Spune-mi ce gard ai ca sa-ti spun cine esti!

Un studiu sociologic realizat la Universitatea de Vest din Timisoara a aratat ca exista o legatura directa intre gardurile din jurul caselor si personalitatea proprietarilor.

La initiativa catedrei de psihologie de la Universitatea de Vest, mai multi studenti au realizat un studiu denumit „Timisoarele din Timisoara”, care evidentiaza ideea de diversitate, policromie si eterogenitate a orasului.

Psihosociologul Alin Gavreliuc, cel care a initiat si a coordonat studiul, ne-a declarat ca a pornit in acest demers si in urma unei propuneri lansate de un cititor pe forumul EVZ. Chiar daca studiul a fost facut in Timisoara, concluziile lui pot fi generalizate.

Case tip monstru

In general, crispati de afacerile pe care le-au facut pana sa ajunga sa isi construiasca adevarate cazemate, stresati la ideea ca „vecinul” sau trecatorul s-ar putea sa atenteze cu privirea, unii oameni si-au inconjurat perimetrele cu garduri cat mai de speriat. „Asa cum niciun om nu iese din casa fara haine, nicio casa nu poate sa existe fara gard.

Inca de la construirea primei case, gardul cu care a fost inconjurata aceasta a exprimat ceea ce proprietarul a vrut sa arate despre sine, fara ca acesta in fapt sa realizeze acest lucru”, spune Gavreliuc.

Unul dintre indicatorii urmariti de tinerii psihosociologi a fost „permeabilitatea gardului”. So-ciologii spun ca gardul se deschide sau se inchide. Din acest punct de vedere exista, pe de-o parte, „casa tip monstru”, placata cu marmura, cu lei de ghips si gard asemanator unei cazemate. Aceasta e apanajul noilor imbogatiti.

Pe de alta parte, la polul opus sta casa modesta ca marime, cu gradina si alei cu flori, cu gard „deschis”, care invita trecatorul sa o viziteze cu privirea.

„Din toate, razbate spaima ca cei din interior vor fi descoperiti”, precizeaza sociologul. „Gardul obturant traduce tipul social aproape autist, care nu se simte integrat in comunitate si e singur cu lumea lui, cu ratarile si limitarile lui. In noile cartiere rezidentiale, inchiderea fata de ceilalti e mult mai prezenta.

Din punct de vedere psihologic, problema e ambigua: ai o casa frumoasa, de ce sa simti nevoia sa te ascunzi? Avem de-a face cu preluarea unui model de relationare fata de celalalt, care sugereaza un conglomerat de oameni singuri, care nu au invatat sa traiasca impreuna”, mai explica Gavreliuc.

Tepusele, nelipsite

Este aproape imposibil de gasit, la o casa construita in ultimii ani, un gard care sa fie permisiv: daca gardul lasa privirea sa treaca de el, neaparat va fi incheiat cu adevarate arme albe in varf.

Concluzia la care au ajuns sociologii este ca epoca permisivitatii si a comunicarii din timpul perioadei interbelice a trecut, lasand locul temerii ca „altcineva” va descoperi cine stie ce secrete.

Pe vremuri, triburile postau cranii pe parii gardurilor, ca sa sperie intrusii. Acum se monteaza cioburi sau tepe. Potrivit lui Alin Gavreliuc, exista tepe decorative, cu ascutisuri estompate de feronerie inflorata, si tepe falnice, ale omului din popor ajuns patron.

De asemenea, poate fi intalnita teapa mica si deasa, a taranului ratacit la oras „de vreo doua generatii”, si teapa invizibila, facuta din bucati de sticla sparta infipte in ciment. Acestea se gasesc mai ales la resedintele tiganesti, dar si ale unor oameni de afaceri foarte potenti.

De asemenea, gardul-teapa publica face referire la tepusele deopotriva ofensive si defensive la adresa potentialilor intrusi. „A rezultat o tipologie interesanta, care evidentia o corelatie intre marimea tepei si starea sociala a proprietarului”, explica sociologul.

Cu cat proprietarul era mai instarit, cu atat gardul era mai inalt si avea teapa corespondenta mai ascutita si mai lunga. „Acest accesoriu rezidential comunica prezenta unei vinovatii mascate, a unei nevoi de ascundere, probabil pentru ceva dobandit pe cai mai putin onorabile”, spune sociologul Alin Gavreliuc.

Integral in EvZ