Semnătura care a permis statului să-ți „fure” salariul înainte să-l vezi
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, președintele american Franklin Roosevelt a semnat o lege despre care puțini realizau cât de profund va afecta viețile a milioane de oameni.
Aceasta este Legea actuală privind plata impozitelor, actul legislativ care a stabilit forma modernă de reținere la sursă a impozitului pe salarii și care a pus bazele unui sistem care este încă în funcțiune mai bine de optzeci de ani.
Înainte de 1943, majoritatea americanilor plăteau impozite pe venit în anul următor celui în care îți încasai salariul. Dacă datorai impozit pe venitul din 1942, plăteai impozitul în 1943. Asta însemna că Guvernul federal colecta impozitele cu o întârziere semnificativă.
În fiecare joi dimineața jurnalistul Dan Popa trimite newsletterul Economix. Dacă ești pasionat de economie, finanțe personale sau comportamentale, poți să te abonezi aici la newsletterul EconoMix.
EconoMix
Urmărește tendințele economice și învață despre finanțe personale prin recomandări și grafice relevante.
EconoMix
Urmărește tendințele economice și învață despre finanțe personale prin recomandări și grafice relevante.
Felicitări! Te-ai abonat la „EconoMix”.
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
În timpul războiului, însă, Washingtonul avea nevoie de venituri imediat și la o scară mai mare decât oricând.
Congresul a adoptat Legea privind plata impozitelor curente din 1943, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1943. Aceasta impunea angajatorilor să rețină impozitele federale pe venit din salariile lucrătorilor și să le remită direct guvernului. Aceasta a creat sistemul „pay-as-you-go” care există și astăzi. Din acel moment, impozitul va fi dedus înainte ca salariul să ajungă în mâinile salariatului.
Soluția s-a dovedit extrem de eficientă
Această schimbare a oferit un avantaj uriaș guvernului SUA. În loc să aștepte o plată anuală mare, acesta putea acum să colecteze venituri în mod continuu, deoarece salariile erau plătite la milioane de lucrători.
Fluxul veniturilor fiscale a devenit mai stabil, în timp ce statul a dobândit o certitudine sporită cu privire la resursele sale disponibile, într-un moment în care fiecare dolar conta.
Ironia istoriei este că măsura a fost concepută ca răspuns la o situație de urgență, dar s-a dovedit atât de utilă încât a supraviețuit mult timp după încheierea războiului.
Milton Friedman și moștenirea neașteptată
Un tânăr economist de la Departamentul Trezoreriei SUA și care avea să devină ulterior unul dintre cei mai cunoscuți gânditori economici ai secolului XX: Milton Friedman, a participat, de asemenea, la proiectarea și aplicarea noului sistem.
La acea vreme, Friedman credea că reținerea la sursă era un bun instrument pentru finanțarea efortului de război. Cu toate acestea, mulți ani mai târziu, a recunoscut că contribuția sa la acest sistem a fost una dintre intervențiile publice asupra cărora a avut îndoieli.
Friedman spunea că, dacă oamenii ar fi scris un singur cec anual către Fisc, ar fi fost mult mai conștienți de nivelul taxării și ar fi exercitat mai multă presiune asupra politicienilor pentru limitarea cheltuielilor publice.
Într-un interviu târziu din viață, el a numit participarea sa la sistem „cea mai mare greșeală” a sa în serviciul public. Totuși, a adăugat că trebuie judecat în contextul anilor 1942-1943, când SUA erau angajate într-un război mondial și că obiectivul principal era finanțarea rapidă a efortului de război.
Motivul a fost că reținerea la sursă nu numai că a schimbat modul în care erau colectate impozitele. A schimbat și modul în care cetățenii își percepeau povara fiscală.
Taxa care a devenit invizibilă
Înainte de 1943, plata impozitelor era un proces neplăcut. Contribuabilul vedea exact câți bani trebuia să plătească și simțea imediat costul mare al muncii..
Odată cu reținerea la sursă, această experiență s-a schimbat radical. Angajatul a început să vadă doar suma netă din contul său, impozitul fiind deja dedus de Stat.
Mulți economiști au susținut ulterior că această schimbare a avut consecințe psihologice semnificative.
Impozitele nu au scăzut, dar au devenit mai puțin vizibile. Plata lor s-a transformat dintr-un eveniment anual dureros într-un proces aproape automat care se repeta de fiecare dată când se plătea un salariu.
Acesta este unul dintre motivele pentru care sistemul a fost menținut și extins în deceniile următoare.
Măsura declarată temporară dar care a devenit o normă globală
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, impozitul reținut la sursă nu a fost abolit. Dimpotrivă, a fost consolidat ca un pilon fundamental al administrării fiscale.
Guvernele au constatat că sistemul facilita colectarea veniturilor, reducea evaziunea fiscală și oferea o mai mare previzibilitate bugetelor guvernamentale. Drept urmare, practica s-a răspândit treptat în lumea occidentală și apoi în zeci de alte țări.
Astăzi, impozitul reținut la sursă este considerat atât de firesc încât puțini oameni se întreabă când și de ce a fost introdus. Cu toate acestea, rădăcinile sale se află într-un moment istoric specific: încercarea Statelor Unite de a finanța un război mondial fără precedent.
Mai bine de optzeci de ani mai târziu, semnătura lui Roosevelt încă afectează viața de zi cu zi a milioane de oameni.
Surse: Investopedia, Reason.com, Naftemporiki