Vandalismul cultural şi apusul libertăţii în apus (Petre M. Iancu, DW)

E vandalism cultural? I se potriveşte noţiunea lui Turgheniev, de nihilism? Cum e de cotat distrugerea de statui de personaje istorice cu biografii, azi, „câh”? E de acceptat în numele progresului? Şi ce risc implică?, se întreabă Petre M. Iancu, într-un editorial publicat de ediția în limba română a Deutsche Welle.

Când talibanii au aruncat în aer giganticele statui budiste la Bamyan s-a auzit un prelung vaiet. Pe drept oripilată, lumea civilizată s-a unit intr-un răsunător protest universal. Talibanii credeau că fac „bine“, în raport cu propria credinţă, rău ultragiată de orice semne de presupusă idolatrie. Când protejaţii lor, teroriştii al Quaida, au demolat cu deturnate avioane pline de pasageri turnurile gemene de la New York, comiţând şi alte crime, soldate cu mii de morti, superputerea şi-a schimbat din temelii politica internă şi externă.

Prelungi tăceri politic corecte însoţesc azi, în mediile care ar trebui să protesteze, evacuatul din cetate al unor cărţi sau filme clasice, precum „Pe aripile vântului”. Dărâmatul public de monumente şi distrusul de opere de artă, de lăcaşuri religioase și vestigii de cultură, de repere ale memoriei şi ale istoriei nu sunt fărădelegi noi. Şi n-au fost mereu opera unor islamişti. Spre a-şi eterniza numele, scăpându-l de condamnarea la veşnică uitare, Erostrat s-ar fi fixat, potrivit legendei, în memoria culturii universale, printr-un act de un catastrofal iconoclasm. În anul 356 înaintea erei noastre, egolatrul ins ar fi incendiat și distrus templul zeiţei Artemis, imolându-se, potrivit unei legende, împreună cu una din cele şapte minuni ale lumii.

Vandalii contemporani

Azi, nimicitul de cultură, de artă, de istorie şi de memorie nu mai are loc undeva departe, la adăpost de fotografi şi la distanţă de postmodernitatea „iluminată”. În numele progresului şi al combaterii unor revoltătoare tare, maladii, ideologii și teorii ca antisemitismul, sau rasismul, se revendică în talk-showuri, se reclamă în curţi de justiţie, se cere în docte intervenţii la radio şi tv şi se propune în sofisticate articole de presă. Ori se execută, pur și simplu, în vest, în văzul lumii, sub ochii cameramanilor amatori și profesionişti, fiind opera unor gloate compuse nu în ultimul rând din „millennials” și „postmillennials”, tineri abulici, sau, după caz, furioşi, de regulă născuţi, crescuţi şi educați, teoretic, în civilizaţia iudeo-creştină. În state de drept. Şi în democraţie.

Oare ce-i mână la astfel de fapte? Cât de justificate sunt ele? Cât de greu să fie oare să li se înlocuiască „fructele mâniei” cu poame ale înţelegerii faptului că e net mai greu, mai dureros şi mai bine să lupţi, să construieşti şi să creezi, decât să vandalizezi.

Mobilul agresiunilor

Ne repugnă azi, din adâncul sufletului, negoţul de sclavi. Urâm pe drept, dacă nu suntem pervertiţi moral, degradarea omului prefăcut in marfă, de către oameni care se degradează şi pe ei inşişi ori de câte ori îi tratează pe alţii ca şi cum n-ar aparţine umanităţii, ci regnului animal, sau ar fi, pur şi simplu, obiecte. Ne indignează pe bună dreptate disprețul sau ura generate de diferenţe de culoare ale pielii. Rasismul ne apare azi ca o enormitate intelectuală şi ca o abjecţie morală, ca o lezare a ceea ce e mai sfânt şi mai înălţător în om.

Pare deci de înţeles ca nu puţini să considere o provocare existenţa, în spaţiul public, a unor statui înfăţişându-i pe niste foşti negustori de sclavi. Aşa era, la Bristol, cea dedicată marelui filantrop Edward Colston, un prosper negustor care nu s-a rezumat să participe, acum aproape patru veacuri, la ceea ce azi, altfel decat în epocă, ne apare clar ca ticăloşia comerţului cu robi africani, ci a făcut şi enorm de mult bine urbei sale. În spitalele, școlile și azilurile căreia şi-a pompat substanțiale părţi din avere.

Faptele bune n-au salvat sculptura reprezentându-l. Lucrarea s-a văzut smulsă de pe soclu, târâtă spre apa râului Avon şi scufundată la doar o sută de kilometri de Stratford, oraşul natal al lui Shakespeare.

Cine sunt călăii statuii? Tineri protestatari revoltaţi de genunchiul alb ţinut aproape nouă minute de către un poliţist american pe grumazul negru al recent înmormântatului George Floyd, un urmaş al sclavilor traficaţi până în secolul XIX inclusiv de Colston. Şi scandalizați de biografia lui.

Nici statuia învingătorului nazismului n-a scăpat de obscenităţile unora din demonstranţii britanici. S-au găsit protestatari să urineze pe statuia londoneză a celui rămas ani la rând singurul lider apusean dotat cu temeritatea şi capacitatea de a-i ţine piept lui Hitler. Sinistrul erou suprem al naziştilor, iar azi al suprematiştilor albi, al rasiştilor și antisemiţilor radicali, s-a şocat văzându-şi gripată mândra Luftwaffe şi eficienta maşinărie de război care cucerise, anterior, Europa. Le-a venit de hac Royal Air Force a lui Winston Churchill, în Bătălia Angliei, prima victorie aliată înaintea înfrângerii definitive a liderului totalitar german.

Citește restul editorialului pe dw.com/ro