Romania care nu-i a lor
Astăzi am avut la școala băiețelului meu o activitate despre care vreau să vă povestesc. Nu pentru că ar fi fost deosebită de altele, nu pentru că a ieșit mai bine decât numeroasele activități pe care le fac părinții împreună cu copiii lor la școală, nu pentru că al meu e mai moțat. Doar pentru că am plecat de acolo cu certitudinea că, pentru prima oară, poate, m-am simțit părinte român și acasă, într-o altă țară, așa cum nu am crezut că mi s-ar putea întâmpla.
Am făcut, împreună cu băiețelul meu, în cadrul temei multiculturalismului și a implicațiilor pe care le are acesta în viața noastră de zi cu zi, o prezentare a României, prin ochii lui și prin prisma elementelor pe care eu le consider reprezentative pentru țara mea. Pregătirile au fost lungi și m-am gândit în fel și chip, cu multe săptămâni înainte, ce aș putea spune și arăta care să nu pară stereotip, care să nu fie naționalist și exagerat, care să nu povestească precum că noi suntem cei mai cei și că nu mai există alții ca noi pe pământ sau, dimpotrivă, că avem toate motivele să ne plângem de milă. M-am gândit cum să povestesc lucruri firești și mi-era mintea goală, descărcată de simboluri, obosită de căutare, cu dor de casă și un sentiment de înstrăinare pe care nu l-am resimțit atât de acut de multă vreme.
INTERVIURILE HotNews.ro