Rechiziția de bunuri și chemarea persoanelor fizice la prestarea de servicii în interes public în contextul instituirii stării de urgență - aspecte practice

Este cunoscută instituirea stării de urgență, pe teritoriul României, de la data de 16 martie 2020. Prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020, au fost dispuse o serie de măsuri în vederea gestionării crizei provocate de COVID-19. Decretul atrage atenția și asupra posibilității efectuării, în această perioadă, de rechiziții de bunuri și de chemare obligatorie a anumitor persoane/categorii de persoane care să presteze servicii în interes public.

Desigur, astfel cum vom arăta în cele ce urmează, dispozițiile speciale din Decret referitoare la rechiziție trebuie să se completeze cu cadrul legal general, care reglementează în concret ce anume poate fi rechiziționat și care este procedura de efectuare a rechizițiilor. Acest cadru general este reprezentat de Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, dar și de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997, aprobate prin HG nr. 219/2005, care reglementează procedura de efectuare a rechizițiilor. În esență, rechiziția de bunuri reprezintă o măsura cu caracter excepțional, prin care autoritățile publice împuternicite de lege obligă operatorii economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile. Desigur, proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului și, dacă este cazul, pentru degradarea majoră a acestuia. Bunurile consumptibile și cele perisabile pot fi rechiziționate definitiv, cu plata unor despăgubiri. Totodată, cetățenii apți de muncă pot fi chemați pentru prestări de servicii în interes public, constând în efectuarea unor lucrări sau desfășurarea unor activități.

Fiind vorba, din fericire, despre prima dată când ar fi necesară aplicarea Legii nr. 132/1997, deci în lipsa unor proceduri deja uzitate în practică, dar și despre un cadru special instituit de Decret, în cele ce urmează vom încerca să corelăm dispozițiile speciale cu cadrul general, în vederea stabilirii:

bunurilor care pot fi rechiziționate în contextul actualei stări de urgență;
autorităților împuternicite de lege să ia măsura rechiziției de bunuri sau chemarii persoanelor fizice pentru prestarea de servicii în interes public.

1. Cadrul legal special, aplicabil în contextul actualei stări de urgență

Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, care cuprinde măsuri de urgență cu aplicabilitate directă și imediată, cuprinde două dispoziții referitoare la rechiziția de bunuri și prestarea de servicii în interes public:

Art. 9 – “Pentru combaterea răspândirii infecțiilor cu COVID-19, autoritățile publice centrale pot rechiziționa unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii acestei epidemii.”
Art. 52 – “(1) La propunerea ministerelor și autorităților publice locale, Ministerul Afacerilor Interne, prin Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, analizează și face propuneri de folosire a unor resurse materiale și umane în vederea sprijinirii populației 2 afectate, precum și satisfacerii cererilor de produse și servicii destinate nevoilor instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale, inclusiv prin scoaterea, în condițiile legii, a unor materiale din rezervele de stat sau de mobilizare. (2) În aplicarea alin. (1), autoritățile împuternicite de lege pregătesc și efectuează rechiziții de bunuri și chemarea persoanelor fizice pentru prestarea de sericii în interes public, în scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură și asigurarea forței de muncă.”

Pe lângă prevederile din anexa nr. 1, rechiziția mai este menționată și la pct. 7 din anexa nr. 2 la decret, referitoare la măsurile de primă urgență cu aplicabilitate graduală:

“7. identificarea și rechiziționarea de stocuri, capacitați de producție și distribuție, de echipamente de protecție, dezinfectanți și medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID- 19”.

2. Bunurile care pot fi rechiziționate în cadrul stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020

Așa cum am arătat mai sus, Decretul cuprinde trei mențiuni referitoare la rechiziție, două în cadrul măsurilor cu aplicare imediată (art. 9 și art. 52 din anexa nr. 1) și una în anexa dedicată măsurilor cu aplicare graduală (pct. 7 din anexa nr. 2). Două dintre aceste prevederi (art. 9 din anexa nr. 1 și pct. 7 din anexa nr. 2) cuprind o enumerare a unor bunuri care ar putea fi rechiziționate în baza Decretului, în vreme ce cea de-a treia (art. 52 din anexa nr. 1) menționează cu caracter general că pot fi rechiziționate bunuri în scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură.

Or, în acest context, s-a pus problema dacă obiectul rechiziției dispuse în temeiul Decretului este limitat la bunurile expres menționate în cuprinsul acestui decret sau dacă ar trebui să ne raportăm la prevederile generale ale art. 52 alin. (2) din anexa nr. 1 și să admitem că Decretul permite să fie rechiziționate și alte bunuri, care nu sunt menționate în mod expres în celelalte prevederi legale speciale.

Această discuție nu prezintă numai relevanță teoretică, ci are mai ales importanță practică. De exemplu, clădirile sau terenurile nu sunt menționate în mod expres în art. 9 din anexa nr. 1 sau la punctul 7 din anexa nr. 2 la Decret. Cu toate acestea, rechiziționarea unor astfel de bunuri ar putea fi crucială pentru a se obține spații suplimentare și suficiente pentru carantinarea persoanelor suspecte de infectare cu COVID-19 (de exemplu hoteluri, moteluri sau pensiuni pe care proprietarii refuză să le pună la dispoziție în mod benevol) sau pentru construirea de spitale mobile.

Din punctul nostru de vedere, având în vedere dispozițiile art. 52 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decret, care menționează că pot fi rechiziționate “bunuri”, fără a distinge în funcție de natura lor, orice bun, mobil sau imobil, menționat în art. 5 din Legea nr. 132/1997, dacă nu face parte din categoriile de bunuri exceptate de la rechiziții, prevăzute în art. 30 din același act normativ, poate forma obiectul rechiziției.

În ceea ce privește prevederile art. 9 din anexa nr. 1 și pct. 7 din anexa nr. 2, acestea nu sunt de natură să contrazică concluzia mai sus menționată:

Art. 9 din anexa nr. 1 la Decret stabilește doar faptul că autoritățile publice centrale sunt competente să dispună rechiziția de ”unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei”, fără a exclude posibilitatea rechiziției de alte bunuri, de către alte instituții competente;
Pct. 7 din anexa nr. 2 la Decret menționează că ”identificarea şi rechiziţionarea de stocuri, capacităţi de producţie şi distribuţie, de echipamente de protecţie, dezinfectanţi şi medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19” reprezintă o măsură de urgență cu aplicabilitate graduală, rezultând doar că, pentru bunurile enumerate, rechiziția se dispune prin ordonanță militară, nu și că nu ar putea fi rechiziționate și alte bunuri, conform procedurii comune instituite prin HG nr. 219/2005.

Prin urmare, în lipsa unei enumerări limitative exprese a bunurilor care pot fi rechiziționate în temeiul Decretului, apreciem că pot fi rechiziționate orice bunuri necesare pentru depășirea sau ameliorarea situației de criză pe care o traversăm în contextul actualei stări de urgență. Elementele care variază sunt procedura prin care se realizează rechiziția și autoritățile care iau parte la această procedură, aspecte pe care le vom analiza în capitolul următor.

Nu în ultimul rând, atragem atenția asupra faptului că delimitarea dintre sfera de aplicare a dispozițiilor punctului 7 din anexa nr. 2 la Decret și prevederile art. 9 din anexa nr. 1 la Decret este neclară. În concret, capacitatea de producție reprezintă, din punct de vedere economic, producţia maximă pe care o poate realiza o unitate de producţie în decursul unui interval de timp dat, în condiţii optime. În mod evident, punctul 7 din anexa nr. 2 la Decret nu se referă la acest indicator, ci, cel mai probabil, la mijloacele cu care se realizează producția, respectiv spațiul, utilajele și materiile prime folosite. Așadar, unitățile de producție ar putea să fie incluse în noțiunea de capacități de producție, ceea ce ar însemna că între pct. 7 din anexa nr. 2 la Decret și art. 9 din anexa nr. 1 la Decret există un raport de la întreg la parte.

De altfel, chiar dacă am admite că prin “capacități de producție” legiuitorul s-a referit la toate celelalte elemente cu care se realizează producția unei întreprinderi, în afară de înreprindere în sine, instituirea unei proceduri distincte pentru rechiziționarea celor două categorii de bunuri nu este justificată, întrucât, potrivit Legii nr. 132/1997, odată cu bunurile rechiziționate se predau și echipamentele aferente, fără de care acestea nu pot fi utilizate. Or, rechiziționarea unei unități de producție fără utilajele auxiliare acesteia ar fi complet inutilă.

Dinstincția dintre categoriile de bunuri prevăzute de art. 9 din anexa nr. 1 la Decret și pct. 7 din anexa nr. 2 la Decret prezintă relevanță și din perspectiva procedurii rechiziției, urmând să analizăn și aceste aspecte în capitolul următor.

3. Autoritățile împuternicite să ia măsura rechiziției de bunuri/chemării de persoane fizice în vederea prestării de servicii

Decretul nr. 195/2020 nu cuprinde dispoziții speciale referitoare la autoritățile care au competența de a pregăti și efectua rechiziții de bunuri și de a chema persoane fizice pentru prestarea de servicii în interes public. Totuși, art. 9 din anexa nr. 1 la Decret menționează că “autoritățile publice centrale pot rechiziționa”, în vreme ce, din cuprinsul art. 52 din aceeași anexă rezultă că, la propunerea ministerelor și autorităților publice locale, Ministerul Afacerilor Interne, prin Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Problemelor Speciale (“ANRSPS”), face la rândul său propuneri, iar autoritățile împuternicite de lege pregătesc și efectuează rechiziții de bunuri și chemarea persoanelor fizice pentru prestări de servicii în interes public.

În aceste circumstanțe, se pune problema identificării, în legislația generală, a autorităților împuternicite de lege, astfel cum sunt acestea menționate la art. 52 alin. (2) din anexa nr. 1 la Decret. Totodată, ar trebui stabilit care sunt autoritățile publice centrale la care face referire art. 9 din anexa nr. 1 la Decret. Deși ar trebui să fie, răspunsurile la aceste probleme nu sunt clare, după cum vom arăta în cele ce urmează.

3.1. Procedura prevăzută de Legea nr. 132/1997 și HG nr. 219/2005

Potrivit art. 6 din Legea nr. 132/1997, rechiziționarea bunurilor și chemarea persoanelor fizice pentru prestarea de servicii în interes public se face de către centrele militare, în caz de mobilizare sau de război, precum și de prefect, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre. Acest articol nu menționează însă ce autoritate publică decide rechiziționarea bunurilor și chemarea persoanelor în cea de-a treia situație avută în vedere de lege, respectiv aceea a declarării stării de asediu sau de urgență.

Conform art. 13 alin. (1) din lege, bunurile se rechiziționează în baza ordinului de predare emis de autoritățile militare prevăzute la art. 6 din lege. Aceste dispoziții nasc o serie de întrebări:

– Putem considera oare că legiuitorul a omis să menționeze prefectul în cuprinsul art. 13 alin. (1), deși acesta face parte din autoritățile prevăzute de art. 6 din lege?

– Ce semnificație juridică are ordinul de predare? Încorporează acesta decizia autorității abilitate de lege de a dispune rechiziția de bunuri/chemarea de persoane fizice SAU reprezintă doar o operațiune administrativă ulterioară, în baza căreia se realizează executarea acestor măsuri?

Doar din cuprinsul normelor de punere în aplicare a Legii nr. 132/1997, rezultă că rechiziționarea bunurilor și chemarea persoanelor pentru prestarea de servicii în interes public presupun mai multe etape, după cum urmează:

1) Formularea de cereri de rechiziție de bunuri sau chemare de persoane de către entitățile cărora le revin sarcini din planul de mobilizare a economiei naționale pentru apărare – cererile se adresează centrului militar județean/oficiului județean de mobilizare a economiei și pregătirii teritoriului pentru apărare, care le centralizează și le înaintează secretariatul tehnic ale comisiei mixte de rechiziții de la nivelul județului;

2) Secretariatul tehnic al comisiei mixte de rechiziții întocmește proiectul planului de rechiziții de bunuri și prestări de servicii al județului și îl prezintă comisiei mixte de rechiziții;

3) Comisia mixtă de rechiziții aprobă planul de rechiziții de bunuri și prestări de servicii și adoptă hotărârea în acest sens;

4) În baza hotărârii comisiei mixte de rechiziții, repartiția pe beneficiari a bunurilor prevăzute a se rechiziționa și a persoanelor chemate pentru prestări de servicii se realizează de centrul militar județean/oficiul județean;

5) Oficiul județean trimite repartiția efectuată de acesta centrului militar;

6) Centrul militar emite ordinele de predare a bunurilor și ordinele de chemare pentru prestări de servicii.

Așadar, prin raportare la clarificările oferite de normele metodologice, pare că avem un răspuns la cele două întrebări de mai sus. Referitor la prima întrebare, rezultă că legiuitorul nu a omis să menționeze prefectul la art. 13 din lege ci, într-adevăr, singurele entități care sunt abilitate de lege să emită ordine de predare/chemare sunt centrele militare județene. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, reiese că decizia de rechiziționare a bunurilor/chemare a persoanelor îi aparține comisiei mixte de rechiziții, iar centrul militar emite ordinele de predare/chemare în limitele stabilite prin hotărârea comisiei, în vederea punerii în executare a acestei hotărâri.

Cu toate acestea, concluzia care se desprinde din normele metodologice contrazice prevederile art. 6 din Legea nr. 132/1997 întrucât, potrivit acestor dispoziții, rechiziția de bunuri/chemarea de persoane fizice ar trebui să fie dispusă de prefect sau de centrul militar județean, iar nu de comisia mixtă de rechiziții. Menționăm că această comisie este prezidată de prefect, iar din componența sa face parte și comandantul centrului militar județean. Hotărârea comisiei nu este însă luată de prefect/comandantul centrului militar județean, ci prin vot, cu majoritatea simplă din totalul membrilor care compun comisia.

Iată, deci, că există o necorelare între dispozițiile Legii nr. 132/1997 și normele metodologice de aplicare a acesteia. Având în vedere forța juridică inferioară a Normelor metodologice, care nu pot modifica și nici contrazice legea, ca act juridic emis de Parlamentul României, s-ar pune problema legalității unor ordine de rechiziție adoptate în procedura reglementată de Normele metodologice. Trecând, însă, peste această problemă, observăm că oricum ar fi, filozofia cadrului general al rechizițiilor este aceea de a deplasa competența și, evident, responsabilitatea rechizițiilor, pe plan județean.

3.2. Corelația prevederilor din Decret cu procedura reglementată prin intermediul Legii nr. 132/1997

În ceea ce privește procedura avută în vedere de art. 52 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, aceasta presupune niște operațiuni administrative care nu sunt prevăzute de Legea nr. 132/1997, respectiv:

– Propunerea ministerelor sau autorităților publice locale, urmată de

– Propunerea Ministerului Afacerilor Interne, prin ANRSPS.

Așadar, decretul menționează două operațiuni administrative prealabile succesive privind dispunerea măsurilor în discuție, însă nu precizează nimic cu privire la autoritatea administrativă care dispune rechiziția.

Dimpotrivă, art. 9 din anexa nr. 1 la Decret menționează că autoritățile publice centrale pot rechiziționa unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii epidemiei, însă nu precizează nimic în legătură cu însăși procedura rechiziției. Aceste prevederi derogă în mod expres de la dispozițiile Legii nr. 132/1997 și normele de aplicare ale legii, potrivit cărora măsura rechiziției este decisă la nivel local, de comisia mixtă de rechiziții constituită sub conducerea prefectului, la nivelul județului. Este adevărat că prefectul este, practic, reprezentantul Guvernului României în teritoriu, dar aceasta nu înseamnă, în opinia noastră, că acesta poate fi considerat o autoritate publică centrală.

Prin urmare, departe de a lămuri neclaritățile dispozițiilor generale, Decretul introduce noi elemente de necunoscut, pe care vom încerca să le lămurim în cele ce urmează.

A. Situația rechiziționării de ”unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei”

Care sunt ”autoritățile publice centrale” la care face referire art. 9 din anexa nr. 1 la Decret, în sensul că au competența de a rechiziționa ”unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei”?

Așa cum am arătat în secțiunea precedentă, potrivit reglementării generale în materie de rechiziții, aceste măsuri se organizează și se dispun la nivel județean. Or, art. 9 din anexa nr. 1 la Decret pare să instituie o procedură complet derogatorie pentru rechiziționarea unităților de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei, pentru aceste bunuri rechiziția fiind dispusă de autoritățile publice centrale.

Scopul urmărit de legiuitor, confirmat de intervențiile din spațiul public referitoare la rechiziționarea fabricii de biocide Hexi Pharma, pare să fie acela de a permite autorităților publice centrale să rechiziționeze unități de producție.

Problema care se pune este însă că nu ar fi firesc ca orice autoritate publică centrală să poată dispune rechiziționarea de bunuri. Cel mai probabil, ceea ce s-a urmărit prin intermediul art. 9 din anexa nr. 1 la Decret a fost ca rechiziția unităților de producție să fie dată în competența ministerelor, însă ar fi de așteptat ca astfel de măsuri să poată fi dispuse numai de acele ministere a căror activitate are legătură directă cu gestionarea crizei generate de COVID-19, cum ar fi Ministerul Afacerilor Interne sau Ministerul Apărării. Dimpotrivă, rechiziționarea unor unități de producție de către ministere precum Ministerul Educației sau Ministerul Mediului ar fi complet nejustificată. Toate aceste aspecte ar fi trebuit să fie clarificate prin intermediul Decretului prezidențial, însă acesta este lacunar.

În plus, chiar dacă am cunoaște sfera autorităților publice centrale care pot rechiziționa bunurile enumerate de art. 9 din anexa nr. 1 la Decret, se pune problema care ar fi procedura urmată de acestea. Întreaga procedură prevăzută de HG nr. 219/2005 se desfășoară la nivel județean, fiind așadar total inutilă în ipoteza avută în vedere de acest articol. Prin urmare, atingerea scopului urmărit de legiuitor potrivit procedurii actuale a rechizițiilor nu este posibilă.

În consecință, considerăm că ar fi imperios necesar ca, înainte să se treacă la rechiziționare de bunuri în temeiul art. 9 din anexa nr. 1 la Decret, să fie emisă o ordonanță de urgență care să clarifice care sunt autoritățile publice centrale care pot rechiziționa unități de producție și să reglementeze procedura prin care rechiziția poate fi dispusă de către aceste autorități.

Dacă nu va fi emisă o astfel de ordonanță de urgență, considerăm că singura variantă de urmat în cadrul procedural actual ar fi aceea a aplicării mecanismului prevăzut pentru măsurile de urgență cu aplicare graduală, respectiv dispunerea măsurii rechiziției prin intermediul unei ordonanțe militare emise de către ministrul afacerilor interne sau de înlocuitorul legal al acestuia, cu acordul prim-ministrului.

Un contraargument împotriva acestei soluții ar fi că, dacă s-ar folosi și pentru măsura cu aplicare imediată prevăzută de art. 9 din anexa nr. 1 la Decret procedura prevăzută de lege pentru măsurile cu aplicare graduală, ar însemna că este ignorat faptul că legiuitorul a urmărit să realizeze o distincție procedurală în ceea ce privește dispunerea celor două categorii de măsuri.

Pe de altă parte, dispunerea măsurilor de urgență cu aplicare graduală presupune o evaluare realizată de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, pe baza unor criterii referitoare la gravitatea situației generate de răspândirea COVID-19. În ceea ce ne privește, considerăm că această evaluare nu ar mai fi necesară pentru dispunerea rechiziției de unități de producție în temeiul art. 9 din anexa nr. 1 la Decret, având în vedere că este vorba despre o măsură cu aplicabilitate directă și imediată. Prin urmare, între procedura aplicabilă pentru dispunerea măsurilor prevăzute de art. 9 din anexa nr. 1 la Decret și cea reglementată pentru măsurile cu aplicabilitate graduală ar exista totuși o diferență.

Cu toate acestea, așa cum am menționat în capitolul precedent, între pct. 7 din anexa nr. 2 la Decret și art. 9 din anexa nr. 1 la Decret pare să existe un raport de la întreg la parte. În plus, dat fiind că rechiziționarea unei unități de producție fără utilajele aferente ar fi inutilă, măsurile prevăzute de pct. 7 din anexa nr. 2 la Decret și cele prevăzute de art. 9 din anexa nr. 1 la Decret ar trebui să fie dispuse potrivit aceleiași proceduri. În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia absurdă că, deși Legea nr. 132/1997 prevede că odată cu bunurile rechiziționate se predau și echipamantele aferente, fără de care acestea nu pot fi utilizate, autoritățile publice centrale ar putea rechiziționa numai unitățile de producție în sensul de spații, nu și utilajele auxiliare, pentru care ar fi necesar pasul suplimentar constând în evaluarea Comitetului Național pentru Situații de Urgență.

Prin raportare la toate aceste aspecte, considerăm că emiterea unei orgonanțe de urgență în vederea clarificării modalității concrete de aplicare a art. 9 din anexa nr. 1 la Decret este esențială.

B. Situația rechiziționării de alte bunuri și a chemării persoanelor în vederea prestării de servicii de interes public

Așa cum am arătat în capitolul anterior, rechiziția nu se rezumă doar la unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei, ci și la alte bunuri și chiar la chemarea persoanelor pentru prestarea de servicii de interes public (de exemplu, personal medical pensionat sau care nu este angajat în sistemul public de sănătate).

După cum am menționat, decretul menționează două propuneri succesive privind dispunerea rechiziției (propunerea ministerelor/autorităților publice locale, urmată de propunerea MAI, prin ANRSPS), însă nu precizează nimic cu privire la autoritatea administrativă care dispune efectiv rechiziția.

Se pune așadar întrebarea legitimă: care este autoritatea căreia Ministerul Afacerilor Interne îi înaintează propunerea de rechiziție/chemare? În ceea ce ne privește, de lege lata, considerăm că, în lipsa unei prevederi exprese în decret, ar trebui să aplicăm cadrul legislativ general, iar propunerile MAI să fie înaintate comisiilor mixte de rechiziții constituite la nivel județean.

Totodată, ar trebui stabilit cum se încadrează propunerile prevăzute de decret în procedura generală a rechizițiilor, prevăzută de Legea nr. 132/1997 și detaliată prin HG nr. 219/2005. Mai exact, în ce stadiu al procedurii rechiziției intervin propunerile ministerelor sau autorităților publice locale?

O variantă de interpretare ar fi aceea că propunerile ministerelor sau autorităților publice locale sunt ulterioare formulării cererilor de rechiziție și au la bază aceste cereri. Cu toate acestea, potrivit HG nr. 219/2005, cererile de rechiziție se centralizează la nivel de oficiu județean/centru militar județean și se transmit direct către secretariatul tehnic al comisiei mixte de rechiziții. Așadar, conținutul cererilor de rechiziție nu ajunge la cunoștința ministerelor/autorităților publice locale, astfel încât acestea să formuleze propuneri prin raportare la conținutul respectivelor cereri. Prin urmare, singurele entități care ar putea formula propuneri de rechiziție în baza cererilor de rechiziție ar fi comisiile mixte însă, din moment ce acestea sunt cele care decid rechiziționarea bunurilor, ar fi absurd ca ele să formuleze propuneri către Ministerul Afacerilor Interne pentru ca ministerul să le întoarcă propunerea în vederea luării unei decizii. În plus, dacă propunerile ar putea fi formulate numai în baza cererilor de rechiziție, ar fi lipsită de rațiune menționarea ministerelor și a autorităților publice locale în cuprinsul art. 52 alin. (1) din anexa nr. 1 la Decret, din moment ce aceste entități nu ar putea formula de fapt propuneri.

Credem că singurul mod în care poate fi aplicat art. 52 din Decret prin completare cu cadrul general este acela de a considera că procedura de efectuare a unor cereri de rechiziție de bunuri (altele decât unități de producție a materialelor și echipamentelor necesare combaterii pandemiei) sau chemare de persoane, au fost înlocuite de procedura propunerilor succesive, făcute în mod direct de ministere și de autoritățile publice locale apoi, practic, însușite sau nu de către Ministerul Afacerilor Interne, prin ANRSPS, pentru ca decizia finală să revină, totuși, comisiilor mixte de rechiziție constituite la nivel județean.

4. Concluzii

După cum reiese din secțiunile precedente, interpretarea și aplicarea dispozițiilor din Decretul nr. 195/2020 în materia rechiziției de bunuri și a chemării persoanelor fizice pentru prestarea de servicii în interes public sunt destul de neclare chiar prin raportare la normele generale. Or, orice neclaritate a reglementării legale poate fi folosită de orice persoană interesată în scopul de a contesta legalitatea măsurilor dispuse. De aceea, suntem de părere că este în interesul statului ca, înainte de a fi adoptate măsuri de rechiziție, să reglementeze mult mai clar procedura pe care o are în vedere în contextul actualei stări de urgență. Acest lucru se poate realiza printr-o ordonanță de urgență a Guvernului cu aplicabilitate temporară.

Un articol semnat de Dan-Rareș RĂDUCANU, Senior Partner (rraducanu@stoica-asociatii.ro) și Irina TITORIAN, Junior Lawyer (ititorian@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.