Black Panther – Despre putere si iluzia excelentei

„Black Panther” se bucura de o suita de cronici pozitive si urale din partea publicului. Dupa mai bine de zece ani de cand Marvel si-a extins imperiul cinematografic, am ajuns intr-un punct in care inchidem ochii in fata defectelor si ridicam in slavi corectitudinea politica. Puterea universului cinematografic Marvel da semne de oboseala din simplul motiv ca incearca sa-i impaciuiasca pe toti sacrificand firul narativ si dezvoltarea personajelor secundare. Dar mai conteaza aceste aspecte atata timp cat fanii de pe Twitter sunt fericiti si banii curg la box-office?

Soon there will only be the conquered and the conquerors. You are a good man, with a good heart. And it’s hard for a good man to be a king.

Ryan Coogler regizeaza „Black Panther” si asemenea altor creatori de la Hollywood are cateva fixatii in materie de actori. Pe Michael B. Jordan l-am vazut in „Creed” si „Fruitvale Station” caruia, precum lui Chris Evans, i-au fost iertate pacatele din alte filme cu supereroi dupa prestatii reusite in universul cinematografic Marvel. Povestea noastra il are in centru pe T’Challa (Chadwick Boseman), regele Wakandei, o tara ascunsa in inima Africii, cu o dubla identitate. Oficial, pare a fi un alt taram sortit saraciei, in realitate, prospera o lume a viitorului, ferita de ochii lumii. Wakanda in schimb nu doreste sa-si dezvaluie adevarata fata si de aici se naste conflictul intre izolationismul impus ca mod de supravietuire versus implicarea cot la cot cu restul lumii in rezolvarea conflictelor.

Vedeti voi, Coogler a aplecat urechea la ce doreste publicul, si mirosind ca lumea supereroilor a fost vaduvita de alte perspective etnice, a construit o poveste a originilor supereroului, pe numele lui Black Panther – cu multe apropouri sensibile.

Problema lui Coogler este ca povestea lui a fost spusa si in alte filme Marvel, iar periplul tanarului print, viitor rege intru descalcirea urzelilor din palat altoite pe fondul traumelor personale devine obositor. Kenneth Branagh a incercat acelasi tur de forta cu „Thor”, in timp ce Jon Favreau cu „Iron Man” a dat tonul acestui tipar prima oara in MCU, dar de fapt vorbim de reinterpretarea pe intelesul publicului a arhicunoscutul citat din „Henric al IV-lea”: un cap incoronat greu isi poate afla odihna, iar Marvel este unul dintre cei mai mari fani ai operelor lui William Shakespeare. Povestea lui T’Challa a mai fost spusa, dar acum are parte de un context social evitat in filmele de gen si de actori carismatici care s-au prins ce au de facut cu scenariul reciclat.

Marvel reuseste sa aduca actori foarte buni si sa gaseasca tinere talente, mizeaza pe regizori despre care putini s-ar fi gandit ca ar putea regiza blockbusters, insa la nivel de conducere Kevin Feige ia deciziile finale. Nimic nu se misca fara sa primeasca binecuvantarea parintelui MCU. Ingramaditi si aruncati in film cu scopul de a finaliza elemente din povesti de mult apuse sau de a suplini rolul unor personaje exilate pe meleagurile televiziunii, Andy Serkis si Martin Freeman ofera momente comice, dar din pacate sunt utilizati superficial in raport cu talentul lor.

Actorii care se impun sunt Danai Gurira, razboinica Okoye, Letiti Wright, Shuri, sora regelui T’Challa si Michael B. Jordan delagat la rolul de personaj negativ, Erik Killmonger, rol pe care il joaca natural si cu aplomb, reusind in majoritatea scenelor sa eclipseze prestatia lui Boseman. Aici intram in eterna problema Marvel, cea a personajelor negative. Erik intra in categoria eroilor negativi de familie, motivatia lor s-a nascut pe fondul alegerilor proaste facute de neamurile eroilor. Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Jordan se distreaza in pielea varului pierdut si regasit, iar Boseman cu greu se mobilizeaza in fata actorilor mult mai bine pregatiti. Lupita Nyong’o este delegata rolului de iubita, dar cum scenariul se invarte in jurul elementelor stas cerute de producatori si gaseste variatiuni pe tema, la prima vizionare te imbie cu o asa zisa schimbare. In realitate vorbim de aceeasi companioana necesara eroului pentru a exista si a defila in poveste. Tanara Letitia Wright pare rupta din filmele cu James Bond, fiind un soi de Q pentru fratele mai mare, si ca sa nu fie lasata in umbra este si cea mai desteapta fiinta de pe Pamant.

Nume precum Angela Bassett si Forest Whitaker apar ca sa realizam ca Marvel a investit o parte din bugetul filmului pentru a aduce actori cu vechime in domeniu, desi dupa tot efortul depus rolurile sunt sterse, jucate de dragul de a incasa un ban cinstit fara batai de cap. O alta problema spinoasa in filmele Marvel o reprezinta coloana sonora, lasata pe plan secund sau in grija unor compozitori care nu ofera melodii care sa-ti ramana in memorie.

Kendrick Lamar impreuna cu Ludwig Goransson au avut sarcina de a se ocupa de creatiile muzicale si au reusit sa se achite onorabil incorporand in cantecele influente din Senegal si Africa de Sud.

Cu ce ramanem dupa ce vedem Black Panther?

Cu scena de urmarire demna de filmele Fast & Furious, cu un personaj negativ care putea sa fie utilizat mult mai mult, dar care jucat de Michael B. Jordan a reusit sa ia fata eroului pana in ultima clipa, cu razboinicele Dora Milaje care merita un film de sine statator – si pentru ca vorbim de un film Marvel -, cu doua scene dupa secventele de final care vor face deliciul fanilor si vor oferi cateva idei despre viitorul MCU.

Se ridica „Black Panther” deasupra altor filme cu supereroi? Din pacate, povestea lui T’Challa nu ofera nimic nou fata de alte productii de gen iar una dintre scenele de la final aduce mult prea mult cu momentul in care Tony Stark anunta mapamondul ca el este Iron Man, totusi datorita mesajului si pozitiei politico-sociale a scenariului, Ryan Coogler ia ochii spectatorilor. Multi se asteapta ca la anul, al 18-lea film MCU sa se regaseasca pe lista nominalizarilor.

Daca jocul de fum, oglinzi si retorica care prinde la public va functiona, „Black Panther” ar putea realiza ceea ce „Logan” merita cu varf si indesat anul acesta, o nominalizare pentru cel mai bun film. Daca tot vorbim despre prejudecati, ar fi timpul ca Marvel sa-si indrepte atentia si spre ignoranta Academiei. Nu de alta, dar au trecut zece ani cu filme apreciate de critici si putine premii.

Ioana, cand ia o pauza si nu mai e workaholica, se uita la filme si seriale cat e ziua de lunga si scrie despre ele pe www.edge-and-back.com. O gasiti si pe Facebook.