Maeștrii banilor, cunoscuți ca Donju, sunt principii economiei din Coreea de Nord

Chiar dacă sancțiunile asupra economiei nord-coreene au continuat, temerile au crescut din cauza lipsurilor, dar prețul orezului – un etalon național, a rămas stabil, scrie Korea JoongAng Daily. Analiști familiari cu recentele modificări economice din Nord oferă o explicație. Prețurile au rămas stabile, spun ei, pentru că retailerii bogați controlează aprovizionarea eliberând produsele pe piață. Acești antreprenori, cunoscuți în coreeană ca Donju, ceea ce se poate traduce ca „maeștrii banilor”, reprezintă mâna invizibilă a creșterii economiei nord-coreene, lucrând atât pentru profit, cât și pentru stabilitate.

Conștienți de evoluțiile din țară și din străinătate, această nouă clasă negustorească a previzionat efectele economice când sancțiunile internaționale au fost anunțate, asigurându-se că mărfurile au intrat în mâinile unor vânzători mai mici, chiar dacă plățile au fost amânate pentru o dată ulterioară.

Donju sunt implicați într-o gamă largă de business-uri, de la comerțul cu amănuntul, la contrabandă, dar principalul rol este de a da împrumuturi în bani, datorită cantităților mari de capital străin de care dispun.

Cineva care a fugit din Coreea de Nord spunea anul trecut că Donju au acumulat așa o influență că pot controla prețurile de pe piață, în principal datorită controlului rețelei vaste de contrabandă din China, care trece peste sancțiunile internaționale.

Dacă piața imobiliară din Coreea de Nord crește rapid și există un indiciu că țara se îndreaptă spre capitalism, Donju pot fi văzuți ca principalele motoare.

Felul în care au fost caracterizați de cei care au fugit din Nord arată că nu se deosebesc de parveniții oricărei economii care crește rapid, având automobile sportive de lux și locuințele cele mai scumpe care pot fi cumpărate, bineînțeles, în limitele pe care le poate oferi societatea nord-coreeană.

Mulți Donju se bucură de un prestigiu comparabil cu liderii locali a-i partidului și această influență merge mai departe spre extinderea bogăției.

În trecut, oamenii cu mai mult de 50.000 de dolari erau cunoscuți ca Donju, spune o persoană care a fugit din țară, dar a făcut afaceri la granița Coreei de Nord cu China.

„Acum, chiar și în provincie, trebuie să ai cel puțin un milion de dolari ca să te poți numi Donju”, a mai spus acesta.

Managerii din anumite fabrici rurale, care sunt cadre ale partidului, trebuie de multe ori să implore Donju local pentru a obține materiile prime necesare pentru a menține producția.

Cum s-au îmbogățit „Maeștii banilor”

Donju au ajuns foarte departe, față de începuturi când erau umili. Mulți au început ca fiind comercianți de mărfuri de-a lungul graniței cu China, în timp ce alții au plecat mai departe având în spate întreprinderi sponsorizate de stat pentru generarea de valută străină, cum ar fi gestionarea unor muncitori în fabrici din China și Malaezia.

„A face bani în jangmadang-ul intern (piețe private) este greu”, spune o altă persoană fugită din Nord și care are o rudă ce a lucrat ca oficial într-o companie de comerț peste graniță. „Donju fac cea mai mare parte a averii în monedă străină din business-urile pe care le au în afară”.

Mulți dintre cei care sunt trimiși în afară să muncească pentru doi sau trei ani se întorc cu foarte mulți bani în mână, spune el. „Am auzit faptul că după ce plătești guvernului suma cerută, tot rămâi cu foarte mulți bani”.

Cei mai de succes reușesc, spune el, să construiască relații apropiate cu interesele businessului local și, mai departe, să-și crească propria afacere. „Este un secret bine-cunoscut printre comercianții de la graniță că unii antreprenori mănâncă mese de 1000 de dolari în restaurantele din China și Rusia împreună cu asociații locali”.

Un altul a spus: „Dacă un manager ia 100 de muncitori peste graniță și îi plătește fiecăruia 1.000 dolari pe lună, el va face 1,2 milioane dolari până la finalul anului. Atunci când managerul se întoarce acasă, poate de foarte multe ori să raporteze ce vrea cu privire la costurile pe care le-a avut cu forța de muncă și ia lejer înapoi 300.000 – 400.000 de dolari ca profit personal în fiecare an”.

Recent, business-urile de-a lungul graniței au luat inițiativa să facă comerț fără a merge la oficiile de comerț oficiale. Donju oferă capital pentru deschiderea business-ului și acționează ca finanțatori privați.

Guvernul închide un ochi la numeroasele afaceri ale Donju, dacă luăm în considerare un discurs al alui Kim Jong-un din 2015, când a cerut oficialilor să crească investițiile în timp ce nu trebuie să întrebe de unde vine moneda.

Într-un fel, Donju îndeplinesc funcțiile oferite de stat în mod tradițional care, la rândul său (statul), slăbește gradual economia planificată cu măsuri care prevăd acordarea a mai multă libertate de producție întreprinderilor de stat.

Drumul spre capitalism

Analiștii spun că Kim Jong-un a făcut pași mai mari decât tatăl său.

Servicii care erau oferite de stat gratuit, precum educația și sănătatea, au fost limitate, iar acum oamenii trebuie să plătească din buzunarul propriu pentru servicii mai bune de sănătate.

Un alt exemplu este folosirea gratuită a autostrăzilor de către cei care folosesc un automobile, un lux pentru Nord. Deși nu se poate ști cu exactitate câte automobile sunt în Coreea de Nord, toate sursele au fost de acord că în Pyongyang traficul este mai mare ca niciodată.

La granița cu China, camioanele cară marfă în și din țară, punând presiune pe drumurile dărăpănate.

Guvernul cere acum o taxă de 2 euro pentru fiecare 100 de kilometri parcurși pe drumurile sale. O cursă de la Pyongyang la Wonsan, un mare oraș de pe coasta de est a țării, costă 8 euro.

Călătorii care folosesc aceste drumuri trebuie să achiziționeze un card de taxare cu 2,5 euro și să îl încarce cu suma necesară. Acest sistem a fost implementat pentru ca lucrătorii să nu îi taxeze mai puțin pe șoferi.

O altă indicație cu privire la focusul Coreei de Nord asupra piețelor este politica privind abonamentele.

Potrivit INSS, Coreea de Nord are 5,8 milioane de utilizatori care dețin telefoane mobile, iar numărul crește în fiecare an.

„În principiu, o persoană poate să cumpere un singur telefon. Totuși, un număr mare de oameni dețin mai multe telefoane, deținând 2-3 dar pe numele altor persoane”, spune o altă persoană care a plecat din Nord.

Pentru a cumpăra un telefon și a plăti factura lunară au nevoie de dolari.

„Telefoanele folosite costă în jur de 100 de dolari, în timp ce unul nou ajunge la 1.000 dolari”, susține Lee Ki-dong, vicepreședinte al INSS (Institutul pentru Securitate și Strategie Națională din Coreea de Sud). „Făcând o estimare, peste 1,74 miliarde de dolari se crede că au fost cheltuie pentru a deschide aceste conturi de telefoane mobile.”

Materialul a fost realizat de publicația JoongAng Ilbo, cu ajutorul Institutului pentru Securitate și Strategie Națională (INSS). Numele nu au fost dezvăluite pentru a garanta securitatea celor care au familii în Nord.