STUDIU Psihoterapia care dă rezultate mai bune în depresie fără să vizeze emoțiile negative. „Tristețea și lipsa bucuriei sunt lucruri diferite”

Aproape 9 din 10 oameni cu depresie majoră trăiesc o formă de blocaj emoțional pe care psihiatrii o numesc anhedonie, adică acea senzație de gol interior în care bucuria, plăcerea, entuziasmul s-au stins. Mâncarea preferată își pierde gustul, muzica sună fad, întâlnirile cu prietenii devin o corvoadă.

Un studiu publicat în aprilie 2026, în JAMA Network Open, a scos la iveală că un nou tip de psihoterapie, gândit să țintească direct acest mecanism psihologic, dă rezultate mai bune decât abordările clasice, inclusiv în reducerea ideilor suicidare și a recăderilor. Terapia, numită Positive Affect Treatment (PAT), durează 15 ședințe și nu abordează deloc tristețea. Se concentrează exclusiv pe reactivarea capacității pacientului de a se bucura. Și chiar dacă nu lucrează cu emoțiile negative, pacienții raportează o atenuare a acestora.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), peste un miliard de oameni din lume trăiesc cu o tulburare de sănătate mintală, depresia și anxietatea fiind cele mai întâlnite. OMS estimează că 5,7% dintre adulți au depresie, cu o rată mai mare la femei (6,9%) decât la bărbați (4,6%).

Tristețea și lipsa bucuriei sunt două lucruri diferite

Anhedonia provine din limba greacă și înseamnă „lipsa plăcerii“. Persoana care o trăiește nu plânge neapărat și nu pare disperată. Funcționează, merge la serviciu, răspunde la telefon. Doar că, pe dinăuntru, se simte goală. Nu există nimic la care să se gândească cu plăcere sau să-i declanșeze vreo emoție pozitivă.

În spatele acestei senzații stă o disfuncție a circuitelor neuronale care guvernează recompensa, cele care decid ce anticipăm cu plăcere, cum trăim un moment frumos și ce ne-am dori să repetăm. Anhedonia apare la aproape 90% dintre pacienții cu depresie majoră și prezice o evoluție mai grea a bolii, recuperări mai lente și un risc semnificativ mai mare de comportament suicidar. Mai apare în tulburările de anxietate, în stresul posttraumatic, în dependențe și în schizofrenie. Cu toate acestea, terapiile clasice se ocupă aproape exclusiv de tristețe și de frică.

„Există o diferență între a te simți neajutorat și a te simți fără speranță. Atunci când te simți neajutorat, încă mai ai impulsul și voința de a vrea să schimbi lucrurile. Când oamenii se simt fără speranță, nu mai cred că ceva s-ar putea schimba. Așa arată anhedonia, iar îndepărtarea emoțiilor negative nu rezolvă problema”, a precizat Alicia E. Meuret, profesoară la Southern Methodist University (SUA) și coordonatoare a centrului de cercetare a anxietății și depresiei din cadrul instituției.

Pentru cineva care merge la psihoterapie deprimat, dar încă mai are impulsul de a căuta o ieșire, terapia clasică funcționează rezonabil. Pentru cineva care a ajuns să nu mai aștepte nimic de la nicio zi care va veni, lucrurile stau diferit.

15 ședințe în care nimeni nu se concentrează pe tristețe

Positive Affect Treatment a fost dezvoltată după mai bine de un deceniu de cercetare clinică, în două laboratoare americane: cel al Aliciei Meuret și al lui Thomas Ritz, la SMU, și cel al lui Michelle G. Craske, la University of California, Los Angeles. Ideea de bază a terapiei e că dacă bucuria s-a stins, n-o să o reaprinzi vorbind despre tristețe. O activezi punând pacientul, în mod metodic, în situații de potențială plăcere și antrenându-l să le observe.

Concret, terapeutul îi cere pacientului să planifice activități care, înainte de diagnostic, îi făceau plăcere. Le pune în practică și apoi le povestește în ședință, cu atenție la detalii: cum a mirosit cafeaua de dimineață, cum s-a simțit după primii pași într-o plimbare, ce a remarcat în lumina de pe stradă. Tehnica se numește savoring, adică savurarea conștientă, și are rolul de a forța atenția pacientului să zăbovească pe momentele agreabile, în loc să treacă peste ele, cum se întâmplă frecvent în depresie. La asta se adaugă exerciții de recunoștință și o practică derivată din tradițiile contemplative budiste, numită loving-kindness, în care pacientul îndreaptă voluntar gânduri binevoitoare către sine, către cei apropiați și, eventual, către oameni cu care are conflicte.

Toate aceste tehnici reantrenează rețelele cerebrale care recunosc, anticipează și rețin experiențele pozitive. Logica este aceeași cu kinetoterapia după o accidentare: un mușchi care n-a mai fost folosit luni întregi nu se reactivează printr-o singură mișcare, ci printr-un program de exerciții. La fel funcționează și sistemul de recompensă din creier, după luni sau ani de depresie.

Emoțiile negative se atenuează de la sine

Studiul publicat în JAMA Network Open a comparat PAT cu o terapie convențională, axată pe reducerea afectului negativ, pe un eșantion de 98 de adulți care aveau simultan anhedonie severă, depresie și anxietate. Pacienților din grupul PAT li s-a îmbunătățit vizibil starea clinică generală, iar avantajul s-a păstrat și la o lună după terminarea tratamentului.

Deși PAT nu abordează în mod direct tristețea sau anxietatea în cele 15 ședințe, pacienții au raportat reduceri importante ale ambelor tulburări. Cum se explică? Cercetătorii au identificat un mecanism dublu, de modulare simultană a două sisteme cerebrale: cel care procesează recompensa și cel care procesează amenințarea. Atunci când creierul redescoperă plăcerea, scade și volumul alarmelor interne care alimentau, până atunci, depresia și anxietatea.

Pentru a înțelege de ce s-au atenuat simptomele, cercetătorii au măsurat felul în care participanții reacționează la recompense și la amenințări. Au folosit chestionare, teste comportamentale și măsurători fiziologice. Legătura cea mai clară cu îmbunătățirea clinică a apărut în chestionarele completate de participanți: cei care au raportat o sensibilitate mai mare la recompense – mai multă motivație, anticipare a plăcerii și răspuns pozitiv la lucrurile bune – au avut și o reducere mai mare a simptomelor. Testele comportamentale și fiziologice nu au surprins la fel de bine acest efect.

De ce diminuarea tristeții nu readuce, automat, bucuria

Una dintre ideile care au dominat mult timp felul în care vorbim despre depresie este că, odată ce tristețea scade, bucuria revine automat. Creierul nu procesează însă emoțiile negative și emoțiile pozitive prin același circuit. Sunt rețele diferite, cu mecanisme și neurotransmițători proprii.

De aceea, reducerea suferinței nu înseamnă neapărat revenirea plăcerii. În depresie, faptul că anxietatea sau tristețea se atenuează nu garantează că pacientul va simți din nou interes, entuziasm sau bucurie.

Mulți pacienți tratați cu antidepresive clasice descriu exact această diferență: durerea se reduce, dar rămâne o amorțeală emoțională în care nimic nu mai aduce plăcere. Tratamentul poate atenua simptomele negative, fără să reactiveze automat capacitatea de a simți bucurie.

Ce își doresc pacienții, dincolo de reducerea simptomelor

Un aspect mai puțin discutat al cercetării americane ține de felul în care pacienții descriu vindecarea. Pentru mulți, scopul principal nu este doar să nu mai plângă sau să nu mai simtă anxietatea la aceeași intensitate, ci să poată aștepta din nou ceva de la o zi obișnuită. Să existe interes, plăcere, o minimă dorință de a face lucruri. Deși diferența pare subtilă, poate avea consecințe practice. De exemplu, pentru un tânăr care a renunțat la facultate fiindcă nimic nu îl mai atrage spre cursuri, o terapie care lucrează direct cu această pierdere poate avea un efect diferit de una concentrată doar pe reducerea atacurilor de panică.

PAT nu propune renunțarea la tratamentele existente. Pentru depresia ușoară sau moderată, fără anhedonie marcată, terapia cognitiv-comportamentală clasică și antidepresivele rămân opțiuni cu eficacitate dovedită. Diferența apare în formele severe, în care anhedonia ține pacientul prizonier într-un fel de neutralitate emoțională din care emoțiile negative se hrănesc continuu. Pentru aceștia, recăpătarea unui sentiment de realizare și de conexiune ar putea fi singura cale de a rupe ciclul.

Ce urmează

Pentru ca PAT să intre în clinici, terapeuții trebuie să fie formați, protocolul tradus și replicat pe populații diferite. Echipa Meuret și Craske publicase deja, anterior, o serie de articole care descriu metodologia ședință cu ședință și exercițiile pentru pacienți. Sunt 15 întâlniri săptămânale, în care psihoterapeutul nu interpretează visele și nu analizează tristețea, ci ghidează pacientul, în mod metodic, să planifice activități plăcute, să le execute, să le observe și să le rememoreze. Cu fiecare ședință, neurocircuitele responsabile cu anticiparea recompensei se reantrenează, exact așa cum un mușchi atrofiat se recuperează prin kinetoterapie.

Cercetătorii de la SMU spun că rămâne de văzut cât durează efectele terapiei. La o lună după încheierea celor 15 ședințe, pacienții tratați prin PAT aveau în continuare rezultate mai bune decât cei care urmaseră terapia clasică. Rezultatele preliminare sunt suficient de solide pentru a justifica trialuri mai ample, inclusiv în Europa, unde sistemele publice de sănătate ar putea integra mai ușor un protocol standardizat de 15 ședințe decât o psihoterapie deschisă, fără limită de durată.