Gata 2017/TOP Filme romanesti. De la maimutele lui Solomon la manele&homosexualitate in "Poveste din Ferentari"

2017 a inceput cu musicalul “6,9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil: love story cu tenta hollywoodiana. Apoi Calin Peter Netzer ti-a dat poveste de dragoste dramatica, despre angoase, in “Ana, mon amour”. Avem doua filme cu calugari & Dumnezeu: “Ultima zi” si “Un pas in urma serafimilor”. Alte filme sunt melancolice, despre familii destramate si tragedii: “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, “Perfect sanatos”, “Marita”. “Breaking News”. Un film cu adolescenti: “Vara s-a sfarsit”. Doua documentare care te fac sa te-ntrebi cum e plantat Omul in istorie: “Ouale lui Tarzan” si “Tara Moarta”. Povestea care destrama tabuuri: se numeste “Soldatii. Poveste din Ferentari”, e despre dragoste gay pe fundal de manele.

Ana, mon amour. Regia: Calin Peter Netzer

E o poveste de dragoste pe bune: o insiruire de flashback-uri pe canapeaua psihologului in care aflam cum e sa te indragostesti, sa treci peste niste atacuri de panica, in ciuda dozelor crescande de anxiolitice. prin propria vointa, cum e sa ajungi sa ai un job bun desi pareai pierdut de lume, cum e sa fii partea de jos a clepsidrei timpului cu o simpla intoarcere adica sa te transformi in Celalalt care, inainte de a rasuci clepsidra, era bulboana de sticla umpluta cu nisip. Cum e sa devii partea goala a paharului? E vorba despre cum un tip indragosteste de o fata care vine din Moldova sa faca Facultatea de Litere. Ea avea angoase, panici. Tatal ei vitreg o agresase. Merge la medic, ii da pastile, din ce in ce mai puternice. Ea renunta la pastile, trece peste depresii doar cu forta interioara. Relatia lor incepe sa mearga, ea munceste, incordarea se disipa: insa el, prin contrast, devine hiperprotectiv, cu angoase, cu panici.

6,9 pe scara Richter. Regia: Nae Caranfil

Povestea unui actor tanar distribuit intr-o piesa-musical. Viata lui reala insa curge intre tatal mincinos, dandy, regasit dupa ani de zile, si o nevasta geloasa si depresiva, prezenta zilnica. Actorul este, in realitate, un naiv, un inocent incurabil. In ritm de jazz, ca la Hollywood, numai asa, considera Nae Caranfil, ca poti trece prin toate cutremurele din viata ta, necazuri, griji, ”sfarsituri ale lumii”. Regizorul-scenaristul-autorul cantecelor Nae Caranfil de altfel satirizeaza o lume fracturata, traind din zaturile unui sfarsit de lume care nu se intampla niciodata, nici in gluma. E un film pentru ”spectatorul de pop corn si coca cola”, declara Nae Caranfil. “Eu cred in minciuna, nu ca regizorii Noului Val”, adauga regizorul. E un film mincinos, un musical in care ti se arata scene-miracol. Piesa de pe scena unui teatru. Se numeste “Euridice”, e veche, te tortureaza. Caranfil o transforma intr-un jazz cu cortinele trase, un schimb de replici cum numai in filme cult gen “Singin’ in the Rain”. Ce spun actorii lui Nae in film? ”In viata reala nu se apuca omul chiar asa sa cante si sa danseze.”

Soldatii. Poveste din Ferentari. Regia: Ivana Mladenovic

Regizoarea face o ecranizare dupa romanul cu acelasi titlu al scriitorului Adrian Schiop. Baga-n film doua tabuuri despre care a scris Schiop: manele & homosexualitate. Adi din film e jucat chiar de scriitorul Adrian Schiop. Baiatul Adi are in jur de 40 de ani si se muta in Ferentari ca sa documenteze un doctorat despre manele. I se pune pata pe Alberto, un rom care fusese la parnaie. Alberto e pe promisiuni: promite sa-l ajute pe Adi sa cunoasca cantareti de manele. Din film se intelege ca fiecare isi vede interesul: Alberto vrea sa iasa din mizerie, pe Adi nu prea-l doare neaparat la bascheti de rom, insa vrea empatie & dragoste. Banii se termina, ca nici ca antropolog nu castigi marea cu sarea. Alberto vrea malai si are nevoi, ii cere lui Adi sa i le indeplineasca. E cu dragoste gay si cu beat-uri de manele. O poveste cooleanu, pentru oameni fara harfe & extremisme.

Breaking News. Regia: Iulia Rugina

Un operator TV moare in timp ce filmeaza intr-o fabrica care ia foc. Mersese ca caute cu obtinatie stirea „breaking news” – o explozie il termina. Lumea e siderata. Un reporter face un reportaj “in memoriam” despre cum a fost viata cameramanului, ajunge sa-i cunoasca familia si copiii. Fata omului mort este afectata: bea o sticla intreaga de vodka, injura, e adolescenta, a luat-o pe campii dupa tragedie. Jurnalistul trimis sa faca reportajul se apropie de pubera. In fine, e un film despre moarte, tragedie, nasoleala, suferinta. Cred ca titlul porneste de la un joc de cuvinte: ca breaking news are legatura si cu “heart break”. Pelicula de of si de aoleu, cu manualul de scenarii in mana, adica artificial, facut dupa reguli cinematografice gen Hollywood.

Un pas in urma serafimilor. Regia: Daniel Sandu

Gabriel e un adolescent. Isi doreste sa devina preot si intra intr-un seminar teologic ortodox. Dar preotimea e un mediu complet corupt si abuziv. Se fura, se practica manipulari, se tradeaza ca-n crang in seminar. E un fel de infern & thriller psihologic. Asa-l percepe copilul. De fapt, asa este: in lumina povestilor cu preotul Pomohaci si arhiepiscopul de Husi, cati sa mai creada in serafimi? E apocalipsa ingerilor, versiunea 2017. Preotii din film se lupta intre ei ca apucatii: sunt corupti, sireti, oamenii lui Scaraotchi. Se pandesc la colturi si fac matrapazlacuri. E ca-n serialul “Young Pope”. Sutana nu e o toala impecabila, cam asa ne spune filmul, iar biserica e o institutie plina de oameni, care, implicit, sunt niste pacatosi incorigibili. Cam tezist filmul – prea plin de demoni pentru un locas al lui Doamne – Doamne. Vlad Ivanov joaca rolul preotului diriginte. Filmul este autobiografic, inspirat de povestea reala a regizorului Daniel Sandu. Wow, o tortura psihica sa faci seminarul teologic. Sau stii la ce te gandesti, de fapt, la romanele lui Dostoievski, frate! Doamne-ajuta.

Perfect Sanatos. Regia: Anca Damian

Am crezut ca e titlul unei emisiuni despre leacuri babesti & diete. Dar m-am inselat, este titlul unui film despre un fiu si-un tata. Andrei este un tanar avocat care are o relatie de tip „love-hate” cu babacul sau, care era judecator. Deci: fiul e in umbra tatalui, ca deh, romanilor le plac povestile despre familii cu probleme. Vorba lui Tolstoi: Toate familiile fericite sunt la fel. Continuam fraza lui Tolstoi? Familiile nefericite fac filmele mai misto, ce ne-am face fara drame, contradictii, refulari? Revin la film: tatal, judecatorul isi da obstescul sfarsit. E o moarte suspecta. Fiul face o investigatie pe cont propriu si descopera chestii tinute sub pres de tatal lui. E un film „coming-of-age” – copilul se maturizeaza pe masura ce afla chestii. Cum moare tatal? Cade pe scari la o petrecere de avocati. Dar doctorita tocmai ii daduse adeverinta de „perfect sanatos”. Avem si o scena in cimitir: copilul merge la mormant, vorbeste cu tatal intr-un ras-plans. Hamletizari? De fapt, e un Hamlet intors „pe dos”. Si lipseste craniul cu care vorbea Hamlet in piesa lui Shakespeare, dupa ce-l dezgropase dintre sfaramaturi.

Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor. Regia: Emanuel Parvu

Pare film iranian – in film e vorba de declinul unui om sarac si cu principii morale. Se transforma intr-un om care face braconaj, deci uita principiile pentru bani. Doru e un taietor de lemne ramas vaduv de o saptamana. E trist. Doru stie ca va trebui sa o duca inapoi la orfelinat pe Meda, fetita pe care au crescut-o. Sotia lui era asistent maternal. Odata ce a pierdut-o pe sotie, viata s-a dus de rapa: incepe destramarea lui, omul se da de ceasul mortii. Ca sa o pastreze pe Meda acasa si sa poata depune el dosarul pentru asistenta maternala, Doru trebuie sa faca rost de bani. Cum sa faca bani, cand in satul unde traieste se scotea cash doar din vinderea vacilor si din braconaj? Omul face tot posibilul, dar Universul spune “Nu”. Munceste, se osteneste, ramane cu nimic. Trece la braconaj, se baga-n misculatii, intra in cercul coruptiei. Filmul stoarce lacrimi, este monocord ca o zgarietura sentimentala pe scripca care te aduce la blazare – omul din film se chinuie, da din coate pentru copilul care nu-i sange din sangele lui, grimasele lui sunt depresive, fetita la fel are o stare sumbra, oamenii sunt parasiti la marginea societatii, in satucul izolat unde fericirea nu e posibila. Aduceti bastiste, servetele de unica folosinta, tot instrumentarul amaraciunii si hai sa plangem! Ce e misto la filmul asta: actorii joaca bine, scenariul e ok, dar mult-prea-trist, iar productia a fost independenta: toti cei din echipa au lucrat pe moka pentru regizor.

Marita. Regia: Cristi Iftime

Film melancolic, cadre fixe, planuri lungi, road movie, povestea unui tata. Pe tata il cheama Sandu, are o rabla de Dacie 1310 alba, colectioneaza timbre, e un bun povestitor, are povesti de amor, e nitel alcoolic, un pic nostalgic, oarecum frivol. Isi reface legatura cu fiul. Cum se indeparteaza oamenii dintr-o familie – iata povestea. Marita e liantul dintre copilaria baietilor lui si tineretea lui Sandu. Suntem aproape de perioada Craciunului. Baiatul Costi se cearta cu iubita si pleaca la parinti. Isi revede tatal – un barbat jovial, cu logoree, explica, isi reaminteste, cuvintele lui curg garla si fiecare gest din trecut e transfigurat tot de cuvintele lui de melita. Un personaj se creeaza sub ochii tai – tatal care gaseste tapi ispasitori pentru greselile trecutului si anecdote pentru a-si alina nostalgii intr-un prezent care-i in farame, un timp ca un fel de turnesol intre istoria haotica a familiei sale si viitorul incert.

Ultima zi. Regia: Gabriel Achim

Un inginer pe nume Andrei vrea sa se calugareasca. Locuieste intr-un oras de provincie in care domneste Primarul, un fel de Dracu pe pamant. Hai sa-i spunem: Michiduta balcanic. In drum spre manastire Adrian este condus cu masina de afurisenia de Primar, de politistul din orasel si de liderul Asociatiei Tinerilor Crestini. Cei trei sunt reprezentantii legii politice, juridice si morale in oras, citesc in cronica filmului de pe Hollywood Reporter. Primarul, omul lui Dracu, vrea sa stirbeasca tot ce era rai si Dumnezeu din sufletul inginerului Andrei. Se ofera sa filmeze „ultima lor zi” impreuna. E si regizor amator, caci se compara cu Tarkovski. Gluma lui grandomana e ca si Trakovski si-a inceput cariera tot cu un calugar, Andrei Rubliov. „Pe-aici eu sunt Dumnezeu, eu sunt legea”, zice Primarul. Toti i se supun. Ma rog, in afara de comisarii Uniunii Europene, care demareaza o ancheta dupa acordarea unor necurate fonduri europene pentru panouri solare in orasel. Intrebarea este: avem scena tipica de film romanesc cu personajele care adasta la masa, cu potol in fata? Pai cum sa nu avem? Ori suntem pe Noul Val Romanesc in cinematografie, ori nu mai suntem. Doar ca, in filmul „Ultima zi” personajele nu mai sorb ciorba, ci se desfata cu carnita fripta la gratar in aer liber. Plus ca Adrian e jucat de Mimi Branescu, asa incat cinematografia romana ii datora, pe buna dreptate, o masa copioasa, dupa ce in Sieranevada regizorul Cristi Puiu nu l-a lasat sa manance nici macar o sarma.

Vara s-a sfarsit. Regia: Radu Potcoava

Anii ’90. Doi baieti, Mircea si Alex se-mprietenesc. In vacanta. Intr-un orasel de la malul Dunarii. Traiesc impreuna evenimentul media al anului 1999. Eclipsa de soare. Alex e cool, Mircea introvertit. Alex are bicicleta, sapca intr-o parte, e rapper din Colentina, Bucuresti, are limbaj de cartier. Mircea se straduieste sa se descurce in provincie: tatal lui e plecat in strainatate. Pe coloana sonora sunt hiturile anilor ’90: B.U.G Mafia. Filmul te baga-n nostagia teenage. Ascultam si noi, stim piesele: „Pantelimonu’ petrece”, „Anturaju”. E vara in film, timpul cel mai frumos al anului, cand se fac si se desfac prieteniile. Film solar, misto, cu pustani, cu brutalitatea injuraturile din versurile BUG Mafia atenuate de vara si de spiritul de baieteala. Apoi e twist-ul scenaristic: deodata, cei doi baieti pun la cale rapirea lui Mircea, cat sa scoata bani de la tatal lu plecat in Italia. Cam deplasata schimbarea de situatie, este? Orisicum, filmul are atmosfera si melancoleala de anii ’90 si reuseste sa te bage-n reveria adolescentei, daca esti tipul de spectator sentimental.

Ouale lui Tarzan. Regia: Alexandru Solomon

VEZI videointerviul Haute Culture cu Alexandru Solomon.

Tara moarta. Regia: Radu Jude

Filmul documentar al lui Jude este un colaj din fotografiile lui Costica Acsinte, fotograf din anii ’30. Sunt pastrate mii de clisee din studio-ul pe care Acsinte il avea in Slobozia. Apar copii, soldati, parinti, case, curti, oameni pozati in studio pe fundaluri de epoca, femei care zambesc la aparat, haine, butaforie, bijuterii, chipuri si iar chipuri. Fotografiile adasta cateva secunde lungi pe ecran – poti sa te uiti cu atentie la oameni intr-o arhiva care se-ntinde intre 1937 – 1947. E o „tara moarta”, sunt oameni care au devenit fantome, imprimate pe azotat de argint. Un medic scriitor evreu pe nume Emil Dorian vorbeste despre situatia evreilor din Romania. Fragmente din jurnalul sau sunt citite in voice-off de Radu Jude. Documentarul e un comentariu politic: sunt inserate pasaje din cantece legionare, taieturi din discursurile regelului Carol al II-lea si ale maresalului Ion Antonescu, apoi mostre de propaganda comunista. Sunt, asadar, trei planuri: oamenii din poza, jurnalul medicului, discursurile politice – Jude le pune cap la cap, dar nu stiu in ce masura ii iese schema: ce vrea sa spuna? Daca romanii din fotografii erau manipulati de propaganda, daca istoria s-a construit cu niste minti spalate in care s-au strecurat extremismele, daca nu cumva chiar azi e relevant sa scormonim in istorie ca sa deducem cine-i de vina pentru ochelarii de cal pe care-i purtam? Probabil ca toate intrebarile pe care ti le pui dupa film erau in capul lui Jude. Documentarul lui te tine captiv in lumea din anii ’30.

VEZI si TOP-urile 2017 Haute Culture

Seriale

Filmele lumii

Inventiile vietii