"Cresti cu ideea ca toti suntem frati, dar cand ai 18 ani, cineva iti da o arma si iti spune sa omori" – interviu cu Srdja Popovic, liderul revolutiei contra lui Milosevici. Partea 1: Din rocker, revolutionar

Haute Culture l-a cunoscut pe ​Srdja Popovic. Unul din liderii care au doborat dictatura Milosevici in Serbia. Era rocker in dictatura Coca Cola a lui Tito, anii 1980. Nationalismul a adus saracia, si Srdja si-a ajutat tatal la contrabanda cu benzina din Romania. S-a impus ca lider OTPOR si a reusit, deloc usor, sa doboare dictatura. In anii 90 și începutul anilor 2000. Astazi este director CANVAS. Centrul pentru acțiune și strategie non-violentă aplicată în Belgrad. CANVAS “antrenează” lideri ai mișcărilor pentru democrație și pentru drepturile omului din întreaga lume. Printre altele, CANVAS a lucrat cu activiști din Maldive, Egipt, Ucraina și Georgia. A urmarit, cum era firesc, evolutia revoltelor din Romania din iarna acestui an. Stie cum mandatul increditat de o minoritate prin vot poate face ravagii pe scena politica. Cititi, maine, si partea a-II-a experientei Haute Culture. Despre cum se face o Revolutie. Despre cum se doboara un dictator.

Reporter: Erai într-o trupă rock. Cum era Iugoslavia lui Tito?

Srdja Popovic: Trăiam adevărata viață rock iugoslavă- la sfârșitul anilor 80, scena culturală era foarte vie, Belgrad era numit și “Londra Balcanilor”. Era foarte interesant, fiindcă Tito, liderul Iugoslaviei, conducea un regim foarte bine conceput- era un fel de “socialism Coca-cola”. Era socialism, economia era controlată de stat, aveam un singur partid, dar cultura era foarte vesticizată. Adică atunci când un nou disc apărea în Vest, întotdeauna existau căi prin care ajungea și la noi. Toate trupele veneau aici- în clasa a patra am văzut-o pe Tina Turner în concert în Belgrad. Nu era după cortina de fier, ca România sub Ceaușescu. Generația mea a crescut cu asta, și a crescut într-un mediu cu o clasă de mijloc propice.

Reporter: Cum ai devenit din rocker, revoluționar?

Srdja Popovic: La începutul anilor 90, un val de naționalism a atins regiunea- în Serbia, a fost condus de Milosevic. Liderii din regiune voiau să-și consolideze puterea creând tensiuni etnice- nu voiau să se îndrepte spre Europa, ci să-și păstreze micile lor sisteme. Creau paranoia între nații și religii. Când aveai vreo 20 de ani atunci, vedeai cum lucrurile decădeau complet. Iar economia a căzut în ’93, nu mai exista o clasă de mijloc. Ne fuseseră impuse sancțiuni asupra petrolului, așa că tatăl meu se ducea în România în fiecare săptămână să aducă petrol, pe ascuns. Deci vezi cultura deteriorându-se, vezi naționalismul ăsta dăunător. Crești cu ideea că toți suntem frați, nu conta că ești bosniac sau croat, dar când ai 18 ani, cineva îți dă o armă și îți spune să omori croații. Pentru tinerii urbani ca mine, a fost natural să rezistăm. Nu neapărat din cauza vârstei, dar și din cauza mediului. Intelectualii, muzicenii, scriitorii, erau toți împotriva a ceea ce se întâmpla, deci deveniserăm și noi parte din asta fiindcă împărțeam un fel de cod cultural cu ei.

Reporter: Cum a fost?

Srdja Popovic:Au existat trei mari etape: în 1992 au fost proteste masive ale studenților în jurul conflictelor etnice, dar nu au prea funcționat, fiindcă restul națiunii îl susținea pe Milosevic. A doua fază a fost în ’96-’97, o mișcare a studenților care a ținut 100 de zile, împotriva fraudei electorale. Apoi aceeași generație, care între timp ajunsese să treacă de 25 de ani, a format mișcarea numită OTPOR (Rezistență!).

Reporter: Ce-a insemnat nationalismul, razboiul pentru generatia ta?

Srdja Popovic: Era o chestie generațională. Am fost atinși de tot ce se întâmpla în jur, și asta a avut consecințe majore asupra capitalului uman. Generația a fost împărțită în trei: o treime a plecat la război, și s-a întors cu PTSD (Sindrom de stres posttraumatic), și mulți s-au apucat de heroină; o treime a spus “ce naiba”, și a plecat din țară, iar Milosevic a fost fericit să îi vadă plecând, fiindcă plecau din oamenii care ar fi opus rezistență; în final, o treime a decis că am suportat destul și s-a revoltat.

Reporter:Ce a făcut OTPOR?

Srdja Popovic: Pentru oricine vrea să știe mai multe, recomand să vadă filmul Bringing Down a Dictator:

Întâi am ocupat campusurile, apoi am mers pe străzi. Am învățat multe din experiență. Masele erau needucate- am înțeles că aveam nevoie de mai mult decât ideea noastră de ce înseamnă normalitatea. Am înțeles că Milosevic opera în același mod din nou și din nou: pierdea alegerile locale, anula alegerile, oamenii protestau, poliția venea să bată oamenii. Apoi, presiunea creștea, în special presiunea internațională. În final ceda mai mult decât la început. Deci ne-am gândit să facem o mișcare studențească permanentă care să umple golul creat de opoziția politică divizată, și să aducem oamenii tineri să voteze, pentru că ei votau cel mai puțin. Participarea la vot era 50-60%. Dar dacă guvernul fură alegerile?

Reporter: Ai vazut cum a fost in Romania?

Srdja Popovic: E foarte similar cu protestele anti-corupție din România- participarea a fost foarte mică la vot, și un partid a ajuns la putere exploatând participarea mică. Și partidul ăla s-a băgat în lucrul de care românii erau cei mai mândri. Poate că România nu are cea mai bună economie sau sistem politic, dar este țara care a adus în instanță 2000 de oficialități corupte. Și dacă cineva vrea să îi ia fiului meu jucăria preferată, o va apăra până la capăt. Oamenii care au fost mobilizați de evenimentele astea au fost oamenii care nu sunt de obicei mobilizați de alegeri. La fel și la noi- am spus- dacă nu poate să câștige, va fura, iar dacă va fura, vom folosi asta și vom mobiliza oameni. Vom construi o grevă generală, vom paraliza întreaga țară. Vom aduce oamenii din provincie în capitală și vom pune presiune pe Milosevic. La începutul anilor ’90, consideram că forțele de securitate erau inamicii noștri, și aruncam cu ușurință cu lucruri în polițiști. În 2000, i-am considerat aliații noștri, și am început să îi aducem către noi, să le dăm flori, să le vorbim: nu mai bine ai proteja legea decât o oligarhie? Am evoluat din punct de vedere al tacticilor, al disciplinei non-violente, al planificării, și am reușit.

Reporter: După OTPOR, cum și de ce ai înființat CANVAS?

Srdja Popovic:După OTPOR, am petrecut câțiva ani în parlamentul și guvernul Serbiei, fiindcă voiam să mă asigur că schimbarea creată în Serbia e ireversibilă. Nu a fost ușor, dar am reușit să aduc câteva schimbări, înclusiv legate de mediu, fiind eu, ca studii, sunt biolog. După câțiva ani, filmul “Bringing Down a Dictator” a devenit foarte cunoscut peste tot în lume, și oamenii au început să se uite la el și să se entuziasmeze. Am început să primim invitații să vorbim de la oameni din Zimbabwe și Belarus, și apoi de peste tot. Era un hobby la început, până când, în 2003, când au avut loc proteste în Georgia și Ucraina, conduse de grupuri cu care noi lucraserăm exstensiv, ne-am dat seama că tipul ăsta de muncă poate fi important și poate avea o mare influență. Sunt o persoană condusă de provocări, nu de o gândire rațională asupra carierei, deci am spus că poate asta va fi noua misiune a mea. Am făcut muzică, activism, politică, deci poate ăsta era următorul pas. Așa că am transformat hobby-ul în funcă full-time. Te inspiră să cunoști toți acești activiști, și să știi că i-ai ajutat și tu, măcar puțin. Simți cumva că viața ta are un scop. Și chestia aia cu “odată ce ești activist, vei fi mereu activist” are un sens. Plus, e distractiv.

Reporter:Ce-i de facut?

Srdja Popovic:Practic, la CANVAS facem trei lucruri. Atrenăm activiști.Cooperăm cu universități (ceea ce ne oferă un strat științific muncii noastre, și colaborând cu universități putem ajunge la viitori oameni cu influență, care poate vor lucra în guverne, de exemplu). Al treilea lucru care ne obsedează sunt uneltele. Am publicat cărți și manuale, iar acum construim o aplicație de mobil pentru activiști, numită Whistler. Aplicația va încerca să ajute oamenii care luptă pentru drepturile omului, și va avea trei funcționalități: comunicare sigură, raportarea și documentarea abuzuilor ale drepturilor omului și un buton de panică, ca să poți informa oamenii în cazul în care ți se întâmplă ceva.