Acordul de 700 de miliarde de dolari
Când prăbușirea unei bănci amenință să tragă în jos întreaga economie, cine plătește pentru a menține sistemul pe linia de plutire – și cine decide termenii planului de salvare?
Cinci zile se scurg între respingerea planului de salvare și semnarea legii care dă guvernului SUA puterea de a mobiliza până la 700 de miliarde de dolari. Între timp, Wall Street se scufundă, iar Congresul este chemat să decidă cât de departe poate merge statul pentru a preveni un colaps.
Camera Reprezentanților votează „nu”. Afară, piața calculează costurile. Suntem la final de septembrie 2008. Planul de salvare a sistemului financiar este respins cu 228 de voturi pentru și 205 împotrivă. Câteva ore mai târziu, indicele Dow Jones închide în scădere cu 777,68 puncte, aproape 7%. Este cea mai mare scădere de puncte înregistrată într-o singură zi.
Distanța dintre vot și piață este de doar câteva ore. Distanța dintre decizia politică și consecințele acesteia e mult mai mare, scrie Naftemporiki.
Cinci zile mai târziu, pe 3 octombrie, Congresul votează din nou. De data aceasta, planul este adoptat cu 263 de voturi pentru și 171 împotrivă. Președintele George W. Bush îl promulgă. Guvernul tocmai s-a angajat să aloce până la 700 de miliarde de dolari pentru criză.
Piața nu așteaptă Washingtonul
Criza s-a extins deja de la bănci la întregul sistem financiar. Lehman Brothers a depus cererea de faliment. Gigantul asigurărilor AIG este în pragul colapsului, iar Rezerva Federală a aprobat o finanțare de urgență de până la 85 de miliarde de dolari pentru a o sprijini.
Încrederea dispare. Băncile ezită să se împrumute reciproc, piețele de finanțare pe termen scurt se blochează, iar firmele care au nevoie de capital pentru operațiunile lor zilnice riscă să rămână fără acces la bani.
Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson, și președintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, îndeamnă Congresul să acționeze rapid.
Planul prevede inițial ca Trezoreria să cumpere active cu probleme de la bănci, multe dintre acestea fiind legate de credite ipotecare. Guvernul speră că eliminarea acestora din bilanțurile băncilor va redeschide accesul la credit.
Planul se confruntă cu o altă criză: furia alegătorilor
Pentru mulți, salvarea băncilor este ca un cec în alb pentru cei care au contribuit la crearea crizei. De ce ar trebui contribuabilii să plătească prețul pentru deciziile proaste ale Wall Street?
Această întrebare ajunge în birourile deputaților odată cu presiunile partidelor și teama unei tulburări economice istorice. La votul din 29 septembrie, propunerea este respinsă. Prăbușirea piețelor face vizibil costul politic al inacțiunii, dar nu elimină obiecțiile la adresa planului de salvare.
Planul inițial revine cu modificări. Senatul aprobă un text revizuit, iar Camera Reprezentanților este rugată să voteze din nou. Noul vot are loc pe 3 octombrie. Cu 263 de voturi pentru, proiectul de lege este adoptat. Bush îl semnează, iar Departamentul Trezoreriei obține autoritatea de a aloca până la 700 de miliarde de dolari prin programul de salvare.
Planul se schimbă înainte de a fi implementat
Semnarea acordului nu încheie discuția. Planul în sine se schimbă. Achiziționarea de titluri cu probleme se dovedește dificilă și consumatoare de timp, în timp ce criza se adâncește. Astfel, Ministerul Finanțelor mută accentul de la achiziționarea de active riscante la sprijinul direct pentru bănci. Acesta achiziționează acțiuni preferențiale și canalizează capital către instituțiile financiare, urmărind să le consolideze bilanțurile și să le sprijine capacitatea de a acorda credite.
Pe 14 octombrie, se anunță că vor fi alocați 250 de miliarde de dolari pentru a sprijini băncile americane. Intervenția statului ia o formă concretă: guvernul nu se limitează la cumpărarea de credite cu probleme; acesta devine acționar chiar în băncile pe care încearcă să le mențină pe linia de plutire.
O singură limită, nu un singur cont
Cele 700 de miliarde de dolari devin simbolul planului de salvare, dar nu este suma care este cheltuită în cele din urmă. Congresul aprobă un plafon de finanțare.
Când programele sunt finalizate, plățile totale ajung la 443,5 miliarde de dolari. Guvernul SUA estimează costul final al programului la 31 de miliarde de dolari, deoarece o parte semnificativă a banilor este returnată prin rambursări și investiții.
Semnarea acordului din 3 octombrie nu elimină recesiunea și nici nu anulează pierderile gospodăriilor și întreprinderilor. Cu toate acestea, marchează un prag critic: momentul în care teama de colaps devine mai mare decât teama de intervenția statului.
Și lasă o întrebare pe care fiecare criză o readuce în discuție: atunci când prăbușirea unei bănci amenință să tragă în jos întreaga economie, cine plătește pentru a menține sistemul pe linia de plutire – și cine decide termenii planului de salvare?