Interviu. Adi Despot, la 20 de ani de la lansarea albumului Vița de Vie – Fenomental: „Eram dezorientat și furios”

​Băieții de la Vița de Vie se pregătesc să plece într-un turneu aniversar. „Fenomental”, cel mai de succes material discografic din cariera lor, împlinește 20 de ani de la lansare. S-au decis să sărbătorească treaba asta cu niște concerte în care vor cânta integral albumul. Da, inclusiv „Sapa”. Turneul va începe săptămâna viitoare în București și se va termina în Cluj-Napoca, pe 16 noiembrie. Uite aici toate concertele anunțate până acum.

Pe lângă turneul aniversar, Vița de Vie va scoate și primul lor album pe vinil. O să fie o versiune remasterizată de la „Fenomental”. Deci celebrează douăzeci de ani de la lansare cu un turneu și un vinil. Prima versiune, o ediție limitată cu vinil în culoare verde, numerotată și semnată de Adrian Despot, e sold out. Urmează să apară și o versiune pe vinil negru, care cel mai probabil o să fie disponibilă la concerte.

Faptul că au rămas deja fără versiunea deluxe pe stoc arată un interes mare pentru disc. Trupele de rock din România nu prea sărbătoresc aniversarea lansării unui album în felul ăsta. Dar aici nu vorbim despre orice album de rock. „Fenomental” e un material care a rupt în 1999 și pe care apare o piesă ce a mers la orice discotecă din sat, oraș mic sau mare de atunci și până în prezent. L-am reascultat în urmă cu câteva zile și mi-a picat fața când am auzit cât de bine sună pentru un produs din 1999. După audiție l-am rugat pe Adi Despot să-mi răspundă la câteva întrebări înainte să plece în turneu:

„Fenomental” împlinește anul ăsta 20 de ani de când a ieșit de pe piață. De ce ai considerat că merită aniversat cu un turneu dedicat și un disc pe vinil?

E cheia noastră de boltă. Este albumul care ne-a propulsat în primul eșalon al trupelor de rock din România și e cel mai bine vândut album al nostru până în prezent. La momentul respectiv, în 1999, a fost primul album românesc realizat la standardele de afară, atât ca ambalaj cât și ca sunet, compoziție și producție.

L-ai reascultat înainte să începeți repetițiile pentru turneu. Ce te-a surprins cel mai mult în timpul audiției?

Cât de actual sună în continuare. Adică știu că au trecut 20 de ani de la lansarea lui și în tot acest timp au trecut peste noi multe curente, însă dacă l-am fi scos anul ăsta pentru prima oară, ar fi stat în picioare la fel de bine. Are o atemporalitate în el. Iar re-masterizarea lui pentru vinil este absolut senzațională. Our man Varga s-a autodepășit lucrând la el. E o bijuterie.

Albumul a fost înregistrat în două zile, în Germania. L-am reascultat recent și mi se pare că sună extraordinar de bine. E foarte fresh sunetul din punct de vedere al producției. În contextul ăsta, de ce să-l remasterizezi?

Din mai multe aspecte. În primul rând, editatul pe vinil necesită o altă abordare pentru mastering. Nu intru în detalii foarte tehnice, dar e o altă mâncare de pește. Apoi, așa cum gusturile muzicale se schimbă în timp, și percepția asupra sunetului se schimbă, în funcție de soundul general al generației.

De exemplu, în anii 80 muzica era aproape total lipsită de bass, dar era plină de înalte. Începând cu anii 90, lucrurile au început să se schimbe, sculele pe care oamenii ascultau muzica au început și ele să evolueze și astfel sunetul general s-a modificat. E răspunsul la întrebarea: de ce ne place sunetul de chitară Fender sau Gibson cel mai mult? Pentru că cele mai multe albume pe care le-am ascultat au fost înregistrare cu ele și astfel au devenit un standard. Așa trebuie să sune o chitară.

„Basul și cu toba mare” e o piesă pe care ai cântat-o de o tonă de ori. Te-ai săturat de ea?

Nope, niciodată. E ca un medicament care îți dă un boost instantaneu. E vitamina C pentru noi. Can’t get enough of it!

„Sapa” e una dintre cele mai ciudate piese din discografia voastră. Care-i povestea ei?

Așa cum spuneai, albumul a fost înregistrat afară. Cu banii strânși în țară am reușit să cumpărăm doar 48 de ore de studio în Germania. Am plecat cu morcovul după noi. Materialul era repetat, însă nu era finalizat. În drum spre Essen, cu câteva ore înainte de a începe sesiunea de înregistrări, încă făceam versuri. Panica și tensiunea erau la cote alarmante. Așa a apărut „Sapa”. Nu mai știam despre ce să scriu așa că am inventa o poveste rurală.

Care e piesa de care ești cel mai mândru de pe „Fenomental”?

Trebuie să fie „Basul și cu Toba Mare”. Este o piesă care transcede generații și care și astăzi sună la fel de fresh ca acum 20 de ani. Fanii noștri de atunci au crescut cu ea. Acum primim filmulețe cu copiii lor care dansează pe „Basul și cu Toba Mare”. E fantastic ce priză are în continuare, inclusiv la copii!

Aveai 23 de ani când a ieșit pe piață materialul. Și multe piese sunt despre alienare și o dorință de evadare din banalitatea cotidiană. Versurile erau din experiențe persoanale? Ce-ți amintești din perioada aia? Cum erai?

Dezorientat și furios, ca orice tânăr care începea să simtă pe propria piele metehnele societății adulte și regulile ei absurde. Apoi, tocmai ne dăduseră afară de la „Regia Gunoaielor București” unde aveam un beci drept sală de repetiții. Am reușit cu greu să găsim o altă sală, tocmai în Buftea. Era iarnă, ajungeam acolo cu Dacia lui Pupe care avea ventilația stricată, așa că stăteam sub pături și ne clănțăneau dinții tot drumul, dus-întors. Probabil că și acest aspect și-a pus amprenta pe starea generală a albumului.

Am fost surprins să aud pe album multe expresii din anii 90, gen „dai la mutu” sau „i s-a rupt ața”. Cum e pentru tine să cânți piesele astea la o diferență de 20 de ani?

Very funny. E ca și cum m-aș uita într-un album de poze din perioada aia. Asta se întâmplă cu toate albumele noastre, fiecare ne reprezintă pentru o perioadă din timp. Audiția lor ne transpune instantaneu atunci.

Sunt foarte multe influențe grunge pe album. Dar auzi și niște industrial metal, în special pe piesa „Eu cu Mine”, care sună ca o bucată de la Type O Negative. E clar că erați o trupă tânără, în căutarea unui stil propriu, dar erați și deschiși la experimente. Cum ai descrie sunetul Vița de Vie din perioada aia?

Am intrat în Vița de Vie în 1996, iar pentru primul album, „Rahova”, piesele erau deja în mare măsură scrise. Eu eram cumva doar pe post de solistă. Am reușit să strecor două piese de la mine, „Încet” și „Spre paradis”, însă colegii se asamblaseră cu intenția de a fi o trupă somehow funny. De acolo și piesele „Ozosep” sau „Te voi răpi”.

Funny nu era exact ce-mi doream eu, iar după doi ani de turnee în care, să zicem că mi-aș fi dorit să mă regăsesc mai mult în cântecele trupei, asta se vedea în demourile pe care încercam să le arăt colegilor dar inclusiv pe scenă, s-a făcut o ședință în interiorul trupei, în absența mea. Ședință în care s-a pus problema „solistului”. Pepino, basistul nostru de atunci, a sugerat debarcarea mea și găsirea unui solist cu veleități actoricești, care să știe să manipuleze publicul, gen proaspătul Tudor Chirilă, care tocmai începuse odiseea cu revelația momentului, Vama Veche.

Atunci am primit un vot de încredere din partea lui Sorin, care a zis: „Adrian rămâne, dacă nu-ți convine, poți pleca tu”. Ceea ce Pepino a și făcut și a înființat trupa Parlament împreună cu Bodo și apoi Dan Helciug (actor) la voce. A fost un win-win. Pepino a primit ce-și dorea iar mie îmi fuseseră încredințate frâiele muzicale ale trupei. Pe acest fond am făcut „Fenomentalul”.

E și foarte heavy materialul, cu multe riff-uri care ar putea intra lejer sub umbrela metal-ului. În zilele noastre e aproape imposibil să se vândă un material de genul ăsta. Te așteptai să fie primit atât de bine de public când a apărut?

Aveam așteptări însă ele au fost cu mult depășite. Albumul nu a avut o țintă comercială, era doar chestia asta în mine pe care voiam s-o scot afară. Pur și simplu așa a ieșit. Succesul nu se mai poate reproduce în zilele noastre, sistemele de valori s-au schimbat, oamenii nu mai cumpără unități fizice de muzică așa cum o făceau spre finalul anilor 90. Trăim într-o cu totul și cu totul altă cultură.

Vă pregătiți să mergeți în turneu aniversar. Ce îți aminești din primul turneul de promovare a materialului? Cum era publicul? Cum erau concertele?

Demente. La fiecare concert spărgeam un megafon. Microfonul era norocos dacă nu avea aceeași soartă. „Îmi intră în creier și devin un animal” sunt versurile care descriu fix ce se întâmpla cu noi când ne urcam pe scenă să cântam albumul. Iar publicul se comporta în consecință. Era o descătușare de energie fantastică!

Te aștepți la un public asemănător și în turneul ăsta?

Well, azi ei fac chestia asta mai bine ca noi. Avem un public senzațional care știe să se bucure de fiecare stare pe o transmitem de pe scena, în parte.

Ce piesă de pe „Fenomental” speri să fie redescoperită de public după concertele live?

Neviu.