INTERVIU „Nu percepția este pericolul mare”. Cine alimentează nostalgia românilor pentru trecutul comunist? 

Nu doar că ne refugiem în idealismul trecutului, ci chiar considerăm că acel trecut ar trebui repus pe picioare astăzi, într-o formă instituţională, iar „aici este pericolul”, spune Daniel Şandru, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, într-un interviu pentru publicul HotNews. 

• Preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), profesorul Daniel Şandru, oferă un răspuns pentru rezultatele unui sondaj realizat de INSCOP Research, în parteneriat cu IICCMER, care arată că peste jumătate dintre români consideră că regimul comunist a însemnat „mai degrabă un lucru bun pentru România”, în timp ce doar 35 % îl percep ca fiind mai degrabă negativ . 
• El descrie mecanismul prin care este alimentat „discursul simbolic” despre un trecut glorios al României: narațiuni vechi reambalate de angajaţi ai fostei Securităţi, validate de zone din mediul cultural și religios și amplificate mediatic.
• „Atunci când e folosită în scop politic, nostalgia pentru trecutul comunist se poate transforma într-un pericol pentru democraţie”.
• Daniel Şandru vorbeşte şi despre slăbiciunea statului în a administra memoria totalitarismului în România şi susţine că „unii dintre magistraţi au o lipsă totală de cultură umanistă, un fel de analfabetism funcţional din punct de vedere istoric”.
• „Intenția mea este ca și procurorii, şi magistraţii să înțeleagă că avem nevoie de asumare onestă a trecutului. Dacă nu o fac instituțiile statului, nu le putem cere acestor cetățeni care idealizează trecutul comunist să facă lucrul ăsta.

„Aici e pericolul pe care îl văd eu”

HotNews.ro: De cred oamenii că se trăia mai bine în comunism?
Daniel Şandru: Cred că avem de-a face cu o graniță fină dintre percepție și realitate. Realitatea este că, cel puțin din momentul integrării în Uniunea Europeană, România a crescut foarte mult. Depăşeşte România comunistă la toţi indicatorii – de la productivitate, până la indicatorii culturali.

Pe de altă parte, beneficiile aduse de integrarea europeană și de procesul de democratizare post-1989 nu au fost împărțite niciodată în mod echitabil. Or, aici apare percepția oamenilor care au acumulat nemulțumiri, frustrări, combinate cu raportarea la o clasă politică și la deciziile nesatisfăcătoare pentru populație. Iar aceştia se folosesc de o memorie edulcorată, care tinde să favorizeze mai curând ceea ce li se părea lor bine – iar bine era, în principal, faptul că erau tineri şi în putere.

Iar asta le produce nemulţumire, tocmai ca urmare a faptului că nu au avut acces la aceste resurse aduse de democratizare și europenizare. Aşa că se refugiază într-un trecut idealizat.

– Doar oamenii sunt responsabili pentru această percepţie?
– Sigur că sunt mai multe cauze. Pe lângă cea legată de fenomenul economic şi de nemulţumirile şi frustrările care se acumulează din cauza inechităţii, o altă cauză e dată de discursul simbolic utilizat în toți acești 35 de ani.

Acesta s-a transmis până a ajuns într-o intersecție în care nostalgia asta, pe care o putem numi psihologică sau reflexivă, este instrumentalizată politic cu scopul de a aduna capital electoral, este manufacturată și se transformă într-o nostalgie restaurativă.

Adică nu doar ne refugiem în idealismul trecutului, ci chiar considerăm că acel trecut ar trebui repus pe picioare astăzi, într-o formă instituţională. Aici e pericolul pe care-l văd eu. Nu faptul că oamenii au această percepţie – că asta poate fi schimbat, să spunem, prin educaţie. Problema e ce facem acum: cum reacționăm acum, ca stat, care e în mod clar și nu de ieri, de azi, într-un război informațional?

– Ce rol are IICCMER în acest context?
– Instituția noastră are rolul de a documenta în principal crimele regimului comunist și, atunci când constată că avem de-a face cu situații în care intervin probleme legate de crime împotriva umanității sau de abuzuri, să facă sesizări penale. Nu e o instituție de cercetare, în sensul în care funcționează Institutul de Cercetare Academiei Române. Sigur că, pe lângă asta, mai avem politici educaționale și mai avem și niște programe editoriale.

Investigaţie judiciară într-un mod neprofesionist

– Torţionarii au murit, în ce cazuri mai faceţi sesizări penale?
– Există investigațiile pe care le-am început încă din 2017 cu privire la copiii uciși în mod sistematic în cele 27 de cămine-spital ale regimului Ceaușescu. Mai avem situația frontieriștilor, adică cei care voiau să evadeze din paradisul comunist al lui Ceaușescu în țările occidentale. Și ar mai fi vorba despre strămutările care au făcut inclusiv la nivelul anilor ‘80. Mă gândesc la ce s-a întâmplat cartierul Uranus din Bucureşti, cu 54.000 de familii – acele situații nu au fost investigate și oamenii ăia trebuie, măcar simbolic, să-și recapete dreptatea. Dacă nu ar trebui chiar să aibă statutul de victimele comunismului și să fie cumva recompensați pentru tragediile prin care au trecut. 

Deci, anii ’70-’80 au în continuare suficientă materie a tragediei încât să poată fi analizaţi inclusiv din perspectiva investigării unor crime și abuzuri.

– În ultimii ani, dosarele penale trimise la parchet pentru crimele regimului comunist s-au limitat la fenomenul torționarilor. Ce-i lipsește institutului ca să pornească și pe aceste trei direcții?
– Investigații legate de torționari au început în mandatul domnului Andrei Muraru, în perioada 2012-2014. A existat atunci o listă cu 30 de astfel de foști comandanți de închisori politice din România comunistă, iar colegii mei care au investigat atunci au reușit să ducă în instanță și să documenteze două cazuri: Vișinescu de la Râmnicu Sărat și Ficior de la Periprava. În 2016, ei au fost condamnaţi. O spun foarte clar: este singura formă de justiție de tranziție pe care a realizat-o statul român. Nu mai există alte condamnări pentru crime împotriva umanității.

În 2017, institutul a început sesizări penale pe situația din căminele-spital de la Sighet, Cighid, Păstrăveni, Spitalul de Neuropsihiatrie Pediatrică de la Siret, cazuri de care s-a ocupat Parchetul General și care au primit neîncepere a urmăririi penale. Deși colegii mei – investigațiile sunt conduse de expertul Florin Soare – au depus liste cu martori, interviuri de la fața locului, cu supraviețuitori, cu nume şi prenume.

Din punctul nostru de vedere, investigaţia judiciară s-a făcut într-un mod care lasă de dorit, neprofesionist. Un exemplu: eu am preluat mandatul în 2022, iar în vara acelui am asistat la niște săpături de arheologie forensică, realizată sub directa coordonare a procurorului de caz, la Păstrăveni, în județul Neamț, lângă acel cămin-spital care a funcționat acolo. Au fost deshumate două schelete de copil şi au fost preluate pentru analize la IML. Nu avem nici până astăzi un răspuns. În schimb, s-a dat neînceperea urmăririi penale. Am atacat în contencios administrativ această decizie, mai întâi la Parchetul General, iar acum problema a ajuns la nivelul Curţii Constituţionale. Aşteptăm să vedem dacă se poate relua investigaţia.

„Situaţia din căminele-spital ceauşiste e asemănătoare regimului T4 al naziştilor germani”

Pe 12 decembrie 2023, am depus o sesizare penală pe cazul de la căminul-spital nr. 4 din Plătăreşti, la 20 km de București. Acolo avem o mortalitate infantilă extraordinar de crescută în termen foarte scurt și, spre deosebire de datele anterioare, avem și un raport semnat de doi medici, un neurolog pediatru și un psihiatru pediatru, care au specificat în analiza lor, dublată de analiza istoricilor, faptul că avem de-a face în cazul acestor copii uciși în căminele-spital cu o formă sistematică de exterminare.

Noi apreciem că e vorba de aproximativ 15.000 de copii uciși în toate cele 27 de cămine.

După o discuţie cu istoricul Marius Turda de la Oxford Brookes University, pot spune că e asemănătoare regimului T4 al naziştilor germani. (n.r. – Aktion T4 a fost o campanie de ucidere în masă în Germania Nazistă, în care anumiţi medici au fost autorizaţi să selecteze pacienţi consideraţi bolnavi incurabili şi să îi eutanasieze. Până la 300.000 de oameni au fost omorâţi în această acţiune). Aceşti copii erau consideraţi unităţi neproductive, pentru că nu puteau produce pentru statul socialist multilateral dezvoltat, având deficienţe neuromotorii.

„Unii dintre magistraţi au un fel de analfabetism funcțional din punct de vedere istoric”

– 15.000 de copii uciși sistematic în anii ’70-’80 de către regimul comunist, același regim pe care mai bine de jumătate dintre românii îl regretă astăzi. Capacitatea redusă a institutului de a schimba percepții e cauzată şi de aceste blocaje în justiţie?
– Problema e un pic mai complexă, pentru că, din păcate, am constatat că unii dintre magistraţi au o lipsă totală de cultură umanistă, un fel de analfabetism funcţional din punct de vedere istoric. Nu înţeleg importanţa aducerii la lumină a acestor cazuri. Nu înțeleg importanța condamnării crimelor și regimului comunist la fel cum probabil nu înțeleg nici importanţa condamnării crimelor regimului fascist interbelic, în variatele sale formule.

– Nu credeţi că există o preocupare în justiţie privind aceste teme?
– Există, poate, la nivelul unor procurori militari și o să-l dau exemplu pe domnul Irinel Rotariu, care a lucrat foarte aproape cu Institutul Elie Wiesel atunci când au fost descoperite gropile comune de la Popricani, din judeţul Iaşi, spre exemplu. Cu domnia sa, IICCMER păstrează o legătură directă şi vrem să continuăm investigaţiile cu sprijinul expertizei pe care o deţine. Mai există doamna Istudor, procurorul care a instrumentat judiciar cazurile Vişinescu şi Ficior şi care efectiv s-a autoeducat în biblioteci pentru a înţelege importanţa condamnării celor doi torţionari. Dar e foarte rar să găsești astfel de procurori. Şi, cu toate că Ministerul Public are posibilitatea să detaşeze unul sau doi procurori şi poliţişti atunci când facem investigaţii, n-am primit niciodată răspuns la solicitările noastre.

„Să acceptăm că români de-ai noştri au făcut şi crime”

– În acest caz, ce perspective are IICCMER?
– În primul rând, cred că la nivelul Consiliul Superior la Magistratură ar trebui să existe o decizie astfel încât cei care intră în Institutul Naţional de Magistratură să facă niște cursuri despre totalitarism și despre crimele și abuzurile care s-au petrecut și în perioada interbelică, și în perioada regimului comunist. Intenția mea este ca și procurorii, şi magistraţii să înțeleagă că avem nevoie de asumare onestă a trecutului. Dacă nu o fac instituțiile statului, nu le putem cere acestor cetățeni care idealizează trecutul comunist să facă lucrul ăsta.

Noi, ca societate, nu am reușit să ne privim profund în oglindă. Nu a reușit să internalizăm faptul că nu avem o istorie excepțională, că avem o istorie nici mai bună, nici mai proastă, și cu bune și curele, așa cum o au toate popoarele. Dar că e important pentru progresul nostru mental și pentru ideea unei țări sănătoase, să acceptăm că români de-ai noștri, brav și verzi, au făcut și crime.

Pentru că bucătăresele, îngrijitorii, paznicii, medicii și cei care lucrau în căminele-spital au știut cu toți. Sunt oameni care vedeau ce se întâmplă şi, când ajungeau acasă, deveneau mame, respectiv tați. 

Această schizofrenie mentală s-a transmis ulterior societal, fie prin tăcere, fie prin dezinteresul autorităților. Și am ajuns într-o situație în care, în loc să vorbim despre răul politic al totalitarismului din România ultimei sute de ani, există narațiuni care idealizează regimurile totalitare. Iar aceste naraţiuni sunt intrumentalizate politic. Şi cu ajutor intern, dar şi cu ajutor extern. 

Iar asta e o mare vulnerabilitate la adresa unei democrații care și așa este fragilă, în contextul în care și în plan european există un vizibil și accentuat proces de de-democratizare în țările occidentale cu tradiție democratică. Unde vedem atracția pentru autoritarism, atracția pentru populismul extremist care la noi reușește un mix – exact cum a făcut și Ceaușescu – între fascismului legionar din interbelic și naţional ceauşism.

„Tot mixul ăsta ideologic care a fost instrumentalizat politic vine și dinspre o anumită zonă a Academiei Române”

– Cum a fost creat acest tip de discurs?
– După ’90, în primul rând de la securiștii care au ajuns la butoane prin toate structurile statului. Şi care au spus aşa: a existat un comunism rău, al torţionarilor din anii ’50-’60, și un comunism bun, al lui Ceauşescu, în care lumea a trăit bine. Prin urmare, Securitatea a fost una rea, dar a fost şi una bună, patrioată. Și de aia, la Pitești, Asociația Rezerviștilor din SRI poate să înalţe un monument în cinstea eroilor care au căzut pe frontul nevăzut, făcut de Dumitru Şovar, fost ofiţer de securitate. Câți dintre aceşti oameni au rămas în instituțiile educaționale patronate de instituțiile de securitate ale statului român, câţi au predat tinerilor ofiţeri SRI astfel de mizerii, de falsuri istorice, care apărau prestigiul Securităţii în anii ’80?

Dar nu numai din această zonă. Tot mixul ăsta ideologic care a fost instrumentalizat politic vine și dinspre o anumită zonă a Academiei Române, dinspre o zonă informală, dar puternică, din Biserica Ortodoxă Română și probabil din alte culte, din ceea ce fac profesorii la catedră, din tăcerile anumitor intelectuali sau din luările de poziţie pro-legionar-ceauşiste ale altora. De la televiziunile care reproduc cinematografia comunistă, de la filme cu Sergiu Nicolaescu la filme care idealizează comunismul, de la concerte precum al lui Tudor Gheorghe, care ne spune clar că a fost degeaba tot ce s-a întâmplat după ’89, de la conferinţele legionaroide ale lui Dan Puric, de la Cenaclul Flacăra Redivivus al lui Andrei Păunescu. Până la televiziunile de muzică populară! 

Toate astea sunt niște discursuri simbolice care conturează o Românie idealizată, o Românie în care ar trebui să ne întoarcem. Pentru că ni se spune că eram autarhici, că eram suverani. Nu! Eram izolați într-o lume globală în care demența lui Ceaușescu își imagina că România poate produce totul în țară, de la ac până la tanc.

Cum au monopolizat „grupuscule legionaroide” discursul anticomunist

– Cum ar trebui să vedem astăzi fenomenul rezistenței din munţi, cum să privim personalităţi precum Ioan Gavrilă Ogoranu şi asociaţii care duc memoria lor mai departe?
– Știu că aici o discuție de care cei mai mulți dintre istorici fug. Eu nu sunt istoric, aşa că vă pot răspunde sincer. Problema asta cred că a fost redată foarte bine de istoricul Dorin Dobrincu sau de Mihai Demetriade, cercetător la la CNSAS. În mod cert, după 1990, a existat o tendință de monopolizare a discursului anticomunist, mai ales pe problema aceasta rezistenței din munți, de către neolegionari sau grupuscule legionaroide. Fundația Gavrilă Ogoranu este un exemplu în acest sens. Mai sunt Asociația Frăția Ortodoxă sau Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei.

Între cei care au făcut posibil rezistența anticomunistă, inclusiv din Munții Făgăraș, au fost membrii, fie ai Frăţiilor de Cruce, fie ai Mişcării Legionare.

Faptul că au luptat împotriva regimului comunist nu-i absolvă de responsabilitatea politică sau doar morală pentru crimele și abuzurile fascismului legionar. Adică, nu putem da la o parte tot ceea ce au făcut oamenii ăștia în calitate de membri ai mișcării legionare doar pentru că au luptat în munți împotriva regimului comunist.

Problema, cum spune şi Mihai Demetriade, e și una de ideal. Care era idealul lor? Nu era o Românie liberă, nu era o Românie democratică, nu era o Românie care să permită drepturi minorităților și așa mai departe. Ci era o Românie „sfântă precum soarele de pe cer”, dar care însemna un alt tip de totalitarism. Deci, oamenii ăștia au avut mentalități totalitare din prima până în ultima clipă a existenței lor. Să nu ne imaginăm că, deodată, au avut un catarsis în Munții Făgărașului și au devenit pro-democrați.

Nota de subsol care ar trebui pusă în cărţile semnate de Eliade, Cioran şi Noica

– Dacă separăm aceste două roluri, de membru al Frăţiilor de Cruce şi de membru al rezistenţei din munţi, putem separa, la fel, calitatea de funcţionar în Mişcarea Legionară de calitatea de victimă a regimului comunist? Nu doar în cazul victimelor reeducării din tortură, ci şi în cazul unor persoane precum Mircea Vulcănescu?
– E clar că au fost victime ale comunismului, dar, în privința lui Mircea Vulcănescu, trebuie să o invocăm şi aparatul juridic existent: el a fost condamnat pentru crime împotriva umanității, sentință care s-a menținut și după 1990, când a fost rejudecat cazul. Da, deci trebuie să avem în vedere toate elemente: elementul istoric, elementul memorial, elementul juridic. Sigur că rămâne Mircea Vulcănescu o victimă închisorilor comuniste. Nimeni nu neagă lucru ăsta. Dar eu spun, de fapt, că nu trebuie să separăm. Să luăm totul in integrum! Pentru că, dacă separăm, e cum se întâmplă cu intelectualii care au pactizat cu legionarismul. Eliade, Cioran, Noica. Nae Ionescu nu mai spun – ideolog al Mişcării Legionare, un pseudofilosof plagiator.

Marii noştri intelectuali, cei care publică volumele lor în tiraje mari, care uită să pună o notă de subsol. Ar trebui pusă această notă de subsol: opțiunea politică a fost următoarea. Pentru că altfel mergem pe teza estetismului maiorescian în continuare și spunem, total iresponsabil, să judecăm opera, nu omul.

Ce-a făcut Cehia cu simbolurile comuniste

– Şi n-ar trebui să punem aceeaşi notă de subsol şi la Mihail Sadoveanu, la George Călinescu?
– Ba da. IICCMER a editat cărți pe tema aceasta. Dar nici noi nu mai putem rămâne doar în universități sau în biblioteci. Istoricii și-au făcut datoria și o vor face în continuare. Dar nu e suficient: noi trebuie să ajungem cu mesajul nostru la oameni, astfel încă ei să înţeleagă comunismul ca formă de modernizare, dar și crimele și abuzurile comunismului în straturile profunde ale societății. Mai cu seamă în orașe mici și mijlocii. La București, Iași, Cluj, Timișoara, Sibiu, Constanța, Alba Iulia avem dezbateri, ne adunăm 30-40 de oameni care ne învârtim în jurul cercului, dar nu ajungem la acei copii care merg la Selly şi strigă „Ceauşescu, Ceauşescu”. Iar problema e la noi, nu la acei oameni. Nu ajungem nici la cei nostalgici după comunism, care idealizează un trecut care a fost o maltratare specifică răului politic totalitar. Și problema, iarăși, e la noi.

Sunt țări care au înțeles lucrul ăsta. Uitați-vă ce se întâmplă în țările baltice, uitați-vă ce se întâmplă în Cehia, unde nu mai departe de 17 iulie, președintele Petr Pavel a promulgat o lege care interzice simbolurile comuniste. Şi hai să nu spunem că n-am știut, pentru că suntem în Uniunea Europeană și din 2019 există o rezoluție adoptată de Parlamentul European care spune clar că ne aflăm într-un război informațional cu Rusia şi că există o îngrijorare care trebuie exprimată cu privire la utilizarea în continuare a simbolurilor regimului totalitare în sfera publică și în scopuri comerciale.

Cărțile trebuie publicate, autori precum Sadoveanu și Călinescu trebuie analizaţi în continuare, dar totul trebuie pus într-un context. Să vedem cum a beneficiat Sadoveanu de regimul comunist, cum a ajuns președinte al Marii Adunări Naționale, cum a semnat el însuși condamnări la moarte în calitatea pe care o avea și așa mai departe. Lucrurile astea trebuie spuse. Dincolo de a-i citi opera.

„A vă lua o cană cu Nicolae Ceaușescu, chiar dacă o faceţi ironic, intră sub incidenţa legii”

– Aţi menţionat influenţa rusească. Puteţi să ne explicaţi ce presupune aceasta în privinţa discursului nostalgic cu privire la comunism din România?
– Tocmai întreținerea acestui discurs pe rețelele sociale pe care le-am văzut începând din a doua jumătate a anului trecut. Toate acele meme-uri, acele narațiuni realizate de multe dintre ele cu inteligența artificială, cu țărani sau muncitori fericiți care luau prânzul pe o pătură întinsă şi cu mesaje precum: „Ce bine era înainte”, „Eram liberi”, „Eram săraci, dar măcar eram fericiți”. Toate poveștile alea cu „Am făcut un lucru, dar nimeni nu mă apreciază”.

– Astea nu sunt nişte glumiţe?
– Păi, nu sunt glumițe, pentru că ele instilează în mentalul colectiv anumite teme care tind să idealizeze trecutul. Eu cred foarte mult în puterea simbolurilor. Cred că discursul simbolic, articulat așa cum v-am spus, dinspre variate zone ale societății românești, de astă dată și cu sprijin extern, ne face mult rău.

– Uneori există un consum ironic al acestor lucruri. De pildă, o cană cu Ceauşescu, pe care o cumpăr pentru că mă amuză.
– Atunci când văd, în popasurile turistice din România, magneţi cu Ceauşescu, mă gândesc la ceea ce spunea Émile Durkheim despre sinucidere. Sinuciderea este un fenomen social normal. Nostalgia este un fenomen social normal. Dar, când depăşesc un anumit procent, devin îngrijorătoare. Când avem mai multe cazuri de suicid decât e pragul normal, asta devine o problemă pe care trebuie să luăm în considerare.

La fel se întâmplă și în acest caz al discursului simbolic: când el devine unul care nu e doar marginal, nu e doar ironic, nu e doar periferic, ci e preluat și în discursul politic, lucrurile astea sunt periculoase. Cu atât mai mult cu cât, potrivit Ordonanței 31/2002 prevede interzicerea cultului persoanelor condamnate pentru crime împotriva umanității și pentru genocid. Ei bine, sub auspiciul acelei ordonanțe intră și Nicolae Ceaușescu, pentru că, juridic vorbind, el e condamnat pentru genocid. Deci, a vă lua o cană cu Nicolae Ceaușescu, chiar dacă o faceţi ironic, intră sub incidenţa acestei legi.