VIDEO Eginald Schlattner: In fiecare duminica tin o slujba fata de bancile goale. Fac asta ca sa-l consolez atat pe bunul Dumenezeu, cat si pe mine

Eginald Schlattner este scriitor si preot, unul dintre cei patru sasi ramasi in Rosia. In fiecare duminica tine in frumoasa biserica din sat slujba, chiar daca bancile sunt goale dupla plecarea sasilor.”Fac asta ca sa-l consolez atat pe bunul Dumenezeu, cat si pe mine”, spune acesta. Ce se va intampla cu fabuloasa mostenire culturala lasata de sasi?

” Iar faptul ca mi-am rupt piciorul in biserica, (n.r. – are piciorul rupt) in timpul slujbei, cazand peste o banca in care de 25 de ani nu mai asculta nimeni, are de a face si cu intrebarea d-voastra despre sasi, care au fost si nu mai sunt. (…) Sunt o curiozitate pentru toti medicii, deoarece eu sunt angajat al Episcopiei si acum sunt cu scutire medicala”, a declarat acesta intr-un interviu acordat HotNews.ro. Vezi in text varianta video cu imagini din casa scriitorului sas.

Catiusa Ivanov: Ce mai faceti in Rosia?

Eginald Schlattner: Am venit aici in ’78, aveam 45 de ani si atunci aici era o comunitate demografic normala, cu o treime de copii, o treime parinti si o treime de batrani. Intrebarea d-voastra are sens, ce mai fac aici, fiindca am mai ramas 4 batrani peste 80 de ani. Sunt 4 batrani sasi care mai trebuie sa fie inmormantati. Atunci totusi se pune intrebarea de ce nu m-am miscat de aici, daca eu acum 25 de ani am pierdut obstea cu care, din ’78 pana in ’91, sunt 13 ani, si dupa aceea bancile goale.

De cand am ramas eu singur, fara obste, in fiecare duminica tin o slujba fata de bancile goale, o slujba completa si cand cineva ma intreaba de ce fac asta, este un fel de masochism, nu este adevarat, fac asta ca sa-l consolez atat pe bunul Dumenezeu, cat si pe mine. Iar faptul ca mi-am rupt piciorul in biserica, (n.r. – are piciorul rupt)in timpul slujbei, cazand peste o banca in care de 25 de ani nu mai asculta nimeni, are de a face si cu intrebarea d-voastra despre sasi, care au fost si nu mai sunt.

Este si un accident de munca, este mai bine ca un preot sa-si rupa piciorul in biserica decat in birt, dar sunt o curiozitate pentru toti medicii, deoarece eu sunt angajat al Episcopiei si acum sunt cu scutire medicala, si toti se intreaba de ce la 83 de ani imi mai trebuie scutire medicala.

CI: Am fost in sate sasesti unde mai erau 2-3 sasi. Intrebarea mea este ce se intampla cu mostenirea culturala a sasilor? Ce se intampla cu bisericile sasesti, cu casele?

ES: Daca doriti un raspuns statistic, suntem ca Episcopie, cu episcopul la Sibiu, biserica evanghelica, de confesiune augustana, cu limba de propovaduire germana, 11.000 pe toata tara, nu numai sasi. Si varsta medie este de 60 de ani. Astfel, noi nu mai suntem in stare sa gestionam un imens patrimoniu arhitectural, daramite cu clopotele si cu orgile si cu toate arhivele si asa mai departe. Aici, eu ca fost inginer va dau un raspuns ca un homo tehnicus, va spun ca istoria sasilor s-a terminat.

Dar ca preot spun altceva, avem de a face cu un Dumnezeu al surprizelor si cred ca biserica va ramane si mai departe ca biserica, nu numai pentru noi, care din punct de vedere statistic nu mai suntem, dar va ramane ca o biserica cu noi, pentru altii, si in fiecare sat se va gasi, sau in multe dintre fostele sate sasesti, se va gasi un nucleu de viitor atipic care nu va fi nicicum determinat de revenirea sasilor, ca aici a revenit unul, iar in alte sate nu a revenit nimeni, si in timpul verii vin si mai pastreaza casele, dar nepotii lor au fost deja socializati in Germania, dar vor fi alte modalitati unde Dumnezeu cu o imaginatie mult mai ampla decat a noastra, pentru fiecare dintre sate va gasi omul si modalitatea.

Sa va dau un exemplu, liceele germane mai exista. Daca acum 30 de ani te duceai in curtea Honterus, curtea Brukenthal, numai nemteste se vorbea. Acum numai romaneste se vorbeste, dar exact copiii acestia din familii de romani foarte curajosi, care isi dau copiii intr-un mediu lingvistic pe care nu il mai pot controla, duc mai departe o generatie-doua generatii, fiindca ei sunt cei care la intalnirea sasilor se imbraca in saseste si au dansurile si daca te duci intr-o biserica mare iti dai seama ca cel care iti explica biserica saseasca, biserica Neagra sau biserica din Sibiu a terminat acel liceu.

Sa nu uitati ca noi nu am ramas aici pe o insula pustie, astia 4 sasi, ci suntem inconjurati de romani care sunt ortodoxi, baptisti…

Nu o sa mai fim biserica saseasca pentru sasi ci pentru altii si cu ceilalti.

CI: Chiar daca sasii vor disparea, important este sa supravietuiasca locul cu noua comunitate..

ES: Si sa nu uitati ca cei cativa care inca nu suntem inmormantati, nu am ramas pe o insula pustie. Asa o spun si la inmormantari, nici morti nu mai avem, sa nu ne petreaca la inmormantare, ca romanii si noii vecini ne fac acum inmormantarile, ca aici vecinatatea se ocupa de inmormantare, dar sa fie si fratii nostri cat mai suntem in viata. Ca preot am aceasta speranta, fara o vizuiune clara cum va fi. Este important sa-ti dai seama ca nu treiesti de unul singur si daca nu mai ai pe vecinii tai de sute de ani, acum ai alti vecini si fata de ei ai o obligatie crestina de a ajuta. Iar eu mai sunt intr-o situatie aparte, din ’91 sunt preot de penitenciar. Acum sasi aproape nu mai sunt. Cred ca in cele 44 de inchisori mai sunt doi sasi evenghelici din biserica noastra, dar regimul s-a schimbat din 2007, de cand am intrat in UE, fiecare detinut are libertatea sa-si aleaga preotul de preferinta si atunci eu am de a face cu romani, cu romi, unguri, arabi si cu cativa nemti-memti. Daca ma intreaba cineva, de ce la varsta mea mai colind inchisorile, eu dau un raspuns de data asta foarte scurt: „Eu sunt omul potrivit la locul potrivit. Am fost inchis de securitate, cand eram student, si cunosc mentalitatea si psihologia celor de dupa gratii.

CI: Pragmatic vorbind, ce se va intampla cu limba voastra, cum se vor salva bisericile fortificate?

ES: Eu va spun un lucru, statul roman care este un stat unitar, national, cum vreti sa-i spuneti, nu are bani pentru monumentele sale, adica noi sa asteptam sa salveze ce a mostenit statul roman dupa 1918 de la noi. Este aceeasi dilema si cu inchisorile, conditiile sunt groaznice, sa stiti, eu din ’91 stiu ce este acolo.

Dilema este aceeasi: sa bagam acum milioane sa facem inchisori cand nu avem scoli? Statul roman sa bage bani intr-o mostenire pe care nici nu a vrut-o si nici nu a facut-o si nici nu este a lui?

CI: Bisericile sunt ale comunitatilor locale, eu consider ca sunt si ale mele, chiar daca sasii le-au facut, ei au convietuit cu romanii atata vreme si sunt si ale noastre…

ES: Eu sunt convins de asta, dar eu vorbesc acum din punct de vedere al statului. El nu are bani pentru monumentele lui, pentru casele boieresti.

CI: Totusi, am vazut ca sunt fundatii sasesti care au trimis bani aici, sunt initiative private… crescut interesul pentru aceasta zona.

ES: Sunt si fundatii germane si fundatii engleze si este o oarecare curiozitate spirituala sau teologica sa vezi ce solutii vor veni din partea cerului. Christoph Klein, episcopul care a preluat o biserica intacta in ’90, in iunie, dar deja in dezafectare a fost intrebat de un jurnalist: „D-voastra va dati seamna ca peste cateva luni nu o sa aveti ce face?”, ca toti sasii erau intr-o fuga si el a spus „Eu cred ca o sa mai am si un urmas”, si in 2010 a depus mandatul si mai avem un episcop. Asta este una dintre demonstratiile mele ca statistica este una si calea Domnului este alta.

CI: In discutiile pe care le-am avut a tot aparut intrebarea daca un sas care a plecat in Germania mai este sas sau s-a integrat acolo si cumva prin faptul ca a plecat, si-a pierdut aceasta calitate. Ce parere aveti?

ES: Aceasta intrebare este o intrebare la care eu nu pot raspunde, fiindca nu am plecat si am numai pasaport romanesc si sunt exclusiv cetatean roman. In ce masura un sas din Ardeal poate sa ramana un sas ardelenesc si in America, si in Canadam si Austriam si in Germania, asta este o problema care se discuta si se decide in fiecare familie, daca ei mai vor sa vorbeasca cu nepotii si cu copiii saseste. Daca nu, au devenit nu numai cetateni germani ci si nemti. Este un fenomen interesant, care se stie si de la afro-americani, a treia generatie, nu a doua, se intereseaza de locurile bunicilor. Totul este posibil. Ganditi-va si la mine ca preot de penitenciar, din acesti 11.000 de batranei care mai suntem statistifc, aici energia criminala a sucombat, dar s-a deschis alta poarta. Este de vazut ce se va intampla de la caz la caz, dar unele lucruri vor disparea.

CI: Cum va explicati ca romanii au ales un presedinte sas? Cum va simtiti ca unul de-al d-voastra este presedintele tarii?

ES: Asta este o intrebare la care as putea raspunde, dar nu vreau sa raspund. Mai bine ma intrebati de ce am ramas eu aici si aici va dau un raspuns teologic si anume, de ce nu am plecat cu ceilalti. Eu am fost inchis ca student, fratele meu la fel. A plecat sotia, fiica. Aveam numai rude in morminte, dar cu rudele in morminte te intelegi cu mult mai bine decat cateodata cu rudele care mai sunt in viata. Ei se bucura cand vii acolo cu o rugaciune, cu o lumanare.

Singurul lucru pe care il stiu sigur despre Dumnezeu, dar sunt si un om plin de dubii, adica din Biblie, cel mai apropiat de teologia mea este: “Doamne, eu cred, dar ajuta-ma in necredinta mea”. Un lucru stiu sigur, Dumnezeu ma vrea aici, aici ma cunoaste, aici imi cunoaste numele, aici ma vrea si anume cand spun aici, nu numai in Romania, ci aici, in satul acesta, si pentru mine dovada este ca sunt aici oameni care au nevoie de mine, chiar si unii care ma iubesc si de aceea eu de aici nu ma misc. Am spus de multe ori, Romania nu este o patrie a stramosilor mei, este patria mea.

CI: Mai lucrarti la vreo carte?

ES: Nu. Am scris acea trilogie, care este si ecranizata. Din pacate Radu Gabrea a murit cand era sa fie ecranizata cartea ce a mai apropiata de sufletul meu “Clavirul in ceata”, asa a dorit doamna Plesu, nu “Pianul in ceata”, ci “Clavirul in ceata” sa o traduca si pe care o recomand celor care vin aici, vin autobuze intregi care doresc sa le semnez cartile. Cartea aceea este pentru mine cea mai autentica fiindca depaseste cadrul sasesc. Cine vrea sa cunoasca ceva din Romania, eu ii recomand aceasta carte.

Eginald Schlattner s-a nascut pe 13 septembrie 1933, in Arad
Este scriitor de limbă germană din România si pastor luteran în satul Roșia, județul Sibiu.
A publicat trei cărți: Cocosul decapitat, Manusile rosii, Pianul in ceata
In 1957 a a fost arestat timp de 20 de luni din motive politice.
Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara;
In ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“.