Noua economie globală a spionajului: foști agenți secreți, miliardari și războaie corporate

Cazurile de spionaj economic au schimbat industrii întregi au dat peste cap remediabil relațiile dintre state.

 De la furtul secretului mătăsii din China (sec. VI), când doi călugări bizantini au ascuns ouă de viermi de mătase în bastoane de bambus și le-au dus în Imperiul Bizantin la ordinul împăratului Justinian I, la „rețeta” porțelanului chinezesc furată de europeni sau furtul semințelor de cauciuc , istoria e plină de asemenea acte de spionaj.

Noua economie globală a spionajului

Dar astăzi vom vorbi despre un tip mai recent de spionaj corporate.

Într-o dimineață de aprilie 2008, o duzină de avocați și bancheri de investiții s-au adunat la brioșe și cafea într-o sală de conferințe la etajul al treilea al Princeton Club din Manhattan. Nu erau acolo pentru Wall Street. Erau acolo pentru Coreea de Nord, scrie Eamon Javers în cartea „ Broker, Trader, Lawyer, Spy”

Gazda evenimentului era Veracity Worldwide, o firmă de informații corporative cu legături strânse cu CIA. Principala atracție a dimineții era Art Brown, fost șef al Diviziei Asia din serviciul clandestin al CIA, care timp de douăzeci și cinci de ani trăise mai mult în Asia decât în America. Acum, perspectivele pe care le oferise altădată președinților și senatorilor americani le oferea bancherilor de la Morgan Stanley și Credit Suisse – contra cost.

„Nu există FOȘTI membri KGB.”- Vladimir Putin, 2005

Bancherii voiau să știe un singur lucru: dacă regimul lui Kim Jong Il se prăbușea, dacă exploda o bombă nucleară sau dacă o foamete masivă destabiliza peninsula, cât de repede ar trebui să-și scoată banii de pe bursele din Tokyo și Seoul? Iar un bancher iscusit, cu informațiile potrivite, ar putea chiar paria că bursele vor scădea – și să câștige din dezastru.

Aceasta este economia globală a spionajului. Foști ofițeri ai celor mai puternice servicii secrete din lume – CIA, MI6, KGB – au construit o industrie discretă, profitabilă și aproape complet invizibilă publicului larg. Ei nu mai servesc națiuni. Servesc pe oricine poate plăti.

Șase firme, o singură industrie

Industria actuală a informațiilor corporative operează în aproape fiecare țară de pe glob. Clienții ei sunt băncile de investiții, fondurile speculative, companiile petroliere, firmele de avocatură și miliardarii ereditar. Metodele ei sunt aceleași cu cele ale spionajului de stat: surse umane, infiltrare, supraveghere, analiză de intelligence.

Ceea ce au în comun toate aceste firme este că operează în umbra privilegiului avocat-client, a acordurilor de confidențialitate și a unor structuri elaborate de sub-contractare – care fac aproape imposibilă urmărirea fluxurilor de bani și a comenzilor.

Spionul șeicului

În 2006, Dubai Ports World a încercat să cumpere operarea a șase porturi americane. Scandalul politic care a urmat a mobilizat Congresul: cum să i se dea acces la infrastructura americană unei companii din Emiratele Arabe Unite, o țară cu care mai mulți dintre teroriștii din 11 septembrie aveau conexiuni? Propunerea a eșuat.

Puțini au observat, însă, că, simultan, șeicul Mohammed Bin Rashid Al Maktoum – conducătorul Dubaiului, cu o avere estimată la 18 miliarde de dolari – angajase în liniște o firmă americană de spioni pentru a gestiona un alt dosar sensibil. Documentele de lobby depuse la Departamentul de Justiție dezvăluie un lanț discret: Dubai Holding → firma de avocatură DLA Piper → firma de PR Levick Strategic Communications → TD International, firma privată de informații cu foști ofițeri CIA.

Scopul? Gestionarea unui proces colectiv intentat de părinți din Asia de Sud și Africa care susțineau că fiii lor, unii de doar doi ani, fuseseră răpiți și forțați să lucreze ca jochei în cursele de cămile ale șeicului. Misiunea spionilor corporativi era să construiască un sistem de apărare PR și juridică pentru unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă – contra 25.000 de dolari pe lună.

Sala oglinzilor: când spionul lucrează pentru toată lumea

Cel mai revelator caz din toată industria este cel al lui Manfred Schlickenrieder – un german cu părul lung până la umeri, acreditări impecabile de stânga și o companie de film documentar la München. Fusese cândva membru al Partidului Comunist. Scrisese articole pro-marxiste. Era cunoscut în cercurile activiste europene.

Era și spion pentru Hakluyt – firma londoneză fondată de doi veterani MI6. Și era plătit de Shell și BP pentru a infiltra Greenpeace. Timp de ani de zile, a filmat, a intervievat activiști, a participat la întâlniri interne. Directorul de comunicare al Greenpeace Germania a recunoscut ulterior: „Era foarte bun. BP știa totul despre campaniile noastre. Nu au fost luați prin surprindere.”

Dar Schlickenrieder mai ascundea ceva. În tot acest timp, era și pe statul de plată al BND – serviciul de informații german, echivalentul CIA. Primea echivalentul a peste 3.000 de lire sterline pe lună de la guvernul german, în timp ce factura Hakluyt pentru „cercetare Greenpeace”.

Un spion corporatist care era, simultan, spion guvernamental. Plătit de ambele părți. Aceasta nu este ficțiune de John le Carré – este economia reală a informațiilor globale.

Prieteni, inamici, parteneri de afaceri

Jack Platt a petrecut Războiul Rece ca ofițer CIA, încercând să recruteze ofițeri KGB. Gennady Vasilenko era omologul său sovietic, staționat la Washington, care încerca să-l recruteze pe el. Niciunul nu a reușit, dar pe parcurs au devenit prieteni – au mers împreună la tir, la pescuit, au văzut un meci al Harlem Globetrotters.

Când s-a terminat Războiul Rece, au fondat împreună Hamilton Trading Group. Foști dușmani de moarte, acum parteneri de afaceri – oferind companiilor occidentale informații despre mediul de afaceri rusesc.

Parteneriatul a funcționat bine – până când Vasilenko a intrat în conflict cu cercul de foști ofițeri KGB care conduce astăzi Rusia. A fost arestat. Platt spune că este din nou o neînțelegere, că fostul său partener sovietic nu a trădat niciodată nimic. Dar în Rusia lui Putin, aceste lucruri nu prea contează.

Întrebarea care rămâne

Yuri Koshkin, un fost ofițer de informații militare sovietice care conduce acum Trident Group în Virginia, și-a cumpărat o casă de la un fost director AOL și un apartament pe Upper East Side din Manhattan. Din biroul său din Arlington, poate vedea peste râul Potomac ambasada rusă din Georgetown.

„Uneori mă relaxez, contemplu și mă întreb despre ciudățeniile vieții,” spune el. „Am fost instruiți să credem că Statele Unite sunt inamicul numărul unu.”

Acum, fostul dușman este clientul numărul unu.

Industria informațiilor corporative globale nu are un sediu central, nu are un statut etic comun și nu are aproape nicio supraveghere publică. Foștii patrioți – americani, britanici, ruși, germani – lucrează unii pentru alții, împotriva unora dintre ei și, uneori, pentru toți în același timp. Loialitatea nu mai este față de un steag. Este față de contul bancar al celui care plătește.