Învățătoarea Liliana Chivulescu, laureat Merito 2022: An de an, începem școala mai nesiguri de ce va urma / Nevoie acută de laboratoare

Liliana Chivulescu, laureat al Galei Merito 2022, susține că sistemul de învățământ românesc are nevoie de predictibilitate, pentru că la începerea fiecărui an școlar există multă nesiguranță. ”Aștept să se așeze cât de cât lucrurile și apoi să îmi fac un plan, pe care să îl organizez în favoarea micuților” – a spus învătătoarea, într-un interviu la Radio România Actualități.

”Nici nu mai am așteptări, aștept doar ca lucrurile să se întâmple, dar am impresia că an de an, începem școala mai nesiguri de ce va urma. Avem nevoie de predictibilitate – și noi, adulții și copii, dar și sistemul de învățământ în general.

Aștept să pot să îmi fac un plan suficient de flexibil încât să pot să îl reorganizez dar tot timpul în interesul copiilor, să nu simtă toate aceste incertitudini pe care eu le simt din plin, dar și cei mai mulți colegi de-ai mei”, mai spune învățătoarea.

Mi-aș dori o școală ca pe vremea copilăriei mele, cu mai multe dotări

”Ce aș schimba la sistemul de învățământ? Mi-ar plăcea să ne putem adresa nevoilor fiecărui copil. Să începem cu respectarea legii care spune că pentru copii cu cerințe speciale educaționale, în școală ar trebui să existe niște specialiști. O echipă care să lucreze împreună cu mine, ca să ajutăm fiecare copil conform nevoilor lui, asta mi-ar plăcea să schimb în primul rând.

Apoi, mi-ar plăcea să schimb dotările școlii, să mă întorc la o școală ca pe vremea copilăriei mele în care să avem laboratoare, în care să învățăm totul pe bază de experimente, mai ales pe partea de știință. Eu am avut parte de profesori foarte blânzi și foarte pricepuți la ceea ce făceau, începând cu educatoarea mea.

Am cerut să merg la grădiniță când aveam trei ani, pentru că nu aveam prea mulți copii prin preajmă. Pe vremea aceea, se mergea pe la vârsta de 4 – 5 ani la grădiniță. Bunica mea m-a pus mai întâi să îmi leg șireturile și să îmi pun hainele pe mine, țin minte că o zi întreagă mi-am înnodat degetele în șireturi și tot nu am reușit.

Dar l-am rugat pe tata să îmi cumpere încălțăminte cu catarame, nu existau cele cu arici. Apoi, am avut parte de o învățătoare minunată și am învățat într-o școală care în anii aceia (’70-’80) avea laboratoare și o grămadă de instrumente cu care puteai să înveți experimentând.

Aveam profesori care foloseau aceste materiale. Câteodată, duc lipsa lor și improvizez de cele mai multe ori pentru că școala nu mai este la fel de bine dotată, din păcate.

Mama era profesor de biologie și îmi plăcea să merg cu ea la școală încă de mică și să particip la lecțiile ei. Îmi plăcea câteodată să iau foile acelea de lucrări de control și să mă joc cu pixul roșu pe ele, habar nu am dacă își făceau treaba sau nu pentru că eram prea mică.

Nu mi-am propus să fiu învățătoare, mi-ar fi plăcut să predau fizică pentru că îmi plăcea laboratorul de fizică. La început mi-am propus să fiu învățătoare un an, dar au trecut peste 30 de ani”, a mai spus învățătoarea.

Învățătoarea mea nu m-a certat niciodată că nu stăteam în bancă așa cum trebuie

”Satul Picior de Munte este, pentru mine, cel mai frumos din lume dacă m-am întors să predau aici. Învățătoarea mea nu m-a certat niciodată pentru că nu stăteam în bancă ”așa cum trebuie” – adică cu spatele drept, lipit de spătarul scaunului, ceea ce era foarte bine pentru coloana vertebrală.

Dar pentru mine, era disperantă chestia cu mâinile la spate, pentru că eu, pentru a fi atentă la lecții, aveam nevoie să fac ceva cu mâinile, să fac ceva cu o partea a corpului. ​

Tendința părinților este să facă ei temele mai grele, ca să scape mai repede

Obișnuiam, înainte de pandemie, să organizez un fel de club al familiei și am de gând să reiau această poveste. Ne întâlnim o dată pe săptămână, ca să discutăm despre dificultățile care apar atunci când părinții fac temele cu copiii sau când au de rezolvat niște exerciții mai provocatoare.

Tendința părinților este să facă ei în locul copiilor ca să scape mai repede. ”Lasă, mamă, că te ajut eu” înseamnă, de multe ori ”fac eu în locul tău”.

Un profesor bun este acel profesor care are în primul rând, o foarte bună pregătire teoretică, psihologică, a disciplinelor pe care le predă. Un profesor bun este acela care are deschidere spre a-i asculta pe copii, a-i auzi atunci când spun și mai ales atunci când nu spun.

Se zice că totul este comunicare, orice gest al copilului ar trebui să îmi pună mie, ca dascăl, un semn de întrebare. Dacă sunt atent la aceste lucruri, zic eu că sunt un bun profesor.

E nevoie de dezvoltare personală și dezvoltare profesională continuă, niciodată nu ai ajuns la cel mai bun nivel al tău pentru că fiecare generație vine cu noi provocări.

Liliana Chivulescu este învățătoare la școala din satul Picior de Munte, județul Dâmbovița și este laureat al Galei Merito, gală care recunoaște meritele profesorilor valoroși, a celor care contribuie la transformarea educației.