Laszlo Nemes, Oscar pentru "Son of Soul": “Televiziunea și tehnologia, dar și o groază de filme otrăvesc mințile. Credem că noi, oamenii, înțelegem lumea, că o controlăm! E o iluzie”

Laszlo Nemes a luat deja un Oscar pentru “Son of Saul” în 2015. Povestea era despre Holocaust. O zi-două-trei în lagăr din perspectiva unui singur om care vrea să îngroape un copil. L-am întrebat pe Nemes ce înseamnă Răul. E Holocaustul, e societatea, e dracul gol care zace-n fiecare dintre noi? Cum e posibil un război? Regizorul spune că în “Sunset”, ultimul său film, încearcă să arate cum s-a metamorfozat societatea sofisticată a anilor 1910 – 1920 în mașinăria de ucis care a început cu Primul Război. “Nu suntem nici azi departe de societatea acelor ani, suntem imersați în haos”, mărturisește Nemes.

Reporter: “Fiul lui Saul” (premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin) a fost, practic, o cufundare în lagărul de la Auschwitz, în mijlocul ororii crimelor în masă din octombrie 1944. “Sunset” se petrece în 1913, în ajunul Primului Război Mondial, un timp umbrit de iminența războiului. E ca un coșmar despre Budapesta dinaintea războiului? Ce te-a făcut să-ți imaginezi povestea asta?

Laszlo Nemes: Filmele se leagă. Înainte să fac “Son of Saul / Fiul lui Saul” aveam povestea din “Sunset” în minte. Mă bântuia după ce am terminat filmul despre Holocaust. Voiam să fac un film despre cum s-a ajuns la o pură autodistrucție a întregii umanității. Începutul secolului promitea altceva. Societatea sofisticată din anii 1910 – 1920 s-a transformat într-o mașinație a urii. Într-un teatru de război. Într-o mizascenă pentru uciderea în masă. Discrepanța dintre ceea ce promitea acea perioadă și distrucția pe care de fapt au trăit-o oamenii m-a făcut să-mi pun întrebări. Nu am vrut să fac un film istoric, tradiționalist. Ci să aduc spectatorul în miezul haosului acelor vremuri. La o experiență subiectivă. Irisz Leiter, personajul din film, e o proscrisă. O exilată motivată de o obsesie inerentă: încearcă să-și găsească rădăcinile, familia, fratele, în primul rând. Fratele e un soi de himeră, e Celălalt. Cineva familiar, apropiat, dar care, în același timp, e și-un străin. A fost un studiu de caz pentru mine. Pe care l-am făcut instinctiv, pentru că voiam să găsesc o semnificație a istoriei noastre imediate, recente. Am încercat să explorez istoria noastră invizibilă, nu istoria pe care ne-o livrează manualele de istorie. Așa că nu am vrut să povestesc evenimente, ci să redau ce se întâmplă în inima, mintea, sufletul unui om. În timp ce istoria se scrie încet, pe nesimțite, pe șoptite, în fundal. Totuși istoria iese la suprafață prin fiecare individ. De aceea m-am întors la perioada aceasta, la turnura secolului, o vreme a speranțelor stranii care s-au înecat brusc, s-au volatilizat în proximitatea războiului mondial.

Rep.: Irisz Leiter, protagonista, ajunge în Budapesta în miezul unui labirint de enigme și intrigi. Nu știe nimic. La fel ca noi, spectatorii, e confuză, năucă. Vedem și noi odată cu ea haosul din jur. E un film despre cum percepe omul Răul în timp ce lângă el se-ntâmplă istoria, războiul?

L. N.: Așa este. Este și un film despre frustrare. Iar spectatorul se poate indentifica cu Irisz. Mai ales în timpurile noastre, când televiziunea și cinema-ul otrăvesc mințile cu codurile lor de reprezentare. Despre război se vorbește neutru, codificat, extrem de obiectiv. Așa cer standardele mediului vizual. Asta se întâmplă mai ales în filmele istorice. Arată ca niște vederi, ilustrate (postcards – în engleză). Am vrut să fac contrariul, să duc spectatorul într-o incursiune personală. Să perceapă confuzia. Să îl fac să intre în acest labirint al percepției lumii înconjurătoare. Să integrez percepția labirintică a lumii în perspectiva spectatorului. Cred că pentru mii și mii de ani omul a avut o percepție magică asupra lumii. Cred că e un dat genetic. Orice întâmplare era enigmatică, misterioasă. Iar acum, cu explozia tehonologiei informației, credem că noi, oamenii, controlăm lumea. Credem că o înțelegem. Dar cred că e o iluzie care creează o discrepanță cognitivă ce poate fi foarte păguboasă.

Rep.: În film apar hoți, conspiratori, nebuni, aristocrați dezmățați, clarvăzători, cititori în stele? Tu crezi în ocultism, crezi că există un miez mistic în fundalul conflagrațiilor și al altor grozăvii pe care omenirea le-a văzut de-a lungul istoriei?

L.N.: Am studiat și explorat tot soiul de grupuri, de facțiuni ale societății din acea perioadă. Existau oameni care diseminau credințe supranaturale, aveau aspirații care se transpuneau în convingeri oculte. Toate astea se întâmplau la începutul secolului. Erau un număr covârșitor. Unele grupuri erau adevărate coterii secrete. Erau oameni care credeau în forțe paranormale, alții care-și motivau credințele mistice prin argumente științifice, alții care se-ncredeau în artă, în irațional, grupuri artistice, companii teatrale, ansambluri. Unii puneau în scenă scene mitice și mistice în inima munților.

Rep.: Cineva îi spune lui Irisz în film, în timp ce-i prezintă pălăriile casei Leiter: “Ceea ce este mai înfricoșător în lume e ascuns de aceste obiecte infinit de frumoase”. E vorba de un magazin de pălării sofisticate, de modiste diafane care-s sacrificate regalității habsburgice, de petreceri în lumina torțelor, de familii burgheze extravagante. Perioada belle époque care ascunde, sub poleială și sulemeneală, primitivismul, instinctele morbide. Cum vezi contrastul ăsta? Un cult al umbrelor care-și ține drept pavăză frumusețea?

L.N.: Nu poți spune cu certitudine dacă grupurile care propovăduiau ocultismul aveau în minte anarhia sau doar eliberarea spiritului. Erau poate, grupuri proto-naziste. De fapt, naziștii au crezut cu tărie în mistică. Himmler, Goebbels, Hitler erau interesați de ocultism. Astăzi simțim că totul trebuie să poarte o etichetă. Dar nu știm de la ce-au pornit. Erau așteptări, erau mișcări spiritualiste, politice, era însă și creativitatea epocii. Nu le putem separa. Dar oamenii de atunci simțeau că se întâmpla ceva. Așteptau ceva. Am fost interesat de ezoterismul din acea perioadă. Dar cred că se întâmplă și în alte perioade istorice. Chiar și în contemporaneitate. Într-un cu totul alt mod, absolut. Dar există o vibrație, o senzație, un sentiment, o componentă pregnantă de irațional. Această parte ascunsă, întunecată a istoriei a fost o forță declanșatoare pentru evenimente.

Rep.: Problema Răului. După ce ai scris scenariile și ai regizat “Son of Saul” și “Sunset”, crezi că știi ce înseamnă Răul? Cum se manifestă?

L.N.: Mă interesează tot ce înseamnă spiritul omului. Deși nu mă cred un filozof, percep lumea într-un anumit fel și cred că am un fel de instinct de a aborda problema Răului. Dar spectatorul trebuie să se implice emoțional, imaginativ în filmele pe care le fac. Cred că personajul principal din “Sunset” este o combinație de inocență și prezență a ceva care prevestește răul. Nu poate separa între bine și rău, ea se află între aceste limite, ale candorii și maladivului. De ce îl caută pe fratele ei de-a lungul filmului? El e imaginea ei în negativ, e partea ei de umbră. Așadar, da, prin acest personaj, explorez Răul din noi înșine sau chiar dorința noastră de autodistrugere a Răului însămânțat în noi. Explorez ceea ce reprimăm noi ca indivizi, dar și ce reprimă, înăbușă societatea. Dar despre Rău nu poți să vorbești niciodată cu certitudine. Desigur, există acest trend în epoca noastră, derivat tot din răspândirea tehonologiei informației, cum că Răul poate fi explicat printr-o analiză a fenomenelor sociale. Dar Răul e mult mai mult integrat în cosmos. La fel și Moartea. Nu pentru că Răul ar fi echivalent cu moartea, ci încerc să spun că tot ceea ce este necunoscut, abscons, e mult mai prezent în viața noastră decât credem noi că e. Latura noastră rea, sălbatică, nerafinată – dacă zgâriem căptușeala civilizației – a fost întotdeauna prezentă. Chiar dacă o sugrumăm, o reprimăm.

Rep.: Am citit că ai spus la un moment dat că “trăim într-o lume nu foarte îndepărtată de cea de dinaintea Primului Război Mondial”. Care-s semnele? Răul stă la pândă după colț?

L.N.: Oamenii caută întotdeauna semne, dar Istoria nu se îmbracă niciodată în aceleași veșminte din nou și din nou. Își schimbă mantia de fiecare dată. Suntem într-un alt moment istoric. Dar suntem, totuși, în același ciclu istoric. Ne încleștăm în continuare în luptă. Ne confruntăm în continuare cu amenințarea lichidării societății. Chiar dacă în anumite părți doar la nivel mental. Dar cred, pe de altă parte, că acest ciclu istoric se termină. Și din păcate oamenii se agață de o perspectivă îngustă, reductivă atunci când încearcă să-și dea seama ce se întâmplă cu ei. Nu-și deschid mintea. Nu știu să perceapă. Internetul nu-i ajută. Pentru că în constrast cu toate promisiunile și marile speranțe oferite umanității de world wide web, în fapt, internetul aplică o grilă standardizată, aplatizată de interpretare a lumii ce ne înconjoară și a marile întrebări pe care le pune existența umană.

“Apusul / Sunset”, ultimul film al regizorului maghiar László Nemes, se lansează în cinematografele din România pe 21 iunie. „Sunset” se petrece-n partea ungară a Imperiului de dinainte de conflagrație. O familie de burghezi își face magazin de pălării. Dar declanșează și-un blestem. Aproape ritualic. Familia își vinde modistele către austrieci. Fetele suferă la Viena, abuzate de mâinile de fier ale regalității. Băiatul familiei ajunge ucigaș. Intră într-o coterie din frondă față de actele părinților. Sora lui, condusă aproape ca-n vis de forțe malefice, se întoarce după ani să-și cunoască fratele. O poveste lentă și simbolică, înțesată de scene în care doar se șoptește printre mătăsuri, rochii, paravane, draperii, uși întredeschise. Despre o anatemă care impregnează familiile și încet-încet toată societatea. Magie neagră, incantanții și bande de oameni maladivi – regizorul nu ocolește lunaticii, conspirațiile, fiola de ocult turnată pe gâtul oamenilor în dezordinea de dinaintea Războiului.

CINE ESTE LASZLO NEMES

László Nemes s-a născut în 1977 la Budapesta și a crescut la Paris. După ce a studiat istorie, relații internaționale și scenaristică, a început să lucreze ca regizor asistent în Franța și Ungaria la mai multe filme de scurt și lung metraj. Timp de doi ani, a lucrat ca asistent al lui Béla Tarr și a studiat regia de film la Universitatea din New York, Tisch School of the Arts. În 2015, “Son of Saul / Fiul lui Saul”, lungmetrajul său de debut a obținut Grand Prix la Festivalul de la Cannes, Globul de aur pentru cel mai bun film străin, dar și Oscarul pentru cel mai bun film străin.