INTERVIU. Inima unei fetițe de 8 ani a salvat viața unui alt copil și a schimbat o lege în Marea Britanie. „Doliul este forma pe care o ia iubirea atunci când cineva moare”

Inima este primul organ din corpul nostru care se formează și ultimul care moare. Atât mecanismele biologice ale inimii, cât și tot ceea ce simbolizează ea sunt subiecte fascinante, pe care Rachel Clarke, jurnalistă și medic specializat în îngrijiri paliative, le aprofundează în cartea ,,Povestea unei inimi”, premiată cu prestigiosul Women’s Prize for Nonfiction 2025.

• Cel mai emoționant palier al cărții este povestea Keirei și a lui Max, doi copii de 8 și 9 ani, pe care îi leagă un transplant de inimă. În 2017, viața lui Max Johnson a fost salvată, iar inima Keirei Ball, victimă a unui tragic accident de mașină, a continuat să bată în pieptul lui.
• Acest episod, care a emoționat mii de oameni și a schimbat legea transplantului în Marea Britanie, este descris magistral în cartea ,,Povestea unei inimi”, apărută în limba română la Editura ZYX Books.
• În interviul de mai jos, autoarea vorbește despre altruism, pierdere, speranță, oameni vs. sisteme și cum este să documentezi subiecte atât de sensibile.

,,Uneori, povestea m-a copleșit”

– În ,,Povestea unei inimi”, urmărim simultan firul unei pierderi devastatoare și cel al unei salvări aproape miraculoase. Cât de greu v-a fost, ca scriitoare, să găsiți acest echilibru între rigoare medicală și compasiune umană, astfel încât una să nu o eclipseze pe cealaltă?
Rachel Clarke: – Ca medic, am crezut întotdeauna că cea mai mare provocare cu care se confruntă doctorii este să învețe să meargă pe acea linie subțire dintre detașarea obiectivă și implicarea plină de compasiune. Trebuie să fii empatic ca să poți fi un medic atent și grijuliu, dar, dacă ești prea empatic, emoția îți poate întuneca judecata într-atât, încât să nu îți mai poți face meseria. Și medicii sunt oameni, iar medicina este îmbinarea științei cu umanitatea. Așa că, în fiecare zi, navigăm pe acest drum dintre grijă și detașare emoțională. În mod asemănător, ca scriitor, trebuie să găsești echilibrul între a te cufunda cu totul în viețile despre care scrii și a păstra suficientă distanță ca să scrii bine – obiectiv, precis, riguros. Au fost momente în care mi-a fost greu să ating acest echilibru. Uneori, povestea m-a copleșit. Dar eram hotărâtă să strâng din dinți și să merg mai departe, așa cum mă străduiesc să fac și ca medic.

– Cartea vorbește nu doar despre transplant, ci și despre felul în care inima funcționează ca simbol. În urma documentării pe care ați făcut-o, ați găsit un răspuns acestei nevoi ca, dintre toate organele, inima să rămână locul unde proiectăm ideea de suflet sau de identitate?
Îmi place faptul că inima omenească este, în același timp, cel mai bogat metaforic dintre organele noastre, impregnată de această superbă și complicată rețea de sensuri și simboluri, dar și o bucată de mușchi brut, a cărui unică, prozaică și asiduă sarcină este aceea de a pompa sânge. Proiectăm atât de multe asupra inimii tocmai pentru că emoțiile noastre, deși își au originea în creier, sunt adesea, cât se poate de literal, resimțite în inimă. Dacă ne este frică, de pildă, adrenalina ne face inima să bată mai repede. Creierul este insensibil – nu simțim nimic acolo –, dar bătaia inimii este palpabilă. Ca ființe tactile, este imposibil să nu avem o relație profundă cu aceste bătăi.

,,Să fiu medic specializat în îngrijiri paliative e un privilegiu pe care îl trăiesc zi de zi”

– Ați fost medic specializat în îngrijiri paliative, înainte de a deveni una dintre cele mai importante voci ale non-ficțiunii medicale. Cum v-a schimbat practica medicală felul de a scrie despre corp, viață și moarte?
– Încă lucrez ca medic specializat în îngrijiri paliative. Jumătate din timp îl petrec lucrând cu pacienți aflați în stadiu terminal, într-un spital de stat foarte aglomerat, iar cealaltă jumătate o dedic scrisului. Cred sincer că a lucra într-un spital seamănă puțin cu a păși, zi de zi, în operele complete ale lui Shakespeare. Întreaga viață omenească se află acolo, în ipostazele ei extreme. Sunt oameni care trec prin cele mai rele, cele mai bune, cele mai înspăimântătoare sau cele mai pline de sens experiențe ale vieții lor. Dau dovadă de calități umane uluitoare – forță, demnitate, altruism, curaj. Sunt mereu uimită de ceea ce văd când natura umană este pusă în fața vulnerabilității. În fiecare zi învăț ceva despre oameni din meseria mea – să fiu medic specializat în îngrijiri paliative e un privilegiu pe care îl trăiesc zi de zi.

– ,,Povestea unei inimi” este și o istorie a progresului medical – de la apariția ventilației mecanice până la chirurgia transplantului. Ce ați descoperit în cercetarea dumneavoastră și ce v-a surprins cel mai mult despre istoria transplantului cardiac?
– Ce mi-a plăcut în mod deosebit în timpul cercetării despre istoria transplantului a fost rolul esențial jucat de o femeie relativ necunoscută și care nu și-a primit recunoașterea cuvenită în succesul primului transplant de inimă din lume. Chirurgii cardiotoracici din anii 1960 erau aproape exclusiv bărbați – și erau cunoscuți pentru machismul și, uneori, pentru misoginismul lor. Însă transplanturile nu ar fi fost posibile fără un chirurg francez pe nume Alexis Carrel, care a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină după ce a descoperit cum se pot sutura, pentru prima dată, vasele de sânge între ele. Și cine l-a învățat această tehnică? O brodeză pe nume Madame Leroudier – care, după părerea mea, ar fi trebuit să împartă acel Premiu Nobel cu Alexis Carrel.

– Relația dintre familia lui Max și cea a Keirei este construită cu extraordinară delicatețe. A existat vreun moment în documentare când ați simțit că povestea este prea intimă pentru a fi spusă public?
– Pe tot parcursul procesului de documentare și de scriere a cărții, am tratat ambele familii prin prisma cadrului meu etic de medic, nu a celui de jurnalist. Știam că îmi încredințau cea mai prețioasă poveste din viețile lor și trebuia să onorez această încredere. Asta a însemnat să le spun ambelor familii că, dacă în orice moment se răzgândeau în privința cărții, aveam să abandonez imediat proiectul, iar cartea nu avea să fie publicată niciodată. De asemenea, m-am asigurat că ambele familii au citit manuscrisul integral înainte de publicare, pentru ca ele să simtă că sunt în continuare pe deplin împăcate cu faptul că povestea urma să fie împărtășită. Pur și simplu, nu aș fi putut merge mai departe fără aceste măsuri de protecție.

„Spitalele, bibliotecile, școlile și serviciile sociale sunt liantul de care depinde o societate civilizată”

– Cartea apare într-un moment în care multe sisteme medicale europene traversează crize de încredere și de finanțare. Ați intenționat ca ,,Povestea unei inimi” să fie și o pledoarie pentru ideea de solidaritate publică pe care o presupune medicina modernă?
– Exact asta am avut în vedere. Trăim într-o lume tot mai fragmentată și mai individualistă, în care suntem bombardați neîncetat de voci care strigă că eficiența, comoditatea, productivitatea și tehnologia trebuie prețuite mai presus de orice. Însă ideea corporatistă potrivit căreia, dacă un lucru nu poate fi contabilizat într-un tabel, atunci nu contează, este nocivă. Unele dintre cele mai prețioase calități ale existenței umane țin de relațiile dintre oameni – iar, dacă nu ne străduim să păstrăm instituțiile care ne țin împreună, riscăm să le pierdem cu totul. Spitalele, bibliotecile, școlile, serviciile sociale – toate contează. Ele sunt liantul de care depinde o societate civilizată. Le pierdem pe riscul nostru.

– În Marea Britanie, cazul lui Max și al Keirei a influențat inclusiv legislația privind consimțământul pentru donarea de organe („Max and Keira’s Law”). În România, transplantul de organe rămâne un subiect sensibil, marcat de neîncredere publică, dezbateri etice și dificultăți legislative. Cum credeți că pot literatura și poveștile personale să schimbe percepția publică asupra donării de organe?
– Oamenii sunt, de obicei, neîncrezători atunci când le este teamă. În cazul transplantului de organe, suspiciunile publicului se întemeiază, de regulă, pe teama că organele ar putea fi prelevate în detrimentul persoanei în al cărei corp se află în acel moment – că cineva ar putea fi lăsat să moară pentru ca organele sale să ajute alți oameni să trăiască. De fapt, transplantul este unul dintre domeniile medicinei supuse celor mai stricte reglementări, cu un cadru juridic și etic incredibil de solid. Sper ca, citind povestea lui Max și a Keirei, oamenii să înțeleagă atât seriozitatea cu care toți cei implicați în transplant își tratează munca, cât și compasiunea profundă pe care o simt față de familiile care se confruntă cu o pierdere cumplită.

,,Medicina este, în esență, o formă de grijă”

– Una dintre marile calități ale cărții este felul în care îi face vizibili pe toți cei implicați într-un transplant – paramedici, asistente, coordonatori, chirurgi, familii. Este cartea și o încercare de a reda demnitatea muncii invizibile din spitale?
– Da, absolut. Chiar și atunci când auzim povești medicale cu final fericit, rareori aflăm ceva despre uriașa rețea de oameni diferiți care fac posibile acele povești, muncind împreună pentru a realiza ceva minunat pentru un pacient. Îmi place faptul că medicina este, inevitabil, o muncă de echipă, care cere colaborare, legături, prietenii, comunitate. Contribuția fiecăruia contează – a brancardierului la fel de mult ca a chirurgului cardiac, a persoanei care face curățenie pe secție la fel de mult ca a medicului specializat în terapie intensivă.

– Ați spus într-un interviu că medicina este, în același timp, știință și profundă experiență umană. Într-o epocă dominată de tehnologie și inteligență artificială, ce credeți că nu va putea fi niciodată automatizat în relația dintre medic și pacient?
– Indiciul se află chiar în sintagma „îngrijire medicală”. Medicina este, în esență, o formă de grijă. Ceea ce îi motivează pe oameni să devină medici sau asistenți este dorința de a-i ajuta pe cei vulnerabili sau aflați în suferință – de a avea grijă de ei și de a-i ajuta să se facă bine. IA poate fi extraordinar de eficientă în citirea imaginilor de pe tomografia ta computerizată, dar nu poate înlocui niciodată umanitatea care se manifestă la căpătâiul bolnavului. Când îți este frică sau te doare, oamenii sunt cei care fac diferența, cei care stau lângă tine și te ajută să te simți mai puțin singur. Niciun computer nu va putea imita vreodată asta. Ceea ce face insuportabilul suportabil sunt oamenii din jurul nostru.

– După ce citești ,,Povestea unei inimi”, rămâi cu senzația că transplantul este un miracol medical cu implicații emoționale foarte complexe. Credeți că societății contemporane îi este prea teamă de conversațiile despre moarte și despre ce înseamnă, de fapt, să oferi viață altcuiva prin propria pierdere?
– Moartea și procesul morții rămân un tabu în majoritatea societăților, în ciuda faptului că, din clipa în care tragem primele guri de aer, ne îndreptăm cu toții, inexorabil, spre ultimele. Înțeleg de ce mortalitatea noastră îi înspăimântă pe oameni. Există ceva copleșitor în adevărul că, într-un fel sau altul, toate lucrurile și toți oamenii pe care îi iubim ne vor scăpa printre degete. Cum putem suporta să iubim – să ne punem inimile în joc – când știm că această pierdere este inevitabilă? Răspunsul, desigur, este că a ne pune inimile în joc e singura cale de a trăi. Sigur, ne-am putea baricada într-o existență lipsită de iubire, singuratică și izolată, dar ce fel de viață ar fi aceea? Singura cale de a trăi este să ne deschidem larg inimile în fața frumuseții uluitoare a acestei lumi – și să recunoaștem că doliul este forma pe care o ia iubirea atunci când cineva moare. Un sentiment dulce-amărui, covârșitor și inevitabil.