REPORTAJ. Regele colindelor, Ștefan Hrușcă, în concert: Mai puțin Crăciun, mai multă copilărie

Ștefan Hrușcă e un artist unic în industria muzicală din România. E singurul „colindător” care are succes la toată lumea. Nu are concurență. Pentru că-mi aduce aminte de copilărie, am vrut musai să-l văd în acțiune. L-am prins la concertul de la Târgul de Crăciun din Oradea.

Cei care s-au băgat în colinde pop românești, gen Fuego sau Paula Seling, nu au o priză universală. Mai mult, Fuego e aproape o caricatură pentru mulți ascultători. Ștefan Hrușcă, în schimb, rămâne la fel de apreciat de toți, indiferent câte meme-uri cu ler apar sau cât de criticat e pentru faptul că nu locuiește în România. Cui îi pasă cât timp umblă a colinda prin toată țara?

În fiecare an are concerte sold-out, turnee care-l duc prin toate orașele europene cu un număr mare de locuitori români și succes pe platformele de streaming. Partea cea mai faină e că nici nu trebuie să scoată muzică nouă. Toate albumele care stau zilele astea în topurile de pe Spotify sau Apple Music sunt înregistrate în urmă cu zeci de ani.

Indiferent ce face sau ce nu face, Ștefan Hrușcă prinde la români. Are un succes garantat în perioada asta a anului. Am copilărit cu muzica lui Ștefan Hrușcă. Muzica lui are o încărcătură emoțională. Reprezintă soundtrack-ul unei perioade când Crăciunul însemna ceva. Acum, indiferent cât de mult aș băga Hrușcă, magia a dispărut.

Pentru că piesele lui sunt asociate cu sărbătorile de Crăciun din copilărie, ar trebui teoretic să mă miște într-un fel sau altul. Să-mi trezească ceva feeling pentru sărbătorile de Crăciun. Nope, nici vorbă de așa ceva. Într-o ultimă încercare de a regăsi „magia” aia, am decis să merg să-l văd pe regele colindelor în acțiune. Una e să asculți un colaj pe YouTube sau un playlist pe Spotify și alta e să-l vezi cum dă din pletele dalbe de fericire că se apropie sfânta „sară” de Crăciun. Am fost la Târgul de Crăciun de la Oradea, deci nu am plătit bilet, un motiv în plus de bucurie, și uite cum a fost:

Toate colindele sună exact la fel

Sursa foto: pagina de Facebook a lui Ștefan Hrușcă

Te plictisești repede la un astfel de concert. Primele două-trei colinde sunt de nostalgie. Te lovesc la sentiment. Dar cam atât. În rest, cu greu faci diferența între una și cealaltă. Sunt foarte asemănătoare. Majoritatea, dacă nu toate, încep cu un sunet de clopoțel, tobele au exact același ritm, Hrușcă cântă despre lucrurile alea pe care le știi de când erai mic și ai început să distingi cuvinte.

Sunt două teme majore despre care cântă: nașterea Domnului și mult belșug în casă. Câteodată bagă despre ambele în aceeași strofă, să știm o treabă. Un alt motiv pentru care am rămas cu senzația asta e pentru că am piesele tatuate pe creier. Le-am ascultat de atâtea ori încât le știu și fără să conștientizez asta. Toate se combină într-un cozonac cu nucă, mac și rahat la mine-n cap. Extra rahat.

Of course, nu ajută nici faptul că omul folosește unele cuvinte de prea multe ori, sau cuvinte care seamănă între ele. O să-ți dau un exemplu ca să-ți dai seama exact cât de pierdut eram prin repertoriul lui Ștefan Hrușcă. La un moment dat, când încercam să-mi dai seama care-i colindul pe care-l aud, îl întreb pe un prieten: „asta-i piesa cu ler?”. Am primit cel mai haios și corect răspuns posibil: „nu, nu, asta-i „Linu-i lin”, aia-i „Leru-i ler”. Aaaaaaaaam înțeles.

Muzica asta nu se ascultă într-o piață, fie și la un Târg de Crăciun O chestie pe care o poți conștientiza doar la un concert e cât de aiurea e mediul înconjurător pentru genul de muzică pe care-l cântă. Când bagi colinde la căldura caloriferului din odaia părintească ți se pare că Hrușcă cântă special pentru tine. Sau pentru familia ta. E un motiv pentru care colindele se cânta-n case, nu pe scenă. Se pierd multe așa. Și când se bagă la un târg de Crăciun, unde scena e în aer liber și ai o sonorizare de festival în toată regula, dispare tot cadrul restrâns. Ai nevoie de o doză bună de intimitate pentru a aprecia un colind.

Ștefan Hrușcă e un colindător modern, care, prin definiție, cântă pentru ceva anume. Pentru mere, nuci, un pahar de țuică sau bani. E ca un fel de lăutar care în loc de dușmani cântă despre îngeri. Îți dai seama de asta și din versurile colindelor. Se vorbește mult despre cum a venit să cânte la case de „boieri mari”. Exact ca un lăutar care îl măgulește pe sponsor să aducă ninsoarea de foi.

Asta e tradiția, dar la un târg de Crăciun e super ciudat să cânți despre boieri, gazde și omenit. Cine-s boierii? Publicul? Și cu ce îl omenim pe Hrușcă? Intrarea a fost liberă. Dacă aruncai o privire panoramică rapidă prin Piața Unirii îți dădeai seama că boierii nu erau acasă în seara aia. În afară de mine. Eu am dat opt lei pe un langoș, asta mă face un nobil. Fraier, dar nobil.

Publicul a fost hipnotizat de Hrușcă

Sursa foto: pagina de Facebook a Târgului de Crăciun din Oradea

OK, nu au fost boieri în public, dar am văzut oameni fermecați de colindător. Leșinați în picioare. Când am ajuns în Piața Unirii am rămas surprins să văd că oamenii nu vorbeau între ei în timpul pieselor. La absolut toate concertele la care am fost se vorbește în timp ce se cântă sau între piese. E cel mai enervant lucru posibil. Aici nu a fost vorba de așa ceva. Sau dacă se vorbea era pe silențios.

Publicul era în tăcere, atent la colindător și plin de evlavie. Ăsta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Având în vedere caracterul religios al colindelor, oamenii au stat să le asculte ca și cum erau la biserică. Pentru ei, piesele erau cântate de un mesager al Domnului. Chiar și când Hrușcă îi îndemna să cânte împreună, majoritatea o făcea cu jumătate de gură. Toți voiau să-l audă doar pe el. Hrușcă era un personaj sfânt.

Probabil credeau că e o blasfemie să vorbești în timpul colindelor sau să cânți cu el. Erau și nemișcați, doar țineau telefoanele în mână, ca și cum ar ține lumânările în biserică. Un alt prieten mi-a spus că a plâns non-stop timp de o oră. Adică pe tot parcursul concertului. Colindele sunt foarte scurte. Mi s-a părut că majoritatea sunt de două sau trei minute. Deci nu a durat foarte mult show-ul.

După un ceas în care a și vorbit între piese, Hrușcă a plecat de pe scenă și cu toții ne-am trezit la realitate. Și ăia care au reușit să-și amintească de trecut și restul.

La anul și La Mulți Ani!

Timbrul ușor de recunoscut te emoționează. Nu pentru că te face să-ți recapeți „magia” aia pentru Crăciun sau trezește creștinul din tine. Ăsta e rostul colindelor, la urma urmei, să-ți dea un boost pentru sărbătorile de Crăciun sau să anunțe nașterea lui Iisus Christos. La Hrușcă se întâmplă altceva. Pentru că e atât de iubit de români și generații întregi au crescut cu muzica lui, colindele lui anunță întoarcerea în timp.

După concert mă gândeam că poate publicul stătea în liniște pentru că se agăța de orice amintire din copilărie trezită de vocea lui Hrușcă. Oamenii încercau să-și amintească de niște vremuri când totul era mai ușor. Și dacă se concentrau foarte atent la ce auzeau pe scenă poate rămâneau mai mult în trecut. Hrușcă nu cântă doar niște colinde. Sunt piese care ne trezesc amintiri puternice și personale.

Timp de câteva minute, dacă blochezi tot ce auzi în jur și te concentrezi puternic o să poți să te transpui în vremurile alea. Nu în toate cazurile, depinde de la boier la boier. La mine nu s-a întâmplat asta. Poate la anul. La anul și La Mulți Ani!