar despre o trecere oarecare, ci despre o trecere responsabilă, în care poți lăsa semne, poți face gesturi benefice pentru cei din jur. Ne-a arătat că încă mai sunt oameni cărora le pasă să lase în urmă exemple. Teatrul nu este doar divertisment sau cultură. Teatrul este și educație, este întâlnire, este experientă, este transformare, purificare. Sunt oameni care știu ce înseamnă real teatrul.

Obstacolele apărute. „Nu a existat niciun moment să renunțăm”

– Care au fost cele mai mari obstacole în acești 9 ani? A existat un moment când erați gata să renunțați?
– Am avut așteptări nerealiste, am crezut că este un demers care va fi susținut de toată lumea, de toată breasla, căci este totuși istoric să construiești după 80 de ani un astfel de gest. N-a fost susținut decât de o parte. Mulți au considerat visul o fantasmagorie. Am înțeles într-un final că oamenii sunt liberi să aleagă în ce vor să creadă și în ce nu. Am așteptat ca autoritățile să ușureze birocrația, a fost invers. Am așteptat ca oamenii din echipă să creadă la fel ca și noi, dar nu păreau deloc încrezători, am tras mult de ei ca lucrurile să se miște. Am primit ajutor enorm de la oameni care apăreau de nicăieri, ca niște îngeri, în momente cheie. Nici n-am stat să caut logica, pentru că de multe ori logica a fost sfidată. 

Am fost șocați în momentul în care mergeam la unii sponsori și ne spuneau că teatrul nu este educație, e cultură, și cultura nu-i interesează. Da, ați înțeles bine, unii cred că teatrul nu e educație. Alții care ne-au făcut promisiuni care au rămas neclintite, alții care ne-au amăgit și ne-au lăsat baltă sau cei care ne-au ignorat. 

Cu toate astea, nu a existat niciun moment să renunțăm. N-am luat-o personal. Am luat-o cum a venit, a făcut parte din acest travaliu, a fost o sită, a cernut, a cules. Fiecare ușa închisă a deschis o alta. În final, am ajuns la oamenii care au scris această pagină de istorie culturală. Visul nostru a fost mai puternic.

– Ce fel de spectacole vom vedea în Grivița 53, din noiembrie? Ce va diferenția acest teatru de celelalte din România?
– Unicitatea acestui teatru va fi dată de demersul artistic construit pe dramatizari, texte relevante din literatura contemporană și clasică sau texte scrise special pentru acest loc, spectacole – experienta, punți culturale între noi și alte teatre din alte țări care dezvoltă o construcție culturală similară. Nu ne-am propus să construim un teatru, ci să construim un alt teatru care nu există deocamdată în România. Totodată se vor juca spectacole de teatru – dans, spectacole în limbi de circulație internațională pentru expați.

„Ne dorim să nu creăm spectacole inutile, somnifer”

– Ați vorbit despre un spațiu care scoate artistul din zona de confort. Cum veți cultiva concret această zonă de risc artistic și creativitate vie?
– Regizorii invitați vor avea această responsabilitate, atât prin alegerea textelor, dar și a distribuției, de a crea experiențe unice, nu doar spectacole, de a produce întâlniri și nevoia de a ieși din rutină, din comoditate, a te duce într-o zonă de creație care nu-ți este la îndemână, dar care te îmbogățește. Grivița 53, datorită efortului depus, nu te va lăsa să vii la repetiții oricum, să construiești un personaj sau un spectacol între două reclame, sau alte două proiecte sau alte evenimente. Este o invitație la respect față de noi înșine, față de profesie și față de spectatori. Grivița 53 se dorește a fi un spațiu care să te atragă să stai în el, să ai nevoie să creezi implicat total, nu un spațiu de traversare între ceva și altceva.

– Cui îi este dedicat Grivița 53? Ce public vreți să atrageți și ce nevoi sociale și culturale vreți să adresați?
– Un public divers, dar dezinhibat, deschis, fără prejudecăți, pentru că ne dorim să experimentăm, să promovăm un spirit artistic nou. Ne dorim ca spectatorii să se simtă parte din experiență, să nu fie public pasiv, să poată participa la repetiții și la discuțiile de după, să asiste la laboratorul de creație într-o măsură permisa de regizori. Ne dorim să nu creăm spectacole inutile, somnifer, ci să venim cu spectacole care să lucreze și acasă, multe zile după, să nu se termine emoția imediat după ieșirea din sală. Spectacole care să impacteze, care să însemne ceva. Prin profilul artistic va atrage și un segment virgin, care poate a avut experiența literara a textului sau cinematografică, și vor veni din curiozitate să vadă și adaptarea scenică. 

„Observ în ultimul an, în domeniul meu de activitate, o stare de anxietate și conflict mai accentuată”

– Cum ați reușit să păstrați direcția proiectului artistic, în tot haosul construcției concrete?  Cine v-a fost alături în deciziile mari?
– A reuși să păstrezi direcția proiectului a ținut de rigoare și de credința că nu poate să iasă altfel pentru că nu ar mai fi proiectul nostru. Ne luptăm pentru ceva esențial, care ne definește identitatea. Au existat oameni cu expertiză, profesioniști în care avem încredere și care ne-au dat sfaturi în diferite momente, dar decizia a fost tot la noi. Au funcționat și intuiția, instinctul.

– Cum vedeți cultura românească în 2025? Ce s-a schimbat față de momentul în care ați început proiectul? 
– Domeniul cultural e la fel de ignorat acum cum a fost dintotdeauna. Sunt prea puțini cei care știu ce înseamnă real valoare culturală, investiție culturală. România prioritizează ceea ce este fast forward, nu ceea ce implică timp, ani de muncă și sacrificii. Dar există opțiunea ca fiecare să schimbe bucățica lui, să nu mai aștepte să se schimbe de la sine. Evident că asta implică disponibilitate, să nu te limitezi doar la tine și să ai capacitatea să te sacrifici pentru ceilalți. Dacă nu te oprești la prezent, la tine, ci te gândești la cei care vin din urmă, la cei mici, la tineri, face sens și merită sacrificiul. Ce observ în ultimul an în domeniul meu de activitate e o stare de anxietate și conflict mai accentuată decât înainte, o agresivitate specială și perversă în care se merge pe „să moară și capra vecinului”, deși ar putea fi simplu și clar pentru toată lumea că există loc pentru toți cei care sunt deschiși să muncească și să facă performanță, că lucrurile mari, importante, nu vin ușor, și un interes aproape psihotic de a apăra confortul, ipocrizia și mediocritatea. 

„Nu ne dorim o nație sănătoasă spiritual, emoțional”

– Cum a fost relația cu autoritățile? A existat sprijin concret sau v-ați simțit singuri în fața sistemului?
– Am găsit oameni din diferite partide politice care au ajutat și ne-au sprijinit să depășim obstacole, să nu pierdem fondurile norvegiene, să obținem o semnătură, să nu depășim un termen limită. Au existat politicieni pentru care demersul n-a mai avut legătură cu o funcție sau un partid, ci cu un crez personal, uman. Dar n-au fost mulți care au făcut asta. 

– Bugetele culturale sunt tăiate tot mai des. Ce mesaj transmite asta despre locul culturii în România de azi?
– Ce a transmis și până acum. Că nu ne dorim o nație sănătoasă spiritual, emoțional, ci una bolnavă, dezechilibrată, ușor de manipulat.

– Ce pericol vedeți în direcția actuală: lipsa de investiții în cultură, în educație artistică, în spații de creație?
– Pericolul de a cultiva mediocritatea, de a menține incertitudinea și de a nu lăsa un artist să se dezvolte, să-și facă menirea, să contribuie la sănătatea mentală și emoțională a celorlalți.

– De ce avem nevoie de cultură, concret, azi?
– E ca și cum ați întreba de ce avem nevoie de sănătate. Cultura asigură sănătatea emoțională și mentală a unui individ. Nu se moare fizic dacă nu investim în cultură, e ceva vital (am văzut acest test și în pandemie), dar se moare spiritual. Ceea ce este fatal. Pentru ca nu suntem doar carcase, suntem și emoții, gânduri.

„Am învățat totodată că e mai important caracterul decât talentul”

– Cum vedeți rolul teatrului în România lui 2025? De ce avem nevoie de teatru și ce aduce în viețile noastre?
– Teatrul bun este teatrul care transformă. Avem nevoie să ne întâlnim cu noi, să ne împrietenim cu noi, să ne creăm o relație, teatrul are aceasta capacitate de a vindeca, de a da încredere, de a te invita la călătorii interioare pe care nu le faci altfel.

– Ce lecții personale v-a oferit acest proiect? Cum v-a schimbat ca oameni, ca profesioniști și ca parteneri de viață?
– Profesional ne-a testat anduranța și am descoperit că avem maturitatea și chiar înțelepciunea de a gestiona situații hardcore, de conflict, criză, situații limită în care majoritatea oamenilor ar fi luat-o razna. Nu ne-am identificat cu acest demers. Am mers tot timpul pe ideea că dacă va fi să ajungă la bun sfârșit, vor apărea oamenii care să-l ducă la împlinire. Am crezut asta necondiționat și s-a împlinit. 

Niciunul nu a construit un teatru până acum și nici nu a avut treabă cu domeniul acesta. Deci faptul că am fost inconștienți a contat maxim în reușita aceasta. Uman, am învățat să nu mai avem așteptări, oamenii sunt liberi să se asocieze cu proiecte care îi definesc, nu trebuie toată lumea să susțină acest demers, chiar și în contextul istoric pe care l-a înregistrat. Cum am primit cu bucurie sprijinul celor care au fost cu noi mai presus de funcția lor, de compania pe care o reprezintă.

Am învățat totodată că e mai important caracterul decât talentul, și că dacă vrem să construim trainic ceva putem să o facem cu oameni care sunt autentici, adevărați. Asta nu înseamnă că nu ne vom intersecta și cu măști sau cu oameni cu care nu suntem compatibili total, dar vom ști exact care este limita implicării lor în acest demers în așa fel încât să păstrăm energia bună și igiena acestui spațiu de creație. Știm că nu vom încuraja orgoliul și personalitățile egocentrice pentru că acest spațiu este despre întâlnire, despre a fi și a face împreună. Credem că sunt mulți care au nevoie acum de acest spirit.

Am fost o echipă pe parcursul celor 9 ani, deși au fost și multe momente în care am văzut lucrurile diferit, cel puțin în primii 6 ani. Ne-am sprijinit constant emoțional și am avut încredere să ne odihnim unul pe altul când am fost derutați, dezamăgiți, furioși. Ne-a ajutat să ne cunoaștem și partea pe care altfel n-am fi scos-o la lumină, să ne confruntăm cu noi, să fim într-o zonă de disconfort și să realizăm că iubirea este combustibilul principal al acestei reușite. Dacă nu ar fi existat iubirea noastră, credința în acest vis nu avea cum să prindă aripi. Și această iubire a fost molipsitoare și s-a dus mai departe către fiecare om care s-a implicat. 

– Ce v-ar plăcea să se spună despre Grivița 53 peste 50 de ani?
– Povestea facerii acestui miracol.