À Paris. Scena operei pariziene spulberată de un trio formidabil Peter, Adela și Alex.
Nici Monet n-a fost profet în țara sa. Capitala culturii, modei și stâlpișorilor. Scena operei pariziene spulberată de un trio formidabil Peter, Adela și Alex.
La numai câteva ore de la căderea cortinei Festivalului „George Enescu”, nici măcar somnoroasă, semn că …inele lucrau, mergeam către Paris să le iau pulsul cultural și parizienilor
Era ceva timp de când nu mai călcasem prin Paris și, undeva, încă, aveam în memoria olfactivă vestitul miros pestilențial din tunelurile de metrou, primul mijloc de transport de care te lovești, sau discreta aroganță a cârciumarilor. Acum, mirosul dispăruse, era curat, cât se poate pentru o zonă traficată zilnic de sute de mii de călători, vopsea antidust pe jos, multă faianță albă strălucitpare. Normal, n-am mers pe toate traseele, foarte multe de altfel, Nicușoare ai de muncă, n-am depășit zona 0 de interes, să zic, totuși, erau vremuri când în această zonă ți-era silă să intri.
Înțeleg că, recent, a fost un scandal cu ceva ploșnițe, jur că n-am văzut niciuna.
Sînt, încă, în urmă la capitolul accesibilitate, scări rulante, lifturi, unele semnalizări. La suprafață, cum o știam. Cu curățenia mai au de negociat, ,ai ales în perspectiva JO de la anul. Dar mi-a plăcut că, cu puțin timp înainte de sosirea mea, sic!, băgaseră un abonament de transport săptămânal, din păcate calendaristic, care, cu tot cu aeroporturile, am ajuns la 1 și ceva euro/cursă, pam pam. Dacă mai pun că și mâncarea de cârciumă o găsești mai ieftină ca în București, iar servirea are altă față, rămâne să rezolvi doar cu chiria ca să stai la ei. Chiar și așa, prețurile de hotel, rezervat din timp, sînt neașteptat de prietenoase pentru centrul Parisului. Străzile parcă erau altele. Piste de biciclete și…… o mare de stâlpișori. Pare-se că nu se poate mai mult.
Dacă culturile sînt diferite sau credem că diferă, iată, la chestia cu parcarea ilegală și nesimțită, desigur, invadarea pistelor de biciclete, a culoarelor de autobuze, stații, sîntem la fel. Yes! Iar soluția unică.
Mulți, foarte mulți stâlpișori, respectiv, borduri delimitatoare de culoare. Am prins și o perioadă mai aglomerată. Tocmai se desfășurau defilările din Săptămâna modei, și dacă ai ochiul ager și știi pe unde să mergi, dai și de ceva vedete, plus, efervescența unui început de toamnă sublim, redeschiderea școlilor, inclusiv, băieți care fumau marijuana în parcuri, nu știu dacă s-a legalizat la ei, dar puștii civilizați, m-au întrebat dacă mă deranjează. Din păcate, și sună multe șantiere că au intrat în linie dreaptă cu pregătirile pentru JO. Am revenit și adusă de prezența sopranei Adela Zaharia în noua producție Don Giovanni de la Opera Paris, în rolul Donnei Anna. Dar despre asta mai târziu.
Sigur, am făcut Parisul artei plastice, muzee, expoziții cu mult timp în urmă, ca tot ex-comunistul, începând cu anii 90.
La Luvru, am avut ani de zile în care mergeam, pentru că luam pe îndelete, cameră cu cameră. Eu sînt vizitator contemplativ, și mai nou, odată cu audio guide-urile, chiar și auditor sau auzitor. Îmi ia mai mult timp. Dar nu Luvrul l-am revizitat acum, am avut alte alegeri.
Am început cu Casa lui Victor Hugo din Place des Vosges, cel mai vechi loc astfel amenajat din Paris
Sigur, toată lumea îl știe ca faimosul romancier, dramaturg, poet, pamfletar. Chiar și cine nu l-a citit. „Mizerabilii”, „Cocoșatul de la Notre Dame” sînt printre cele mai faimoase romane de pe planetă. Dar, vizitând această reședință, pe lângă, firesc, stilul său de viață și al familiei, biografia foarte încărcată, incluzând exilul, descoperi și că Hugo era un om al multor talente. Era un excelent grafician, un desenator-ilustrator de clasă. Un decorator desăvârșit, iar după mobilierul lucrat de el și expus, ne dăm seama că pe lângă talentul sculpturii în lemn, avea destulă îndemânare și de tâmplar-designer. Un întreg univers. Geniu, dragoste, durere. Până la urmă, un muritor care ne-a făcut mai bogați.
Au urmat pe replay, două muzee din zona Jardin des Tuileries. Musée d’Orsay, aflat pe cealaltă parte a Senei.
Ce să zic, colecțiile sînt întotdeauna o sursă de îmbălsămare cu starea de bine pe care ți-o procură lucrările de pe simeze. La care se adaugă arhitectura copleșitoare a muzeului. În plus, erau și expoziții temporare Vincent van Gogh, Paul Soyer, Peter Doig. În Franța impresioniștilor, vezi că ei sînt cei care au făcut conexiunea între trecut și viitor. Mai mult decât atât, se pot observa și conexiunile pe care aceștia le-au stabilit cu alte culturi. De exemplu, cea japoneză, dar și culturi primitive. Ce a fost sămânță de inspirație de acolo. În stil, idei. Foarte bine acoperit pe arta japoneză. Muzeele sînt locațiile unde se educă ochiul, capeți stil vizual, asta fără să fii pasionat de biografii. Și, în mod cert, nu ajungi la ridicolul situației de la Brașov. Indivizii, bănuiesc, fără să-și dea seama, și-au deconspirat ignoranța în toată splendoarea sa.
Musée de Cluny. Muzeul de artă și istorie medievală și nu numai.
E locul rafinatelor și faimoaselor tapiserii „Doamna (fata) și Unicornul”, fanii Harry Potter știu de ce, dar și locul unde vezi cum, înainte de incendiul recent de la Notre Dame, a existat și o Revoluția Franceză care a distrus galeria regilor lui Iuda, 28 de statui, crezând că erau regii lor. S-a mai recuperat ce s-a putut.
Musée de l’Orangerie.
De câte ori ajung aici, a fost unul din primele, dacă nu chiar primul loc în anii 90, da, tratez locul ca pe unul de meditație, mai mult decât de vizitare. Mă întreb de ce nu Monet e cel mai căutat artist din Franța, ok, în realitate, e căutat, ci DaVinci. Aici, nuferii japonezi din grădina de la Giverny sînt un fel de km 0 în arta franțuzească. Istorii și biografii poate citi toată lumea. Sînt două camere ovale în care, Monet, pictorul-arhitect, cu mâna lui, a realizat ceea ce eu zic că înseamnă imersivitate și instalație avant la lettre. Și că, în fapt, imersivitatea tehnologică de azi, e un fel de șarlatanie. Mă refer la instalațiile care preiau lucrări, le animează, augumentează etc. Mă rog, distractivă, interesant să te pierzi în câmpiile lui van Gogh, dar cam de bâlci (aia cu tunelele). Monet nu numai că a pictat pânzele donate statului francez, dar le-a și aranjat și montat cu mâna sa. O beție de culori contrast complementare, grădina surprinsă în diverse momente temporale și, dacă reușești să treci de contemplația pasivă, să găsești unghiurile secrete din care să vezi exact ce-a văzut Monet când a pictat, practic, treci într-o altă dimensiune, simți că ai ajuns acolo, în grădină. Aceea va fi o zi glorioasă pentru oricine. Am văzut picturile inspirate de grădina sa pe două continente, vreo 250 a pictat. Dar apogeul, nivelul halucinogen cel mai ridicat e aici și în această așezare. N-a mai apucat deschiderea pentru public. Ba, nici nu s-a înscris imediat în Panteonul artei franțuzești. Se ajunsese ca pentru diverse expoziții, picturile să fie blocate cu panouri pe care erau expuse alte tablouri. Nimeni nu e…… Se știe că, în general, impresioniștii au avut o problemă cu validarea. De fapt, cu conservatorismul veșnic și universal. Au fost expresioniștii americani care l-au repus în drepturi. Ei îl considerau sursa primordială de inspirație. Ei, adică, Pollock, Rothko, Kooning etc. După beția de culori și forme dimineața, urma beția de muzică, seara.
E operă bufă din linia Molière, Goldoni sau Shakespeare. Ca de obicei nu expun subiectul ca la cronica muzicală. Regizorul Damiano Michieletto alege calea modernă temporal, aerisită, geometrizat – sugestivă, vivacitate, cromatică vie și mișcare scenică. Interpretativ, însă, ”fricile” au început chiar de la uvertură când un violoncel a părut că o va pune în dificultate pe italianca de la pupitru, Speranza Scappucci. Dar nu, s-a reglat rapid. Don Pasquale este interpretat de baritonul Laurent Naouri exact cu acea melancolie emoționantă a personajului. Însă vârsta sau altceva, au pus presiune pe voce, uneori forțată, alteori stinsă. Tehnica e cea care a ținut rolul în întreg. Baritonul Florian Sempey, Malatesta, superb. De la frazare până la staccato. René Barbera un tenor cu voce frumoasă, dar ușor mică, sau părea mică în hăul scenic, ceea ce a făcut să nu percepi nuanțele, dacă erau. Așa că, „Povero Ernesto!… Cercheró lontana terra” s-a mai amânat. Și nu în ultimul rând, personajul feminin, Norina, interpretat de soprana Julie Fuchs. Dezinvoltă, cu o voce limpede, fără, însă, modulații așa cum îmi plac mie și cum ai oportunitatea la Donizetti.
În primul rând, alegerea se făcea pentru distribuție. Tenorul Peter Mattei este Don Giovanni-ul perfect de peste un deceniu. Alex Esposito, bass baritonul din rolul lui Leporello, iarăși referință. L-am avut și la București în Festival Enescu. Și soprana noastră Adela Zaharia, considerată cea mai în voce și în rol, o Donna Anna a momentului. În acest an, și montarea a fost o premieră pentru scena pariziană. A fost adusă o producție cult, cea semnată de Claus Guth pentru Festivalul de la Salzburg. Asta se întâmpla în 2008, timp în care producția a ajuns pe mai multe scene. Dramaturgic puțin schimbat. În deschidere, Don Giovanni este rănit în confruntarea cu Comandorul care descoperise uniunea furtivă cu fiica sa și vrea răzbunare. Castelele, casele, saloanele, grădinile sînt înlocuite cu o pădure cu o scenografie inovativă și design de lumini genial. Chiar scenele sînt construite cu acest flavour campestru. Acțiunea se succede cinematografic, credibilă dramatic. Pe scurt, o regie și set într-adevăr excepționale, cum fuseseră declarate din start. Trecând la partea muzicală, în fosă, Antonello Manacorda face viața mai frumoasă. O interpretare plină de tonalități și culori. Peter Mattei este complet. Actorie și cântat. Punct. Nici n-am ce comenta. Alex Esposito la fel de uluitor ca la București. Cu variațiile cele mai potrivite în dinamica desfășurării acțiunii. Adela Zaharia, și n-o spun numai eu, ci și critica a fost unanimă, pe lângă mișcarea scenică și însuflețirea dramatică a personajului, este acea voce inconfundabilă prin unicitate și variațiile perfecte în pasajele de coloratură, ușurința interpretării și această, din ce în ce mai rară, constanță în susținerea tuturor registrelor fără a deforma nimic. Pentru restul castingului, pe tenorul Ben Bliss, Don Ottavio, și Ying Fang, Zerlina, îi văzusem și în transmisia de la Met. Voci foarte frumoase timbral, flexibilitate, însă, cam atât, deși Fang mi s-a părut peste ce a făcut la Met, probabil, avantajul live-ului. Mezzo-soprana Gaëlle Arquez, Elvira rol bine configurat, plăcută timbral, dar cu multe ezitări de parcurs, inegală. Bas-baritonul Guilhem Worms, Masetto, are evoluție în crescendo, finalul lasă o impresie bună. Comandorul impersonat de basul John Relyea, nici că se putea o alegere mai fericită. Ansamblurile, puncte forte, sunt foarte reușite, piele de găină. Fabulos. E clar că a existat o selecție și îmbinare timbrală inteligentă în spate. Una peste alta, cred că această producție cu această distribuție, face ca Opera din Paris să aibă cel mai bun Don Giovanni din stagiunea asta, din toate teatrele de pe mapamond.
Dar și cu premieră, montare regizată de alt legendar, Kirill Serebrennikov. E foarte mult de vorbit despre conceptul regizoral, realizare, fiind și premieră absolută, așa că voi rămâne doar în zona de considerații muzicale, capitol la care au strălucit Alexander Soddy, dirijorul, care a asigurat maiestuozitatea și dramatismul partiturii, conducând, cu mici fluctuații, magistral orchestra, corul, ansamblurile. Nina Stemme în rolul lui Ortrud, într-un vârf de formă absolut. Elsa, ca personaj central, interpretată de Johanni van Oostrum, abordează corect rolul, dar între doi monștri, trebuie mai mult de atât. Și Beczała care ia totul.
Un triptic care a marcat și inaugurarea sezonului, realizat în întregime de femei coregraf, iar două dintre lucrări fiind premieră. Primul dans, The Last Call, coregrafiat în termeni foarte atletici de street dance, break și hip hop, cu un light design foarte inspirat, a fost semnat de Marion Motin. Recunosc că nu m-a mișcat foarte tare. În schimb, al doilea, „Orizont”, semnat Xie Xin, m-a tulburat așa de mult că, am și uitat să scot telefonul să fac o poză cu ieșirea la aplauze. Imaginile evocă natura, viața și moartea. Mișcările sînt fluide, fără acrobații, dar cu o poetică aparte. O muzică liniștitoare și o atmosferă eterică. Și, bineînțeles, la final, perla coroanei The Seasons’ Canon a lui Crystal Pite. Nu e nou, dar rămâne una dintre cele mai fabuloase coregrafii contemporane. Muzica lui Richter fiind parcă construită pentru o astfel de întreprindere. Magia lui Pite își spune încă odată cuvântul, îmbinând atât de subtil și închegat mișcări clasice și moderne, pdd și ansambluri.
Deși scaunele de la Garnier sînt incomode, și prin comparație cu Bastille, cu asemenea momente nici nu-ți dai seama când trece timpul. Probabil că 2024 nu va fi chiar pentru astfel escapade, ținând cont de valul de turiști chemați de JO și, cum e și normal, creșterea prețurilor. Dar după, pentru întreținere spirituală este vad.