Cât ar costa să ajungem pe Marte, cum am putea schimba Planeta Roșie și de ce NU am ajuns încă acolo

​Marte a fost mereu la 15-20 de ani distanță când a fost vorba de momentul în care un om va ajunge acolo: în 1969 se credea că putem reuși în anii ’80, iar acum mulți spun că ar fi fezabil anul 2033. O misiune marțiană se pregătește cu mulți ani înainte, iar costurile pot fi de ordinul sutelor de miliarde de dolari. Mulți spun că în acest secol vom întemeia și o ”colonie” pe Marte și că am putea începe să încălzim la scară industrială Planeta Roșie pentru a o face locuibilă. Mai jos puteți citi despre toate acestea, despre planul îndrăzneț al lui Elon Musk, dar și despre pericolele de pe Marte și despre frumusețile geologice de acolo.

Informația pe scurt

• Probabil că un echipaj american va ajunge undeva în intervalul 2033-2036 pe Marte, iar între 2040 și 2060 ar putea ajunge acolo și chinezii, europenii și rușii. Marea problemă ține de costuri, diversele estimări vorbind de sume între 210 și 450 miliarde dolari pentru următoarele trei decenii. Companii precum SpaceX pot reduce costurile, dar nu cu foarte mult.

• În 1969 mulți spuneau că ar trebui ca oamenii să ajungă pe Marte în anii ’80, dar apetitul publicului pentru spațiu scăzuse, costurile unei misiuni cu echipaj uman pe Marte ar fi fost uriașe, iar pericolul ca oamenii să moară în timpul misiunii erau mari.

• NASA are un plan prin care își propune să ducă primii oameni pe Marte în 2033, iar pe Lună va fi construită o stație spațială după 2025. Elon Musk are un plan în care Luna nu este prezentă, ci racheta va ajunge direct pe Marte. Musk spune că în șase ani s-ar putea ajunge acolo, dar pare greu de crezut.

• Elon Musk a fost des întrebat în ultimul deceniu dacă s-ar duce pe Marte și nu a fost consecvent în răspunsuri: ba a spus că ar vrea să-și vadă copiii crescând, ba că sunt 70% șanse să meargă și el acolo.

• Marte este o planetă aridă și rece, dar are o frumusețe aparte dată de combinația dintre gheață, zăpadă, praf și dune de nisip. Pe Marte se află cel mai mare canion din sistemul solar, vulcani față de care Everestul pare micuț și cratere de peste 2.000 km în diametru.

• Primul pas mare pentru întemeierea unei colonii pe Marte ar fi stabilirea într-o primă etapă a unei baze pentru 20 până la 50 de astronauți pe suprafața lui Marte. Unii vor sta acolo doar câteva luni, alții vor rămâne pe viață acolo și baza va fi locuința lor permanentă.

• Terraformarea planetei Marte este complicată și ar putea dura peste 100 de ani. Cu resursele actuale nu o putem face, iar cea mai grea etapă va fi să încălzim o planetă unde temperatura medie este cu 75 de grade mai mică decât pe Terra. Printre soluțiile propuse se numără: să injectăm vapori de apă și de metan în atmosferă, să trimitem sateliți uriași sau chiar să dăm cu bombe puternice. Nici dacă am terraforma Planeta Roșie nu este clar dacă va putea rămâne locuibilă, fiindcă s-ar putea răci treptat.

• Apoi marea întrebare este dacă este etic să transformăm Planeta Roșie și să încercăm să o colonizăm, în condițiile în care oamenii au încălzit din cauza activităților lor planeta Pământ și acum discută să facă la fel și pe Marte, dar în mod și mai accelerat.

• Două sonde au ajuns săptămâna aceasta pe orbita lui Marte și o a treia va ajunge pe 18 februarie. Marte este un loc fascinant, iar aici puteți citi de ce.

Sunt trei planete pietroase pe care am putea încerca să ducem oamenii. De ce Marte este cea mai potrivită? Fiindcă Mercur este prea apropiată de Soare (și temperaturi de la +400), iar Venus are o atmosferă acidă și temperaturi de aproape 500 de grade, astfel că nimic nu rezistă. Marte, deși aridă și rece, are multe în comun cu Terra. Spre comparație, iată temperaturile medii pe cele patru planete stâncoase: Pământ (+15 grade), Marte (-63), Mercur (+167) și Venus (+464 grade C).

Dune marțiene (foto – NASA)

Click aici pentru a mări fotografia

Planetele gazoase precum Jupiter sau Saturn nu doar că sunt extrem de departe, ci nici măcar nu au suprafață solidă, deci nu se pune problema de a trimite oameni acolo.

Când vor ajunge primii oameni să calce pe Marte?

Probabil că un echipaj american va ajunge undeva în intervalul 2033-2036 pe Marte, iar între 2040 și 2060 ar putea ajunge acolo și chinezii, europenii și rușii. Aici trebuie spus că nu ar fi exclus ca un echipaj chinez să ajungă înainte de 2040 sau chiar mai repede decât un echipaj american, dat fiind că au resurse financiare și au pus programul spațial pe repede-înainte.

O istorie a promisiunilor de a ajunge pe Marte

De ce nu a ajuns încă omul pe Marte? Profesorul John Logsdon de la George Washington University rezumă problemele: ”Este o alegere, nu un imperativ. Marte este foarte departe, este greu să ajungi acolo și costă foarte foarte mult”.

Discuții despre cum ar putea ajunge omul pe Marte se poartă de peste 60 de ani, iar savantul Wernher von Braun, cel care a construit rachetele V2 pentru naziști și apoi a fost părintele programului spațial american, scria în anii ’50 un roman despre cum ar putea oamenii să ajungă pe Marte. În cartea ”The Mars Project” (Das Marsprojekt) Von Braun își imagina o uriașă expediție științifică ce ar fi lansată în 1965, practic zece navete uriașe cu 70 de astronauți care să stea mai bine de un an pe Marte.

New York Times în 1969

Click aici pentru a mări fotografia

În 1969, anul în care oamenii au ajuns pe Lună, același Von Braun spunea că NASA ar putea să trimită oameni pe Marte în anii ’80.

La începutul anilor ’60, la doar câteva luni de la înființare, în cadrul NASA se discuta despre rachetele nucleare cu care oamenii să fie trimiși pe Marte. S-au făcut teste la sol, dar nu s-a mers mai departe, fiindcă era extrem de periculoasă ideea de a trimite mult uraniu în spațiu.

În 1965 erau în cadrul NASA oameni care făceau lobby ca în 1976 să fie lansată o misiune umană care să ajungă pe orbita marțiană, dar tot în 1965 sonda Mariner 4 trimitea primele imagini de pe Planeta Roșie și mulți au fost dezamăgiți de cât de aridă era planeta.

Foto Volodymyr Melnyk, Dreamstime.com

Click aici pentru a mări fotografia

După succesul misiunii Apollo 11, în 1969, mulți au privit planeta Marte ca pe următoarea destinație, considerând că aproape totul este posibil și deci că omenirea ar trebui să ”bifeze” toate planetele din sistemul solar. Era însă prea mult.

După 1972 a scăzut interesul publicului pentru spațiu, America câștigase ”The Space Race”, cursa spațială cu URSS care a început în 1957 când America era șocată de faptul că URSS a trimis satelitul Sputnik în spațiu. După 1970 publicul nu mai era așa interesat de spațiu, iar o misiune către Marte costa enorm și avea mari șanse să-i omoare pe cei aflați la bord.

”Ajungând pe Lună am demonstrat ce miracole este capabilă să atingă tehnologia americană. Și acum a sosit momentul să ne mișcăm mai chibzuit, către a folosi din plin acea tehnologie aici, pe Pământ!”, spunea președintele Nixon în ianuarie 1972.

”Doctrina Nixon” nu a mai favorizat expediții lungi cu echipaj uman către locuri aflate la multe milioane de km, iar NASA s-a concentrat pe ”naveta spațială” care a acaparat aproape tot bugetul NASA, dar cu care oamenii nu au ajuns mai departe de 400 de km de Terra. Mulți au spus că NASA a pierdut 40 de ani investind toate resursele în naveta spațială și a neglijat planul de a duce oamenii pe Marte. Trebuie spus însă că NASA a trimis sonde robotice către toate planetele și Voyager 1 și 2 au ajuns la peste 20 miliarde de km de Terra.

În 1985 astronautul Buzz Aldrin prezenta planul său de ”transport interplanetar” Terra – Marte prin care să fie trimiși anual oameni care să locuiască pe Planeta Roșie și pe una dintre cele două luni marțiene: Phobos. El spunea că doar trimițând constant oameni acolo demersul era credibil.

În 1986 mureau șapte oameni când naveta spațială Challenger exploda la doar câteva secunde după lansare și încrederea în NASA scădea.

În 1989 președintele George Bush prezenta planul prin care, în cel mai bun caz, oamenii aveau să ajungă pe Marte în 2011 și în cel mai rău caz în 2019. iar revenirea pe Lună avea să fie în 2001, pentru ca în 2002 să se construiască o stație spațială pe Lună.

Ultimii oameni au ajuns pe Lună în 1972, iar următorii vor ajunge în 2024 sau 2025, dacă nu se schimbă ceva. Acel plan din 1989 nu a avut consens politic, nici Casa Albă nu l-a susținut fervent, iar Congresul nu avea cum să susțină așa ceva după ce prețul estimat de un raport din 1990 era undeva pe la 400-450 miliarde dolari și americanii au rămas șocați de aceste cifre.

Mulți cereau un plan mai direct, fără o bază intermediară pe Lună și fără atâtea complicații.

După 2000 au fost mai multe inițiative private care susțineau că pot duce oameni pe Marte și că NASA nu va reuși fiindcă se mișcă extrem de greoi. Printre cele mai celebre este Mars One care între 2012 și 2019 a primit milioane de dolari în donații, deși nu era o companie din domeniul aerospațial. A dat faliment în 2019, dar a rămas celebră și fiindcă oferea doar bilet dus.

În 2003 mureau șapte astronauți la lansarea navetei Columbia și deja părea mult prea departe ideea unui voiaj uman către Marte. Dezastrul acesta și cel din 1986 (Challenger) au fost prezentate de oficialii NASA ca explicații pentru ritmul lent în care se desfășoară misiunile spațiale, cei de la agenție spunând că siguranța este pe primul loc, fiindcă nu vor să grăbească lucrurile și să se ajungă la tragedii.

Trebuie spus că în astronautică lansările sunt practic explozii controlate ale unor amestecuri de carburanți, astfel că riscurile sunt mari, fiindcă o rachetă întreagă poate exploda din cauza unei piese mici cu defecte.

Dincolo de faptul că unele idei de a ajunge pe Marte erau nerealiste, cea mai mare problemă a fost mereu legată de costurile uimitor de mari.

Michio Kaku explică, în cartea ”Viitorul omenirii” diferențele de cost pentru diverse misiuni

”Calculele au arătat că o misiune cu echipaj uman către Marte ar costa 400 – 500 miliarde dolari, dar Musk promite că poate produce și lansa rachete care să ajungă la Marte cu o investiție de 10 miliarde dolari. La început, biletele către Marte vor fi scumpe, dar prețurile ar putea scădea până la 200.000 de dolari de persoană pentru un drum dus-întors, ca urmare a scăderii costurilor călătoriilor spațiale. Acest preț de 200.000 de dolari este comparabil cu cel din prezent pentru o călătorie până la 110 km deasupra Pământului pe SpaceShip 2 a lui Virgin Galactic, în timp ce 20-40 de milioane de dolari este prețul pentru o călătorie cu racheta spațială rusească până la Stația Spațială Internațională”

Ideea lui Elon Musk este greu de realizat, dar a renăscut interesul pentru spațiu și explorare.

Elon Musk și reaprinderea dorinței de a ajunge pe Marte

În septembrie 2016, la Guadalajara, în Mexic, Musk a ținut o conferință care a stârnit un uriaș interes și nici nu este de mirare, fiindcă prezenta viziunea lui despre cum vor ajunge oamenii pe Marte și cum vor putea să întemeieze colonii.

Musk spunea că pentru început SpaceX va lansa racheta Heavy Falcon, un mastodont cu 27 de motoare care va putea să ducă primii oameni pe Marte și apoi va fi lansat un ”transportor” uriaș de 120 metri înălțime, 42 de motoare și capacitatea de a duce 100 de oameni cu o viteză de 101.000 km/h.

Musk spunea atunci că ar vrea ca primele nave cu încărcături și provizii să fie trimise către Marte în 2022 sau 2023, iar primii oameni să fie trimiși în 2024. Cel mai recent termen avansat de Musk este 2026, dar analiștii spun că este un termen mult prea optimist.

Sursa: Savagerus, Dreamstime.com

Click aici pentru a mări fotografia

A prezentat o viziune foarte optimistă despre un ”oraș autonom” pe Marte care să ajungă la un milion de locuitori în 40-100 de ani. În viziunea lui Musk totul era grozav și pictat în mult ”roz”, dar viziunea era cam fantezistă, intrând pe teritoriul supranaturalului. ”Era plauzibil, dar improbabil”, spunea un expert în domeniul spațiului citat de Christian Davenport în cartea Baronii Spațiului. Deși era un plan SF, Musk ”a reușit un lucru extraordinar: să reînnoiască entuziasmul pentru spațiu, știință și explorare, subiecte care nu mai animaseră publicul american de zeci de ani”.

Musk a spus în ultimele luni, de fiecare dată când a fost întrebat, că planul lui este ca omul să ajungă pe Marte în 5-6 ani, conform planului său. Musk este celebru pentru că promite lucruri greu de realizat, dar pentru ceea ce a făcut cu SpaceX, care anul trecut a dus și astronauți pe Stația Spațială, merită urmărit cu maximă atenție și cu o doză consistentă de încredere.

Planul ar fi ca naveta spațială ”Starship” a SpaceX să facă primele misiuni către Lună în 2022 sau 2023, iar către Marte în 2024 sau 2025, dar ambele fără echipaj uman.

Musk a fost de mai multe ori întrebat dacă el s-ar duce pe Marte și a răspuns în multe feluri în ultimii 4 ani: a spus că ar vrea să-și vadă copiii crescând, că ar vrea să moară pe Marte, ”dar nu la impact”, iar în 2018 a spus că sunt 70% șanse ca el să meargă pe Marte.

NASA și planul său în pași mici și costuri mari

Aici trebuie spus că planul lui Musk a venit într-un moment greu pentru NASA al cărui program Constellation fusese anulat cu mare scandal în 2010 și noul program care l-a înlocuit – și care ar trebui să ducă oameni pe Marte – era și el în mare întârziere și depășise mult bugetul. Nu fuseseră respectate nici termenele de dezvoltare pentru racheta SLS și nici pentru nava spațială Orion.

În momentul discursului lui Musk, programul NASA de călătorie în spațiu era blocat în rutină, era subfinanțat și călătoria în spațiu era retrogradată pe plan secund. Din 1972 NASA nu mai trimisese astronauți decât pe orbita joasă a Pământului, la doar câteva sute de km distanță. Luna este la aproape 400.000 km distanță. iar Marte la sute de milioane…

Mai mult, criticii au luat în derâdere racheta cea mai puternică propusă de NASA până acum, SLS, poreclind-o ”Senate Launch System”, întrucât părea mai degrabă să facă parte dintr-un program gândit să creeze locuri de muncă în districtele membrilor Congresului decât să zboare pe Marte. Din păcate pentru NASA, testele făcute cu motoarele rachetei în ianuarie nu au mers bine și calendarul misiunii Artemis este pus la îndoială.

În acest context, scrie Davenport, Musk a umplut un gol ce depășea cu mult dimensiunea companiei sale. ”Responsabilitatea lui este de a conduce și a inspira nu numai SpaceX, compania lui, ci întreaga comunitate spațială. Ne lipsea o astfel de personalitate de prea multă vreme”, spune John Logsdon care a scris mai multe cărți despre istoria explorării spațiului.

Planul ”Artemis” al NASA

În cele mai recente declarații, cei de la NASA spun că omul ar putea păși pe Marte în 2033, iar Luna va constitui un ”banc de teste” fiindcă se va construi o bază lunară numită Gateway, după 2025. Trebuie spus că drumul până la Marte va dura șase – nouă luni și distanța ce va fi parcursă de o navă va depăși 400 de milioane km, adică de o sută de ori mai mult decât distanța Pământ – Lună (care este parcursă în trei zile).

Stația Deep Space Gateway va fi de șase ori mai mică decât Stația Spațială Internațională și va fi plasată de orbita Lunii, la distanțe ce vor varia între 1.450 km și 70.000 km de suprafața lunară. Spre comparație, SSI este la 400 km deasupra Terrei.

Astronauți în programul Artemis (ilustrație NASA)

Click aici pentru a mări fotografia

Va fi o stație de reaprovizionare și realimentare către misiunile către Marte și astronauții vor locui în ea chiar și luni de zile. Vor fi două module și stația va fi și un laborator științific, dar și un observator astronomic, cel mai îndepărtat de Terra. Probabil că stația lunară nu va fi gata mai repede de 2026-2028, iar a doua fază va consta în construirea unei navete spațiale care să poată să ducă echipaj uman către Marte, un așa numit ”Deep Space Transport”.

Acest Deep Space Transport va fi un sistem cu totul nou care va fi gata după 2030 și, înainte de a fi trimis pe Marte, va fi testat în jurul Lunii, unde se va învârti mai bine de un an pentru a se culege date despre cum va funcționa la călătorii de sute de milioane de kilometri.

Dacă totul merge bine, primul echipaj uman va pleca în 2033 de pe Lună, spre Planeta Roșie și planul Artemis al NASA este diferit față de cel gândit de Elon Musk care vrea ca naveta să ajungă direct pe Marte, fără o ”escală” atât de lungă pe Lună.

Stația spațială Gateway (ilustrație NASA)

Click aici pentru a mări fotografia

Ferestra de lansare pentru orice misiune spre Marte este mică: o dată la 26 de luni cele două planete sunt mai apropiate. Această ”fereastră” este valabilă și pentru plecarea de pe Marte, astfel că dacă un echipaj uman va ajunge pe suprafața planetei, nu va putea pleca imediat, ci peste mai bine de un an. Acest lucru este grav dacă apare vreo urgență medicală ce nu poate fi rezolvată local, fiindcă o evacuare este imposibilă.

Inițial, planul era ca omul să revină pe Lună în 2028, dar termenul a fost devansat cu patru ani, deși mulți spun că este nerealist, mai ales că lucrurile nu au mers bine cu racheta de propulsie Space Launch System – „SLS” dezvoltată de Boeing. NASA va trebui să acționeze mai repede, să-și asume mai multe riscuri și să dezvolte totul mai repede. Va conta mult și faptul că o parte dintre sarcinile NASA în zona orbitei joase a Pământului vor fi preluate de companii private precum SpaceX, așa că NASA se va putea concentra pe misiunile pe Lună și pe Marte.

Racheta de propulsie SLS va putea transporta o sarcină de 130 de tone și are o înălțime de 117 metri. Sistemul format de SLS (împreună cu capsula Orion) a fost proiectat să atingă viteza de ”evadare” din ”chingile” gravitației terestre. Sistemul a fost proiectat pentru a fi destul de puternic încât să ducă oamenii până la Marte și capsula Orion poate găzdui 4-6 astronauți.

Valles Marineris (foto NASA)

Click aici pentru a mări fotografia

Pe Lună, cei de la NASA vor să testeze cum se pot extrage și exploata tonele de gheață prezente la polul sud al Lunii, ideea fiind de a dovedi că oamenii pot locui și munci într-o altă lume, ceea ce este cu totul altceva decât simpla aducere a unor astronauți pe suprafața Lunii. Ce vor învăța pe Lună, oamenii vor putea aplica pe Marte, dar în condiții mult mai grele.

Una dintre misiunile roverului Perseverance (care va ajunge la 18 februarie pe Marte) este, printre altele, să foreze în suprafața marțiană pentru a colecta cam jumătate de kilogram de roci și praf marțian în câteva zeci de mici tuburi din titan, perfect sigilate, tuburi pe care le va lăsa pe solul marțian. Aceste tuburi ar trebui să fie culese peste câțiva ani de o altă misiune care, într-o serie de pași dificili, să le aducă pe Terra unde să fie analizate în cele mai bune laboratoare. Dacă toți pașii vor merge bine, rocile vor ajunge cu bine pe Terra în 2031. Dacă un om ar ajunge pe suprafața marțiană, ar pune cu mâna lui mostrele în cutiuță și măcar o etapă din lunga călătorie ar fi mai simplă.

Marea problemă cu misiunile NASA este că vor costa enorm. Un raport al Institute for Defense Analysis din februarie 2019 arată că este nerealist termenul de 2033 stabilit pentru ca primii oameni să ajungă pe Marte. Mai mult, costurile totale ale misiunilor lunare și marțiene pe perioada 2018-2037 erau estimate la 217 miliarde dolari.

Mai multe rapoarte și audituri au încercat în ultimul deceniu să estimeze costurile misiunilor lunare și marțiene pentru următorii 25 de ani și cifrele erau înfricoșătoare: între 300 și 600 miliarde dolari în funcție de diversele scenarii, cu o medie de 450 miliarde dolari.

În acestă sumă, un raport de audit include: amartizarea unui echipaj uman pe satelitul marțian Phobos în 2033, șederea pentru o lună a unei echipe pe Marte, în 2037 și câte un an în 2041 și 2046. Așadar, bugetul de 450 miliarde dolari este pentru următorii 30 de ani, dar suma este uriașă. Spre comparație, misiunea marțiană Perseverance a costat cam 3 miliarde dolari.

De ce este periculoasă o misiune cu echipaj uman

Ar fi multe motive și primul care îi vine oricui în gând ține de o avarie catastrofală, fiindcă în interiorul unei rachete sunt sute de piese în mișcare și misiunea ar putea eșua din cauza uneia singure care nu ar mai funcționa. Sunt sute de tone de combustibil într-o rachetă care apoi va ”goni” cu zeci de mii de km/oră. Pericolul de explozie există și probleme nerezolvabile pot apărea oricând pe drumul de peste 400 milioane km și în cele nouă luni. Nu trebuie să uităm că mai bine de jumătate dintre sondele robotice trimise pe Marte nu au ajuns la destinație (fie din cauza unor defecțiuni mecanice sau fiindcă s-a pierdut comunicarea, etc).

Nici aterizarea pe Marte nu va fi ușoară deloc: capsula va trebui să frâneze de la o viteză de câteva zeci de mii de km/oră până la oprire completă în 6-7 minute. Cum Marte nu are oceane, capsula va ateriza pe sol pietros și deci va fi nevoie de o oprire precisă.

Apoi trebuie spus că o misiune către Marte va dura peste doi ani și oamenii pot fi afectați în multe feluri (mușchii se atrofiază din cauza imponderabilității, pot apărea probleme de vedere și corpurile noastre pur și simplu se deteriorează continuu în spațiu. Să nu mai vorbim de stres și de faptul că astronauții pur și simplu vor trebui să lupte cu plictiseala, fiind închiși într-un spațiu mic atât de multe luni.

O altă problemă ține și de radiație, mai ales cea provenită de la vântul solar și razele cosmice. Astronomii vor trece, în drumul lor către Marte, prin centurile de radiații care înconjoară Pământul, ceea ce-i va expune la doze puternice de radiații și îi va predispune la îmbolnăviri, îmbătrânire prematură sau cancer. Radiațiile pot avea efecte negative și asupra creierului. Riscurile sunt numeroase, inclusiv pericolul ca naveta să fie lovită de meteoriți sau ca ocupanții să fie afectați de explozii solare.

Foto NASA

Click aici pentru a mări fotografia

Aceste tornade furioase de praf sunt dese și extrem de înalte, marele pericol pentru oameni fiind nu doar forța vântului, ci și faptul că mega-furtunile pot ”înveli” planeta într-o ”pătură” de nisip și deci pot bloca funcționarea panourilor solare. Aceste furtuni vor sufla particule fine în costumele spațiale, în instalații și în vehicule, putând provoca ușor avarii.

Marte NU este o planetă primitoare pentru oameni, aceștia nu vor putea sta fără costum spațial și fără măști de oxigen, iar gravitația marțiană e doar 40% din cea terestră și primii oameni vor trebui să facă exerciții fizice intense pentru a evita pierderea rapidă de masă musculară și osoasă.

Marte nu va fi un loc unde să lâncezești la plajă și nu trebuie uitat că atmosfera rarefiată și câmpul magnetic slab al planetei nu reușesc să absoarbă și să devieze radiația provenită din spațiu, așa cum se întâmplă pe Terra.

Primii oameni care vor sta mai multe luni pe Marte vor avea de lucru și orice resursă le va utilă. De exemplu, gheața marțiană poate fi excavată, topită și purificată pentru băut sau poate fi extras oxigenul pentru respirat și hidrogenul pentru încălzire și combustibilul de rachetă.

De ce este relieful atât de frumos pe Marte și ce va putea vedea un viitor turist

Marte este o planetă aridă și rece, dar are o frumusețe aparte dată de combinația dintre gheață, zăpadă, praf și dune de nisip, combinație ce a ajutat producerea de formațiuni geologice cum nu se găsesc pe Terra. Topografia de bază nu s-a schimbat chiar foarte mult în ultimele sute de milioane de ani și pe Marte au rămas și gigantice cratere meteorice, în genul celor care au existat acum multe milioane de ani pe Pământ, dar care pe Terra au dispărut din cauza eroziunii.

Olympus Mons – cel mai înalt munte din sistemul solar, are 25.000 m înălțime (de aproape trei ori mai înalt decât Everest) și 602 km diametru. Caldera din vârf are un diametru de 80 km și vulcanul gigantic a putut fi observat în premieră prin telescoapele de la început de secol 19.

Gheață uscată pe Marte (foto NASA)

Click aici pentru a mări fotografia

Calotele glaciare sunt printre cele mai frumoase și fascinante locuri de pe planetă. Calotele nordice se numesc Planum Boreum, iar cele sudice, Planum Australe. Conțin două tipuri de gheață: apă înghețată și gheață uscată (dioxid de carbon înghețat care se dilată sau se contractă în funcție de anotimp). Aspectul calotelor variază în funcție de anotimp fiindcă gheața uscată dispare vara.

Valles Marineris este cel mai mare canion din sistemul solar: 4.000 km lungime, 500 km lățime și 6 km adâncime. A fost observat în detaliu de sonda Mariner 9, în 1972.

Hellas Planitia este un crater de impact de 2.253 km care s-a format după ce un obiect uriaș a lovit planeta (asteroid, meteorit sau cometă). A fost primul element specific al reliefului marțian ce a putut fi observat prin telescop, iar numele i-a fost dat de astronomul Schiapareli, la mijloc de secol 19.

Tharsis Montes cuprinde trei vulcani uriași ai sistemului solar: Ascraeus Mons, Pavonis Mons și Arsia Mons. Vulcanii de pe Marte sunt mult mai înalți decât cei de pe Terra, spre exemplu Arsia are 17.700 m înălțime.

Gale Crater este locul unde a aterizat roverul Curiosity în august 2012 în ceea ce s-a dovedit a fi o albie străveche. Craterul Gale este locul prăbușirii unui vechi meteorit și are 150 km diametru. Curiosity căuta dovezi despre medii care ar fi putut să susțină microbi sau molecule organice care ar fi putut fi produse de aceștia.

Elysium Planitia este a doua cea mai întinsă regiune vulcanică marțiană (2400 X 1700 km) și găzduiește trei vulcani mari, dintre care Elysium Mons are 12 km înălțime.

Syrtis Major Planum este prima zonă marțiană care a putut fi observată prin telescop încă din secolul 17. Zona închisă la culoare are 1500 X 1000 km. Numele Syrtis Major a fost dat de italianul Schiapareli și derivă de la numele golfului Sirte, din apropierea Libiei. Zona este neagră datorită rocilor bazaltice vulcanice.

Utopia Planitia este un crater de impact ce are 3.300 km în diametru.

Colonia de pe Marte și scenariul super-SF al terraformării

Cel mai fervent suporter al unei colonii pe Marte este un inginer aerospațial pe nume Robert Zubrin care în ultimele două decenii a militat pentru ca oameni să ajungă pe Marte și a prezentat o serie de idei despre cum ar putea oamenii să supraviețuiască acolo. Dacă la început nu prea a fost luat în seamă, ideile lui au început să fie luate în serios. Fundația sa, Mars Society, a construit în Utah prototipul unei baze marțiene reale în care sunt primiți voluntari care sunt antrenați să se comporte ca niște astronauți adevărați.

Despre cum vede Zubrin colonizarea scrie și Michio Kaku în cartea ”Viitorul omenirii”: ”În opinia lui, marea prioritate este înființarea, la început, a unei baze pentru 20 până la 50 de astronauți pe suprafața lui Marte. Unii vor sta acolo doar câteva luni, alții vor rămâne pe viață acolo și baza va fi locuința lor permanentă. Cu timpul, oamenii de pe Marte vor începe să se considere mai puțin astronauți și mai mult colonizatori.

Inițial, majoritatea proviziilor vor trebui să provină de pe Terra, dar în faza a doua populația se va ridica la câteva mii de oameni, care vor deveni capabili să exploateze materiile prime de pe planetă. Nisipul de pe planetă este roșu ca urmare a prezenței oxidului de fier, așa încât colonizatorii vor putea să-și producă singuri fierul și oțelul pentru construcții. Electricitatea poate fi generată cu ajutorul panourilor solare mari, care captează energia solară. Dioxidul de carbon din atmosferă poate fi folosit pentru cultivarea plantelor. Treptat, colonia marțiană va deveni autonomă și sustenabilă”.

Dar marea problemă pe care colonia va trebui să o rezolve este una extraordinar de dificilă: încălzirea lentă a acestei planete unde temperatura medie este cu peste 70 de grade mai scăzută decât pe Terra. Pe Marte rar sunt peste +20 de grade și foarte des temperturile scad sub -100 de grade: în aceste condiții nu poate exista apă lichidă și deci nu se poate face nici agricultură.

Este foarte departe viitorul în care vom putea cultiva cartofi precum Mark Watney, personajul din filmul „The Martian”. Tot departe este și momentul în care oamenii se vor urca într-o super-mașină de teren și vor conduce sute de kilometri prin peisajul roșiatic al planetei, tot precum Watney.

Terraformarea lui Marte este în prezent ceva dincolo de posibilitățile noastre, va costa multe miliarde de dolari și ar putea chiar să dureze secole. Dacă este să începem să terraformăm Marte, probabil că primii pași nu vor fi făcuți mai repede de 50 de ani, dar este o chestiune discutabilă și de etică dacă ar trebui să modificăm o altă planetă, în condițiile în care nu prea avem grijă de a noastră.

Cum s-ar putea desfășura terraformarea? Michio Kaku explică o serie de lucruri ce arată cât de complicat va fi:

Am putea injecta vapori de apă și de metan în atmosferă, ca să generăm un efect de seră artificial. Aceste gaze vor capta lumina solară din spațiu și vor crește treptat temperatura calotelor de gheață. Aceste calote vor elibera vaporii de apă și dioxidul de carbon.

Am putea trimite sateliți pe orbita marțiană pentru a redirecționa lumina solară concentrată pe calotele de gheață. Sateliții ar putea fi sincronizați astfel încât să plutească deasupra unui punct fix pe cer și să trimită energia spre regiunile polare.

S-a propus ca sateliții solari marțieni să desfășoare pânze gigantice, de câțiva kilometri, cu instalații de oglinzi și panouri solare, iar lumina va fi orientată către calotele solare.

S-a emis și ideea ca metanul să fie extras de pe satelitul Titan al lui Saturn și să fie adus pe Marte unde ar putea contribui la efectul de seră dorit, dar ne putem imagina cât de greu ar fi așa ceva și când s-ar putea realiza (probabil în peste 100 de ani).

Asterorizii sau cometele care trec prin apropierea lui Marte ar putea fi deviați/deviate astfel încât să se înscrie pe orbita planetei și apoi ar putea să fie redirecționată către suprafața marțiană unde s-ar dezintegra și ar elimina vapori de apă și amoniac.

Elon Musk a avansat și idee ca topirea calotelor glaciare să se facă prin detonarea deasupra lor a unor bombe cu hidrogen, dar există mereu un risc mare când manevrezi încărcături atât de periculoase.

Terraformarea ar trebui să ne ducă la un punct la care încălzirea s-ar putea produce autonom, fără să mai fie nevoie de intervenții din exterior. Cu cât va fi mai caldă planeta, cu atât mai mulți vapori de apă și gaze vor fi eliberați și planeta se va încălzi mai mult.

Și dacă, peste sute de ani, oamenii vor fi reușit să terraformeze Marte, planeta nu va începe să revină la starea de acum, adică să se răcească, fiind mai mică decât Pământul și mai departe de Soare. S-au emis multe teorii și despre cum să împiedicăm răcirea lui Marte după ce am investit multe miliarde de dolari pentru a o face locuibilă. Una dintre ele vorbește despre generarea unui câmp magnetic artificial în jurul planetei, plasând două bobine superconductoare gigantice în jurul ecuatorului marțian.

Bibliografie

Michio Kaku – ”Viitorul omenirii”:

Christian Davenport – Baronii Spațiului

Site-uri precum NASA, space.com, Britannica, Reuters, New York Times, National Geographic, Ars Technica, Le Figaro, Le Monde