Nobelul și literatura ca premiu de consolare, în cel mai bun sens al cuvântului

Prima dată când l-am citit pe Mircea Cărtărescu a fost în liceu. Eram în clasa a IX-a și primisem o carte subțire ca premiu de consolare la un concurs pe care îl pierdusem. 

Hipnotic, întunecat și copleșitor, romanul, care avea să fie numit mai târziu de către Cărtărescu „portalul către Orbitor”, a fost pentru mine o oglindă a propriilor trăiri, pe care le considerasem până atunci de neacceptat. 

Faptul că un scriitor expunea, fără nicio teamă, gânduri și senzații care ar fi rămas îngropate sub munți de rușine a fost pentru mine terapeutic și mi-a făcut adolescența mai suportabilă. Am citit apoi „Faruri, vitrine, fotografii”, „Levantul” și în cele din urmă „Nostalgia”. 

Ce nu-ți poate da sau lua un premiu

În perioada aceea plină de începuturi, cărțile lui Mircea Cărtărescu au dat un spațiu mai larg vieții mele interioare și m-au făcut să mă semnez cu literă mică – un gest ludic, inspirat din faptul că versurile sale nu începeau cu majuscule. Nu a fost nici prima, nici ultima dată când literatura s-a legat într-un fel intim de propria mea existență, dar îmi place felul în care acea carte, „Travesti”, s-a insinuat atunci în biblioteca mea – ca premiu de consolare. 

Poate ziua anunțării câștigătorului pentru 2025 al premiului literar suprem, Nobelul, acordat scriitorului maghiar László Krasznahorkai, este un moment bun pentru a deschide discuția despre această putere tăcută pe care o au cărțile bune. Aceea de a naște în cei care le scriu și în cei care le citesc, deopotrivă, un proces de reflecție care să dea un sens înnoit vieții. 

De a fi un „premiu de consolare”, în cel mai bun sens al cuvântului, pentru momentele, nu puține, în care ne simțim învinși de ceea ce se întâmplă în afara sau în interiorul nostru. O putere pe care niciun premiu nu o poate cuprinde și pe care goana după distincții o poate anula.

„Iar a luat Nobelul Cărtărescu”

De mulți ani asistăm la discuția despre Nobel și Mircea Cărtărescu. Chiar dacă se poartă în termeni de bună credință sau uneori ironici, ea reprezintă un anumit nivel de așteptare din societate, care nu are legătură cu ideea de literatură, ci cu cea de trofeu. Cei pe care-i enervează poziționările sale civice spun, malițioși: „Iar a luat Nobelul Cărtărescu”. Nu de dragul comparației, dar e o companie selectă, de vreme ce și Rushdie, Murakami sau Atwood sunt pe aceeași listă de favoriți alături de Cărtărescu, an după an – n-au luat nici ei Nobelul. 

Pentru că nu trebuie să uităm că vorbim despre posibilitatea ca un autor român să câștige Nobelul pentru literatură, în țara aflată pe ultimul loc din UE în topul lecturii. 

La fel cum vorbim despre olimpicii la matematică în țara aflată în coada clasamentului european la testele PISA și despre medalii sportive în țara în care sportul se face aproape exclusiv pe banii părinților. 

Goana după excepțional și gestul modest de a pune cărți în bibliotecile din sate

Foamea de excepțional pune accentul doar pe cei câțiva înzestrați de la vârful piramidei și servește drept scuză perfectă pentru ca statul să nu investească așa cum ar trebui în cei mulți, în copiii și oamenii obișnuiți care fac să funcționeze o societate.

Într-o zi în care vorbim de obicei despre Mircea Cărtărescu, aș vrea să o amintesc pe soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, căreia i se datorează popularea cu mii de cărți a unor biblioteci școlare din zone uitate ale României. 

„Când duc donațiile, după atelierul de joacă, adică în momentul scoaterii volumelor din cutii și așezării lor pe rafturi, văd deseori cum câte un copil rămâne nemișcat, într-un colț, și începe pur și simplu să citească. Uită de tot ce-i în jur, de colegii care așază volumele în viitoarea bibliotecă, de profesori sau de mine care am ajuns acolo pentru câteva ceasuri”,  spunea ea, în urmă cu patru ani, într-un interviu pentru Pressone.

Dincolo de orice premiu, momentele de acest fel sunt marele dar pe care îl poate oferi literatura și de care prea mulți copii din această țară sunt lipsiți. Și vor fi lipsiți câtă vreme vom vâna excepționalul. 

Mi-a plăcut mult o idee de campanie făcută la aniversarea de 5 ani a colecției „Anansi. World Fiction”, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu la Editura Trei, care s-a numit „Lansare pentru un cititor”. Pentru că ea amintește de caracterul personal al literaturii. E o constatare a darului ei de a se insinua în fiecare viață și a faptului că poți ajunge la un număr mare de cititori de abia după ce ai înțeles ce înseamnă cu adevărat pentru unul singur.

Exemplul Anei Blandiana

Anul trecut am avut ocazia să constat, în timpul unui interviu cu Ana Blandiana, câtă putere stă în experiențele individuale și în lucrurile mici care se află la baza lor. Vorbeam despre cum s-a născut volumul de versuri „Întâmplări din grădina mea”, iar scriitoarea mi-a povestit despre cutremurul din 1977, în care soțul său, Romulus Rusan, a fost îngropat sub dărâmături și salvat. 

Întâmplarea nefericită i-a forțat să se mute la țară, la Comana. Ana Blandiana simțea că puterea și cuvintele au părăsit-o. Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să se întoarcă la experiențele simple și să scrie despre fire de iarbă, frunze, flori și păsări. 

Astfel și-a câștigat dimensiunea literară motanul Arpagic, care a speriat un întreg regim totalitar. Iar pilda lui vorbește despre forța de rezistență pe care poate să ți-o dea un fir de iarbă, atunci când știi să îl privești și să îl povestești. Iar firul de iarbă nu are mania excepționalului.