REPORTAJ VIDEO. Ceaușescu și turismul: 3 inițiative care arată comunismul așa cum nu-l găsești în manualele de istorie

Hotnews a vizitat trei mici afaceri din București și Brașov care le arată străinilor, dar și românilor, cum trăiau românii pe timpul lui Ceaușescu.

Turismul astăzi nu mai înseamnă exclusiv să vizitezi muzee, orașe sau plaje celebre, ci mai degrabă să trăiești experiențe. Atunci când călătoresc, mulți oameni caută să se conecteze într-un fel sau altul cu prezentul și trecutul locurilor pe care le vizitează. De aceea pe plan mondial au succes rețelele de cazare precum Airbnb, Couchsurfing sau tururile care oferă experiențe inedite în locuri până nu demult inaccesibile (de exemplu, excursiile la Cernobîl).

Într-o industrie a turismului în plină expansiune (1,4 miliarde de oameni din toată lumea au călătorit anul trecut), cererea de „experiențe” de tot felul este din ce în ce mai mare. Iar la capitolul ăsta, comunismul are locul său bine definit.

Atracția perversă a occidentalilor față de comunism

În anii 80, o treime din planetă era guvernată de regimuri comuniste. Unele au supraviețuit până astăzi, foarte multe au dispărut la sfârșitul anilor 80, dar au lăsat urme adânci. Regimurile au creat și multă confuzie, în special în rândul celor care nu le-au cunoscut. „Dacă asta e singura cale spre societatea prosperă visată, unde nu există oameni săraci?”, se întrebau și probabil se mai întreabă și astăzi oameni din toată lumea.

În perioada de început a Cortinei de Fier, mulți călători din vestul Europei își doreau să vină în est ca să vadă cu propriii ochi cum se construiește o nouă lume. Evident, că mulți nu reușeau din cauza restricțiilor de călătorie. Cu mult înainte de Cortina de Fier, în anii 30, vorbele jurnalistului american Lincoln Steffens, după o vizită în URSS, au făcut istorie: „Am văzut viitorul și funcționează!”.

Ei bine, viitorul ăsta așa frumos s-a prăbușit între timp peste destinele a zeci de milioane de oameni. Iar acum, multe din țările care au experimentat comunismul și-au deschis (sau sunt pe cale să-și deschidă) porțile către turismul mondial. Vietnam, Cambodgia, China, Cuba sunt destinații turistice considerate chiar cool în vremurile noastre. Probabil că, în curând, și Coreea de Nord va da la rândul său lovitura. Ce poate fi mai interesant pentru un hipster din Germania sau Franța decât să pună pe Instagram poze cu magazinele goale din Coreea de Nord?

Sigur că viața de acum din Cambodgia nu mai e la fel ca în timpul khmerilor roșii. Iar Vietmanul este în 2019 mai apropiat de SUA decât de China, fratele comunist din nord. În cealaltă parte a lumii, Cuba, deși nu și-a reglat încă relațiile cu SUA, se transformă într-o destinație turistică de top pentru restul țărilor occidentale.

Și nici lipsurile nu mai sunt atât de mari ca în așa-numita „perioadă specială” din anii 90, când prăbușirea URSS i-a lăsat pe cubanezi fără singurul partener economic de pe planetă. Cinci milioane de turiști se duc anual în Cuba comunistă și mulți dintre ei își fac selfie cu zidurile acoperite cu poza lui Fidel, își cumpără șepci cu steaua roșie, tricouri și eșarfe cu Che Guevara.

Asta în timp ce mulți localnici îți spun deschis că, în opinia lor, comunismul e o prostie. Dar dacă aduce bani, atunci asta e, ne folosim de Che Guevara ca să avem ce pune pe masă (un salariu mediu lunar în Cuba nu depășește 40-50 de euro pe lună, în timp ce localnicii implicați în turism trăiesc mai bine decât restul cubanezilor).

Mai aproape de România, țările foste comuniste din estul Europei au avut după 1990 sentimente contradictorii față de perioada de tristă amintire. Mai întâi, au vrut s-o șteargă pur și simplu din cartea de istorie. Dacă vă aduceți aminte, la începutul anilor 90, existau și în România voci care cereau demolarea, bucată cu bucată, a Casei Poporului, ca să nu le mai aducă aminte de Ceaușescu.

Apoi, pe măsură ce timpul a trecut și rănile s-au mai vindecat, țări precum Germania, Polonia, Cehia au realizat că dacă-și ascund trecutul nu au nimic de câștigat. Mai bine-l arată lumii, cu sinceritate, așa cum a fost, în toată splendoara sa: cu oameni triști și flămânzi, care tremurau de frig în case și se temeau de poliția politică.

Au apărut muzee ale traiului în comunism, inițiative ale statului sau ale întreprinzătorilor privați, care te ajută să înțelegi ce anume s-a întâmplat cu oamenii din spatele Cortinei de Fier. Mult mai târziu și mai timid, astfel de inițiative au apărut și în România. La noi, există în continuare teama că prin promovarea turistică a acestor lucruri s-ar putea uita cumva suferințele oamenilor din timpul dictaturii.

Pe de altă parte, genul ăsta de experiențe clarifică la fața locului niște lucruri care altfel ar rămâne confuze. Sau, mai rău, ar rămâne uitate: cozile la alimente, distrugerea satelor, urbanizarea forțată, lipsa de libertate, Securitatea.

În articolul și reportajul video de față, încercăm să explorăm trei dintre inițiativele private care vorbesc despre comunismul românesc în scop turistic: „Muzeul Traiului în Comunism” de la Brașov, realizat de publicitara Raluca Feher, Red Patrol-care organizează tururi ale comunismului cu mașini Dacia din anii 70 și 80 și „Ferestroika- The Museum of Family Life”, ultimele două din București.

Sunt doar trei exemple, pentru că în realitate, astfel de inițiative sunt numeroase.

Raluca Feher: „Am fost marcată de lipsa de interes a noastră de a discuta despre revoluție și comunism”

„Muzeul Traiului în Comunism” nu este altceva decât un apartament cu trei camere dintr-un cartier muncitoresc al Brașovului, mai exact pe strada Liviu Cornel Babeș (strada poartă numele eroului care, pe 2 martie 1989, și-a dat foc pe o pârtie din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul Ceaușescu). Apartamentul este o adevărată capsulă a timpului.

Pe unul din pereții din dormitor poți să admiri o carpetă cu „Răpirea din serai”, nelipsită din casele multor români înainte de 1989. La fel, vei găsi linoleum pe jos, peștele de sticlă așezat pe un televizor cu lămpi funcțional, mobilierul comunist, colecțiile de Cutezătorii, Scânteia și un almanah Flacăra din 1990, cu Nea Nicu pe copertă. Pentru 60 de euro pe noapte, turiștii pot petrece o noapte în „Muzeul Traiului în Comunism”, evident fără internet. Iar cei cu adevărat „masochiști” se pot bucura de „deliciile” așa-numitei gastronomii de austeritate: parizer prăjit, cicoare pe post de cafea, sifon cu sirop.

Când am vizitat muzeul din Brașov, Raluca Feher tocmai le povestea unui grup de copii, veniți cu părinții, cine a fost Ceaușescu și cum se trăia înainte de 1989.

Pentru cine ai făcut acest muzeu și cine sunt clienții?

Raluca Feher: „Visez la acest muzeu încă din 2012 când, după un an petrecut în America de Sud, mi-am dat seama că-mi este foarte greu să explic grozăvia traiului în comunism unor străini. Apoi, întoarsă acasă, am realizat că nici cei născuți după 89 nu reușesc să pătrundă drama cotidianului în comunism. Aș prefera să am mai mulți români pentru că valul de nostalgie actual este extrem de periculos. Din nefericire nu am. 98% din cei care au vizitat muzeul sunt anglo-saxoni.

Crezi că e o afacere? O să-ți scoți banii pe investiție? Apropo cât te-a costat toată afacerea?

Nu este o afacere. Este un pitic al meu pe creier. Desigur, o să vreau să scot niște bani, orice muzeu are pe lângă latura educativă și o zonă comercială, măcar să scot banii pe curent și întreținere și benzina pe care o cheltuiesc mergând la Brașov să fac tururi. Am cheltuit 50 mii de euro, poate 51 de mii. Când o să am 98 de ani probabil o să-mi scot banii.

Ce feedback-uri ai primit de la vizitatori? Care a fost cel mai bătrân și care a fost cel mai tânăr oaspete?

Feedbackul este foarte bun. În general, sunt oameni în vârstă, săriți de 60 de ani, care nu vin la Brașov doar pentru munte, urși și Dracula, ci vor să înțeleagă ce ni s-a întâmplat nouă ca popor de am ajuns să plecăm cu milioanele din țară. Majoritatea știu un pic de istorie, nu sunt complet virgini. Cel mai bătrân a fost un australian tasmanian de 75 de ani, cel mai tânăr un israelian de opt ani venit cu părinții și restul fraților lui.

În general, oamenii stau și dorm peste noapte sau doar vizitează muzeul?

Am introdus și opțiunea de dormit la muzeu peste noapte. Trebuie să fii cu adevărat aventuros să faci asta pentru că nu există internet, canapelele nu sunt cele mai late din lume și nici baia cea mai confortabilă. Nu există cablu, trebuie să vrei să joci „Păcălici” sau „Dacii și Romanii”.

Cei mai mulți aleg turul de trei ore.

Ai un ghid care le vorbește oamenilor despre ce au însemnat comunismul, Securitatea?

În principiu, le vorbesc eu din experiența copilăriei petrecute în comunism în Brașov. Nu este un muzeu al comunismului, ci al traiului în comunism, atât eu cât și ceilalți doi ghizi pe care i-am avut vorbim în calitate de supraviețuitori ai comunismului, nu de istorici.

Muzeul Traiului în Comunism face parte dintr-un concept mai larg? Vrei să faci și altceva legat de trecutul comunist al României?

Eu am avut un plan grandios, dar nu am reușit să fac rost de bani. De aceea mi-am dat încet optimismul și am început să amân lucruri.

Ce meniu le oferi oaspeților? Cine gătește și după ce rețete?

În tururi le ofer parizer și salată de vinete sau salată boeuf (fără „boeuf”, desigur) gătite de mama mea. Am nechezol și pălincă și le mai dau prăjituri odioase, cumpărate de la o cofetărie care a păstrat exact gustul ăla de chimicale de pe vremea lui Piticu.

Ca publicitar acum, crezi că asta e o nișă pe care România ar putea să crească turistic?

Da. Comunismul a fost explicat, povestit, privit la televizor. Dar nu a fost gustat, pipăit. Metabolizat. Înțeles. Orice experiență care îți permite să treci de zona superficială, din cărți, este viitorul turismului.

Câți ani ai trăit în comunism? Care e cea mai vie amintire pe care o ai din perioada respectivă?

16 ani. Aproape. Nu este o amintire ci o rană deschisă. Pentru mine umilința statului la coadă, a căratului apei de la cantonul CFR, ca să avem ce să turnăm în toaletă, a dormitului în pulover, sărăcia și mizeria, vânzătoarele care tăiau și spânzurau, copiii secretarilor de partid și ai securiștilor și nomenclaturiștilor care fumau țigări scumpe și conduceau beți rangă în oraș, toate sunt încă prezente. Lustrația nu s-a întâmplat și ticăloșia sistemului actual a dus la ridicarea unui val de nostalgie extrem de periculos.

E ceva ce acum, la 30 de ani distanță, ți se pare că a fost cool în comunism?

Nu. Cunosc oameni care au dus-o bine atunci, extrem de bine, dar nici măcar ei nu pot să spună că a fost cool. Ci că s-au descurcat mai bine decât alții. Și au fost norocoși.

Șerban Cornaciu, Red Patrol: „Românii sunt conectați cu Dacia. Când vezi o mașină din anii 70 sau 80, îți aduci aminte de copilărie”

Șerban Cornaciu nu a cumpărat un apartament, precum Raluca Feher, ci trei Dacii, una din 1978 și două din anii 80, cu care face tururi ale comunismului în București. Ideea i-a venit după ce a văzut că în Germania există genul acesta de tururi foarte prizate de turiști.

„În ultimii 12 ani am călătorit destul de mult în estul Europei și am observat că există un curent care este exploatat turistic extraordinar în capitalele fostelor țări comuniste și, evident, Berlinul care este Mecca din acest punct de vedere. Acolo acest curent se numește Ostalgie. Dacă te duci în Berlin, poți să exploatezi orașul utilizând un autoturism comunist și care-ți dă posibilitatea să atingi istoria nu s-o vezi în cărți, ci cumva s-o scoți afară din muzeu să simți ce au trăit oamenii care au mersi cu acele mașini și au circulat prin orașe în acea perioadă.

Practic, ieșeam dintr-o zonă a confortului contemporan, ceea ce înseamnă o mașină care-ți simplifică mult efortul de a conduce (unde ai nevoie mai degrabă de cunoștințe multimedia pentru a conduce) și să te duci pe o mașină reală unde să simți fiecare comandă pe care o faci. Să te lupți cu volanul, când vrei să parchezi, cu frâna pe care trebui s-o auzi cum scârțâie ca să-ți dai seama că funcționează, o mașină vie, ca să zic așa.

Cine sunt turiștii care vor să se plimbe cu Daciile voastre?

Cei care iau turul nostru pentru a explora Bucureștiul, sunt oameni care nu au avut legătură cu comunismul. Și care aveau o anumită imagine despre România comunistă și, cumva, vor să descopere ceea ce s-a întâmplat cu adevărat aici: cum au trăit oamenii în acea perioadă, cum și-au crescut copiii, cum s-a dezvoltat orașul, cum a fost transformat de comunism.

Sunt mai mult străini sau și români?

Și străini, dar și români. Românii sunt conectați cu această mașină. Când vezi o Dacie din anii 70 sau 80 circulând pe stradă, îți aduci aminte de copilăria ta, de momentele pe care ți le-ai petrecut cu părinții.

În esență, tururile de la Red Patrol sunt mai puțin despre istorie și mai mult despre experiențe. În afară de traseele clasice, de la Casa Presei, Casa Poporului, Piața Revoluției și Casa Radio, Red Patrol mai are și alte oferte. Există și un „Tur al contrastelor”, în care turiștii sunt invitați să viziteze trei cartiere complet diferite ale Bucureștiului: Cotroceni, cartierul burgheziei din secolul 19, Drumul Taberei- cartierul dormitor construit de comuniști și Ferentari-ghettoul Capitalei.

„Noi încercăm să punem foarte mult accent pe experiența noastră personală. Încercăm să transmitem mai puțin informația istorică, politică, ci modul în care lumea trăia. Aveam 15 la revoluție, am fost pe 22 decembrie la televiziune. Părinții ascultau Europa Liberă, în casă erau discuțiile politice cu instrucțiunile de rigoare, că să nu pomenim afară ce se discută și să nu facem gafe…Chiar dacă nu înțelegeam la modul logic de ce unele lucruri sunt cum sunt, trăirile părinților, senzația lor de frică ți se transmitea. La modul non-verbal. Îngrijorarea lor te făcea să fii speriat și să ai grijă ce vorbești cu alți copii”, îmi povestește Crinu Ivan, unul din ghizii de la Red Patrol, cum decurge interacțiunea cu clienții.

Alex Groza, Ferestroika: „Este o experiență intimă, apropiată de ce se putea trăi în anii 80”

Ferestroika se află în cartierul Militari din București. Raluca Papanicoglu și-a investit economiile ei și ale soțului transformând casa bunicilor într-un muzeu privat. Experiența pe care turiștii o au aici este cât se poate de autentică.

„În esență este o experiență muzeală care se bazează în mare parte pe oferirea unui spațiu pe care turiștii îl pot descoperi prin atingere. Ce avem aici sunt lucruri rămase de la Alexandrina și Mihai Papanicoglu (n.r.- bunicii Ralucăi): majoritatea mobilierului, a obiectelor pe care le avem în jur reprezintă povestea lor de familie. Așadar, este o experiență intimă apropiată de ce se putea trăi în anii 80. Iar piesele noastre de rezistență sunt, începând de la bucătărie, unde deja integrăm ideea raționalizării, vorbim despre problema transportului gazelor către persoanele care voiau să gătească în cursul zilei când presiunea la gaz era scăzută, vorbim despre curentul electric oprit etc.

În bucătărie arătăm anumite cartele de raționalizare din anii 50. Le arătăm pe acelea pentru că-n București până în 84-85 nu fuseseră introduse, dar ideea de privațiune este aceeași.

Un alt element important pentru noi este camera copilului pentru că foarte mulți oameni reacționează la modul în care îndoctrinarea se făcea în rândul tinerilor. Și avem și materiale pe care le arătăm, de pildă o colecție cuprinzătoare de Cutezătorii.

În camera părinților avem un alt element, o broșură informativă despre cum trebuia să trăiești ca un cuplu. Orice cuplu trebuie să aibă mai mult de doi copii. Decrețeii cum au fost numiți copii decretului din 1966 au fost majoritari în piața universității în momentul în care a început revoluția din 1989 ceea ce este oarecum o ironie din perspectiva regimului”, îmi explică Alexandru Groza, unul din istoricii care lucrează la Ferestroika

. ​