Am trait si tragedia rusa “Loveless” si lumea sociopatilor lui Haneke – Cronica "Les Films de Cannes a Bucharest"

Am fost zi de zi la cinema la Festivalul Les Films de Cannes a Bucharest.Ce ne-a placut? Tragedia rusa a lui Andrey Zyvagintsev, Loveless. Documentarul lui Raymond Depardon despre nebunii dintr-un spital de psihiatrie. Parodia lui Michel Hazanavicius despre Jean-Luc Godard. Si Happy End, noul film al lui Michael Haneke, despre o familie burgheza ai caror membri se tot gandesc la moarte. Ce nu ne-a placut? Filmul iranian A Man of Integrity, ultra demonstrativ. Les Fantomes d’Ismael, povestea naucitoare a unui cineast aerian & teatral. Si L’amant double al lui Francois Ozon, un film in care regizorul amesteca idei bezmetice despre gemeni, psihologi si mate. Iata cronica festivalului de saptamana trecuta, in opinia gastii Haute Culture.

CE FILME NE-AU PLACUT

„Happy End” – regiaMichael Haneke

Noul studiu cinematografi clinic & cinic al lui Haneke despre lumea pe care traim incepe cu o filmare facuta pe un smartphone. O fetita de 13 ani inregistreaza pe telefon moartea hamsterului sau caruia ii pusese in mancare pastilele antidepresive ale mamei ei. Ce urmeaza? Fetita o intregistreaza apoi pe telefon pe maica-sa in timp ce-si face ritualul de igiena la baie. Copilul inregistreaza tot pe telefon cum arata mama ei dupa ce inghitise pastile, intr-o tentativa de sinuidere. Tatal fetitei isi scrie pe mail mesaje sado-maso cu o violonista, bunicul familiei incearca sa se sinucida virand masina intr-un copac samd. Haneke zice: uite, o stirpe de suflete otravite & disfunctionale din haute-bourgeoisie. Frica, anxietate, dorinte thanatice, insensibilitate, malaise existential: streaming live, mesaje instant, social media, e-mail, vlogging pe YouTube.

Trailer:

Le Redoutable – Regia:Michel Hazanavicius

Paris 1967.Jean Luc Godard,cel mai cool regizor francez al generatiei, filmeaza La Chinoise.In rolul principal: femeia pe care Jean Luc o iubeste, Anne Wiazemsky, cu 20 de ani mai mica. Sunt indragostiti, Anne ultra seducatoare, cu tunsoarea bob in stil francez, bretonul care-i valureste ochii de star al cinema-ului, aposi & scanteietori, Godard cu figura de corb egocentric, in dezacord cu societatea, pe nas cu ochelarii lui fumurii si supradimensionati, ironicul si cinicul Jean Luc. Se casatoresc. Dar reactiile de dupa proiectia filmului La Chinoise ii declanseaza lui Jean Luc o criza artistica profunda.

Luna mai, anul 1968. Godard e intr-un proces furibund de schimbare a perpectivei despre cinema. Sunt anii maoisti ai lui Jean Luc pentru unii critici o turnura de gratie, pentru altii un suicid artistic dupa A bout de souflle, Bande a part sau Le mepris. Regizorul Michel Hazanavicius ii face un portret caustic & afectiv lui Jean Luc. Hazanavicius nu crede in activism sau in revolutii sociale. Jean Luc vazut prin ochii lui Hazanavicius este un personaj comic care frizeaza ridicolul, produsul ideologic al epocii, conditionat de condescendenta proprie intelectualului de stanga, neatent si grosier cu iubita lui Anne.

Daca vezi Godard-ul lui Hazanavicius doar cu morga cinefilului ultra snob, poate ca te-ar putea sacai penibilul personaj Jean Luc, plin de fiere, baltind in opinii stangiste, maoist si sobru, regizorul care boicoteaza Festivalul de la Cannes si face urat cand vreun cronicar de film nu-i impartaseste crezul politic. Totusi, comicul de situatie pe care-l pune-n film Hazanavicius iti arata orbirea amuzanta – a lui Godard, cel care a crezut pe bune in himerele unei epoci de efervescenta politica.

O sa spun asa: umorul lui Hazanavicius detoneaza gravitatea lui Godard, militantul politic. Daca obsedatii de Godard nu agreeaza filmul, inseamna ca sunt din specia cinefilililor care se-iau-mult-prea-tare-in-serios.

P.S.: E misto ca Hazanavicius are un raport fetisist cu filmele deliberat artistice semnate Jean Luc Godard „Le Redoutable” are scene care reproducnudurile & privirile lui Bardot din Le Mepris, erotismul feminin filmat in gros-plan – dublat de citate intelectuale -, compozitia in vignette vintage, coduri vizuale aproape reproduse dupa Godard-ul anilor 1960.

Trailer:

Loveless – Regia:Andrey Zyvagintsev

Sunetul minimalist & tragic din Silouans Song de Arvo Part si imaginea unui copac in plina iarna moscovita, cu coroana contorsionata, cu ramurile lui ramificate, ingreunate de zapada, e primul cadru din Nelyubov, studiul cinematografic exact si crud despre Neiubire al lui Zivagintsev. Sau, la scara macro, sociala si ontologica, sa spunem ca regizorul rus urmareste procedural si matematic declinul empatiei, distopia din sanul unei familii unde iubirea nu si-a gasit cuib niciodata. Urmeaza o secventa statica.

Poarta unei scoli intr-o liniste iernatica. Cateva secunde de stop-cadru, pe urma copiii in imbulzeala, alergand in extaz, atunci cand parasesc institutia. Camera il alege dintre toti pe Alexei, copilul unor soti in plin divort. Alexei intra in peisajul de iarna, in padure, in multimea densa de copaci cu trunchiul rasucit sub stratul gras de zapada. E o natura care prezice tristete morbida, iar ochii lui Alexei inchipuie, in sincron, un zambet de melancolie livida. Acasa, in fata caietelor de scoala si pe fundal cu vocea disperata a mamei, Alexei priveste la fel de mult in gol.

E foarte semnificativ ca in rusa filmul se numeste Neiubire, de parca iubirea nu doar ca a disparut, ci nici n-ar fi fost vreodata o variabila in ecuatia vietii de familie. Iubirea pur si simplu nu exista, ci doar animalitatea conventiei in care un sot si o sotie fac un copil din pur hazard si apoi se integreaza in nefericirea sociala generala. Sotia Zenia e obsedata de iPhone-ul ei unde scrolleaza la infinit, stabileste o relatia doar cu interfata, cu virtualul, in preajma copilului si sotului. Copilul aude urletul matern in cearta continua a sotilor, sfasietor si insultator, aude de dupa usa toaletei unde sta pitit crizele mamei si raspunsul pasiv-agresiv al tatalui.

Sotul, un corporatist pe nume Boris vrea sa permanentizeze singurul centru de greutate al existentei sale: aparenta. Caci seful corporatiei unde el lucra pe bani multi este un crestin-ortodox de rit rusesc care nu accepta angajati divortati. Ridicolul atinge limita transcendentei: fiecare angajat al corporatiei se teme de seful ortodox, fiinta care ofera locul de munca si prin acest privilegiu, de fapt, distribuie angajatilor un sens al deplorabilei existente intr-o Rusie viciata. In tot acest decor care-l exclude, Alexei, copilul lor de 12 ani, e singurul obstacol in divort – caci niciunul nu-l vor in cutodie, dupa ce si-au recalibrat viata cu alti amanti. Iar Alexei pleaca. Dispare ca si cum nici n-ar fi fost. Filmul se desfasoara apoi rectiliniu si uniform: sotii isi cauta copilul si urmeaza cu devotament procedurile unei echipe de voluntari care se ingrijesc de persoane disparute. Niciun suspin de dor pentru copil pe parcursul cautarii, nicio disperare. Sotii doar urmeaza pistele si urmaresc procedura.

Coruptia din Rusia, facuta, la nivel existential, de fiintele umane coruptibile in esenta si Angst-ul veacului cauzeaza nevroza romantica, sugereaza cineastul Zvyagintsev. Raul se amplifica pana la desfiintarea apriorica a iubirii: pe timpul cautarii copilului disparut, in masina, mama Zenia marturiseste ca a facut o greseala sa-l nasca pe Alexei, iar sotul ii da dreptate. Alexei dispare, astfel, fara urma, din vietile parintilor, asa cum ai extirpa o tumoare. Nu-l gasesc nici dupa ce actiunea filmului se muta peste cativa ani, cand ni se ofera cateva minute din vietile post-disparitie ale sotilor Zenia si Boris. Filmul se termina cu imaginea mamei Zenia, pe o banda de alergat, in casa bogatasului gentil de care se indragostise dupa mariajul loveless cu Boris face sport cateva minute, rasufla de efort, cu privirea desarta, si poarta un trening pe care scrie cu litere latine: Russia.

Trailer:

12 Jours – Regia:Raymond Depardon

Documentarul lui Depardon incepe cu un citat din Michel Foucault, teoreticianul nebuniei, dar si al turnului de fildes care-i, de fapt, mintea noastra umana. Citatul e asa (dupa cum mi-l aduc aminte, ceva de genul): Calea catre o minte sanatoasa trece mai intai prin taramul nebuniei. Intr-o scena din documentarul in care Depardon filmeaza chipurile celor bolnavi psihic, un pacient e intrebat de judecator: „Stiti ca aveti probleme psihiatrice?”. Pacientul, cu ochii corodati si aerieni din cauza tulburarii mintale, raspunde: „Eu cred ca toti avem probleme psihice.”

Scena fractureaza filmul si te invata ca exclusii, marginalii care nu se pot intoarce in societate, nu sunt decat o versiune exacerbata a fiecaruia dintre noi. Au aceeasi minte umana, dar vad realitatea altfel. Depardon documenteaza procedura prin care un judecator evalueaza pacientul internat involuntar in spitalul de psihiatrie la 12 zile dupa si stabileste daca omul poate sau nu sa se intoarca in societate. E un film despre libertate si despre viata, de fapt. Caci viata nu se reflecta doar intr-o minte normala, ci si intr-un cap in raspar cu ceea ce noi numim logica, ratiune si perceptie corecta a realitatii. O femeie spune cu luciditate si determinare ca vrea sa moara, sa se sinucida.

Am suferit prea mult, spune ea, cu mainile incrucisate. Vorbeste fara tagada despre sinucidere. Un barbat vrea sa se intoarca in societate si-n familie, pentru ca infiintase un partid, finantat, in mintea lui, de Bernie Sanders. Aflam apoi ca barbatul, cu ochii rataciti, isi omorase, de fapt, tatal. Depardon ne preda nu neaparat compasiunea in „12 Jours”, ci ne arata cum visele si dorintele oamenilor care si-au pierdut mintile arata o alta fateta a lumii. O dimensiune ilogica pe care noi nu o percepm. Emotiile nebunilor sunt la fel de valabile cum sunt ale noastre, iar libertatea de a trai e impartita egal intre sanatosi si nesanatosi.

Trailer:

CE FILME NU NE-AU PLACUT

L’amant double – Regia:Francois Ozon

Filmul incepe cu o imagine care, mie cel putin, mi-a starnit rasul, desi probabil nu era efectul pe care si-l dorea Ozon (sau cine stie?): imaginea unei valve intr-un vagin se metamorfozeza (aiurea-n tramvai) intr-un ochi de fata conturat de lacrimi. Pe bune? Da, foarte pe bune. Filmul continua in aceeasi logica erotico-ridicola.

O ex-fotomodela merge la psihiatru pentru ca o doare stomacul. Psihiatrul tace, femeia vorbeste. Spune ca nu s-a indragostit niciodata de-adevaratelea. Dar o doare stomacul si medicii specialisti i-au spus ca nu e un simptom fizic, ci o chestie psihosomatica. Deci pe tipa o doare burta si e cu capul. Pe urma psihiatrul care tace malc ii spune ca e atras de ea. Ea il saruta french style si aici incep scene kinky. Noroc ca secventele erotice macar sunt misto, pentru ca actrita si actorul sunt frumosi. Altfel, filmul lui Ozon e o zapaceala continua care-ti face creierii ferfenita. Asadar, sa va zic de ce e un haos talamb filmul asta: gagica descopera ca, de fapt, psihiatrul cu care, desigur, se cupleaza, are un frate geaman, un fel de dublu malefic care se poarta aiurea cu femeile.

Mai e ceva: in film sunt multe mate prin care, de fapt, se face o asociere dementa cu nu stiu ce cromozomi ai gemenilor canibali, o chestie intrauterina despre cum un geaman dominant inghite celalalt fetus. O oroare. Si asa ar fi si la pisici si la om. Deci, matele din film se preumbla si tot apar ca laitmotiv de-ti vine sa deranjezi spectatorii onorabili de pe rand de la Festivalul Les Films de Cannes si sa iesi din cinema iute.

Trailer:

A Man of Integrity – Regia:Mohammad Rasoulof

O spun din start: Nu-mi plac filmele iraniene, nu-mi place tenta lor sociala, monotonia pildei pe care o prezinta, personajele care sunt in permanenta asuprite de sistem, desi dpdv uman sunt ok, adica incoruptibile, nu-mi place cum joaca actorii iranieni, din seria personaje „umilite si obidite” si nici nu inteleg de ce criticii de film lesina de placere cand vad tristetea filmelor iraniene, iar juriile internationale le premiaza la greu.

Barbatul integru din filmul iranian A Man of Integrity este un pescar din zona rurala, cu o figura rigidizata de viata grea si de sistemul autoritar care, ati ghicit cum e?, desigur, cum altfel ar putea fi intr-un film iranian cu cadre unde apa e colorata melancolic de pesti rosii si de navodul care-i pescuieste cu lentoare un sistem autoritar. Bine, el nu era pescar, dar pentru ca a suferit de pe urma Sistemului, a decis sa se mute la tara si sa traiasca departe de opresiunea din Teheran. Reza, barbatul iranian, cu o sotie cu val (doar suntem in Iran), nu vrea sa se corupa regizorul Rasoulof ne arata, demonstrativ si moralizator, cum Reza isi plateste penalitatile la banca. Dar sistemul tot sa-l asupreasca.

Dar nu sistemul, de fapt, ci zbang, o corporatie care vrea sa-i ia pamantul. Reza se face foc si para, stoarce niste pepene murat intr-o magazie si-si face o bautura alcoolica, de ce?, ca sa-i treaca supararea. Pe urma nevasta incearca sa-l ajute, intre ei e o relatie de cuplu super rece, cum e rafala de vant trist si tomnatic in peisajul iranian, pentru ca au o groaza de probleme si sunt vai steaua lor. Dar Reza e demn.

Se bea mult ceai in film, iar Reza e urgisit. E naspa, cu sistemul, cu fundamentalistii, cu mafiotii si Reza, ne sugereaza regizorul, a incercat sa ramana integru si, in final, n-a putut. Wow, ce twist regizoral. Dupa ce se termina filmul, clar retii o chestie: ba, frate, ce grea e viata. Si-am bifat alt film iranian care propovaduieste cat de greu ii e omului pe lume.

Trailer:

Les Fantomes d’Ismael – Regia:Arnaud Desplechin

O melodrama sinuoasa, adica dezordonata si cu einspe fire narative care se-mbina ca intr-o panza de paianjen – si un scenariu burlesc, adica intesat de farse patetice. Arnaud Desplechin vrea cu obstinatie sa-i arate cinefilului giumbuslucuri desprinse din plamada biografiei lui de cineast. Reconditioneaza cu incapatanare aceleasi ite autobriografice, romantice, hazlii si amesteca intr-un vortex ametitor drame intime, politice, intelectuale nu degeaba zic vortex, pentru ca una dintre „fantomele” care revin in mintea si viata acestui dublu fictional al rezigorului Desplechin, pe nume Ismael, este sotia lui disparuta de 21 de ani, Carlotta. Care-i referinta aici?Desigur, Hitchcock cu Vertigo, unde personajul feminin se numea Carlotta.

Filmul incepe cu o secventa din comedia cu spioni pe care Ismael o regizeaza practic, fictiunea si realitatea din capul cineastului converg. Oh la la, quel bordel! cum ar zice francezii. Niste diplomati vorbesc in filmul din creierul lui Ismael despre un personaj misterior, Ivan Dedalus. Din nou, o referintala Ulise al lui Joyce. Dedalus, ne-am prins, e semnul ca patrundem in labirintul din creierul cineastului. Dedalus este aici Louis Garrel, cu parul scurt, un tanar ingenios care face primii pasi in arcanele intimidante din Quai d’Orsay, unde spionii apar si dispar, incognito, ca si cum ar fi niste fantome imateriale. De fapt, Dedalus il inchipuie pe fratele cineastului Ismael. Fiecare personaj e o proiectie iluzorie si eterica pescuita din cosmarurile regizorului.

Ok, deci Desplechin ne baga in filmul autobiografic al procesului creativ cu acest avatar Ismaeel, un tip patetic, cu ochii zgaiti si agitat psiho-motor, jucat de Mathieu Almaric (care este, poate, dupa manierisme, un actor misto in piese de teatru, dar care, din pacate, nu transmite decat stridenta & dramatism teribil si fara substanta pe marele ecran). Desplechin recurge la trompe l’oeil-uri narative: de pilda, in hambarul unde lucreaza regizorul sunt doua tablouri supercelebre,Van Eyck cu „Portretul sotilor Arnolfini”sauFra Angelico cu „Bunavestire”). Contureaza o poveste saturata de referinte, semne, simboluri, ca un sistem de oglinzi paralele, unde limitele intre Ismael si Arnaud Desplechin se estompeaza, la fel cum se disipa granitele intre vis, fantezie si realitate.

Trailer: