O idee pentru afaceristii romani: investitiile in instrumente muzicale

Invatamantul muzical romanesc era foarte bine organizat inainte de ’89, acea seriozitate la nivel academic fiind pierduta dupa Revolutie, cred membrii formatiei de muzica clasica Ad Libitum. Bogdan Bisoc, Serban Mereuta si Filip Papa au vorbit pentru HotNews.ro despre marile probleme ale muzicienilor romani: lipsa salilor de concerte si de repetitii si felul in care statul isi ia mana de pe institutiile de cultura in perioada de criza economica (desi exista bani pentru Catedrala Neamului si „exista si terenuri de fotbal, pe proiecte europene, construite in panta…”).

Posibile solutii: mecenatul, indreptarea atentiei politicienilor spre proiectele culturale (care au un potential electoral nevalorificat), dar si investitiile inteligente din partea afaceristilor romani: „Ce l-ar costa pe Dinu Patriciu, sa cumpere patru instrumente Stradivarius, Guarnieri, pentru noi? Care sa nu fie ale noastre, sa nu ni le dea noua de tot, ci sa fie ale lui… Se stie foarte bine ca investitia in instrumente este extraordinara”.

Citeste mai jos despre:

Problema salilor de concert – o responsabilitate a Statului?
O investitie rentabila pentru intreprinzatorii romani: achizitionarea de instrumente muzicale.
Exemple de instrumente al caror pret a crescut spectaculos de-a lungul timpului.
Cum este tratata muzica in zilele noastre – diferente fata de perioada comunista.

Problema salilor de concert – o responsabilitate a Statului?

Cred ca niste specialisti ar putea sa transforme Sala Palatului, sa o faca sa sune onorabil pentru un concert de muzica simfonica.

O renovare acustica adevarata: exista posibilitatea unor sisteme, panouri, dar costa mult.

Desigur, exista si terenuri de fotbal, pe proiecte europene, construite in panta…

Filip Papa, violoncel

Filip Papa (violoncel): Este nevoie de sali mici, medii si mari, dar acuma unde sa le faci? Poti sa construiesti in Bucuresti o sala unde? In centru? Noi am fost in Grecia, Atena: exista acolo o sala senzationala, uriasa, numita Megaron. Sigur, se poate compara si Bucurestiul cu Atena, dar de cate ori poti sa umpli sala de 2000 de locuri in Capitala? Nu poti sa contruiesti o sala numai pentru Festivalul Enescu, care se tine o data la doi ani.

Cred ca salile care exista deja ar trebui refacute, sa fie adecvate muzicii. Cred ca niste specialisti ar putea sa transforme Sala Palatului, sa o faca sa sune onorabil pentru un concert de muzica simfonica. O renovare acustica adevarata: exista posibilitatea unor sisteme, panouri, dar costa mult. Desigur, exista si terenuri de fotbal, pe proiecte europene, construite in panta…

Din punctul de vedere al partidelor politice, cred ca este si o chestiune de perceptie asupra fenomenului artistic a celor care propun programe. Ar putea sa propuna si pe partea culturala mai mult, sa vada: poate reusesc sa atraga oameni. Si oamenii care ii voteaza pe aceasta parte ar trebui sa le raspunda. Cred ca s-ar putea specula mai mult acest posibil capital politic. Cred ca ar fi mirati sa vada cati oameni ar dori sa sprijine cultura: nu dand bani, ci votandu-i ca ei sa propuna proiectele astea. Ei nu isi dau seama de capitalul pentru cultura…

E rusinos sa vina atatia mari dirijori sa iti tot bata obrazul, sa vina la un festival care are prestigiu international si tu sa nu ai o sala pe masura. Nu zic ca nu costa, dar si salile de sport sunt scumpe, si patinoarele, toate sunt scumpe…

Bogdan Bisoc, viola

Bogdan Bisoc (viola): Asa cum construieste patinoare, stadioane, sau chiar Catedrala Neamului, Statul ar putea sa construiasca o sala de exceptie in Bucuresti. E totusi Capitala tarii, e rusinos sa vina atatia mari dirijori sa iti tot bata obrazul, sa vina la un festival care are prestigiu international si tu sa nu ai o sala pe masura. Nu zic ca nu costa, dar si salile de sport sunt scumpe, si patinoarele, toate sunt scumpe…

Sigur, problema salilor nu e doar in Bucuresti. Unele filarmonici de prin tara nu au sala deloc, stau in chirie. Nu se pot face toate deodata, dar hai sa incepem cu Bucurestiul, cu Iasiul, Clujul.

O investitie rentabila pentru intreprinzatorii romani: achizitionarea de instrumente muzicale

Serban Mereuta (vioara): In America, marile sali de concert s-au construit din bani dati de mecena. Celebra Carnegie Hall este construita din banii lui Andrew Carnegie. La fel, exista complexul din New York – Rockefeller Center, din banii marelui miliardar Rockefeller. Deci au fost facute de niste mari mecena.

Ce l-ar costa, de exemplu pe Dinu Patriciu, sa cumpere patru instrumente Stradivarius, Guarnieri (instrumente foarte bune), pentru noi? Care sa nu fie ale noastre, sa nu ni le dea noua de tot, ci sa fie ale lui…

Se stie foarte bine ca investitia in instrumente este extraordinara. Si-ar recupera banii imediat

Filip Papa, violoncel

Filip Papa (violoncel): Ce l-ar costa, de exemplu, pe Dinu Patriciu, sa cumpere patru instrumente Stradivarius, Guarnieri (instrumente foarte bune), pentru noi? Care sa nu fie ale noastre, sa nu ni le dea noua de tot, ci sa fie ale lui…

Se stie foarte bine ca investitia in instrumente este extraordinara. Vioara Stradivarius pe care canta Alexandru in ultimii ani a fost cumparata de Statul Roman cu 72.000 de franci elvetieni, in 1957. Iar acum valoreaza milioane. Cu 10-15 ani in urma, se puteau cumpara instrumente Stradivarius cu 150.000, 300.000 de euro. Acum toate preturile lor au sarit fantastic.

Un alt exemplu este instrumentul pe care a cantat Mstislav Rostropovich a fost cumparat de un mecena-colectionar japonez, cu suma de 50 de milioane de euro. Asta pentru ca este violocel Stradivarius Duport. Duport a fost un mare violoncelist la curtea lui Napoleon Bonaparte. L-a pus Napoleon sa cante afara, dar la un moment dat i-a cerut instrumentul. Napoleon, care era in cizme de calarie, a luat violoncelul intre picioare si i-a aplicat o zgarietura cu pintenul: a ramas astfel o zgarietura, fundatura aceea, care s-a reparat, dar care inca se mai vede. Este violoncelul pe care a cantat Duport, zgariat de cizma lui Napoleon Bonaparte si pe care a cantat Rostropovich, deci are o valoare inestimabila. Probabil numai zgarietura face vreo 20 de milioane. Asta este o investitie!

La fel, exista un violoncel Gaspard Cassadó, unul singur in lume! Un prieten al meu a cantat pe el, caci era de vanzare. Gaspar Cassadó, construit in 1600. Unic in lume. Acum cativa ani costa 1 milion si ceva de dolari sau euro. Dupa doar un an de zile, valoarea lui a crescut: s-a vandut cu 5 milioane.

Ce l-ar costa pe Dinu Patriciu sa investeasca acesti bani? Si-ar recupera banii oricand. Sau poate o banca (BNR) – sa cumpere niste instrumente de tezaur.

Cum este tratata muzica in Romania zilelor noastre – diferente fata de perioada comunista

Bogdan Bisoc, viola

Bogdan Bisoc (viola): Cred ca, din ce in ce mai mult, statul isi ia mana de pe institutiile de cultura. In perioada de criza economica, cred ca ultimul lucru despre care se discuta este Ministerul Culturii. La un moment dat, trebuie singuri sa ne gasim sponsori. Acum avem libertate, inainte poate eram ingraditi de anumite dogme existente.

Cand am iesit prima oara in afara tarii, prin anii ’90, vesticii ne priveau cu mirare, erau mirati ca prin estul Europei se face o muzica de foarte mare calitate. La noi s-a facut, la muzica cel putin, o scoala foarte bine pusa la punct. Sunt deja traditii in domeniu, nu de sute de ani, dar putem vorbi de niste traditii de interpretare. Initial, asta a fost o mirare pentru vestici ca din acest colt al Europei vin niste tineri care pot canta atat de bine. Dar deja s-au obisnuit.

Inainte de ’89, selectia la facultate era crunta. Era selectia din scoala, treapta intai, treapta a doua… mancai vioara pe paine. Cand am dat eu la facultate, era un singur loc la Bucuresti, un singur loc la Iasi (intr-un an era la Iasi, intr-un an la Cluj). Eram 9 oameni pe un loc. Mancam instrumentul! Lucrurile se faceau asa: parintii aduceau copiii in clasa intai, faceau triere dupa talent si aptitudini, dupa care se incepea cu studiu puternic, apoi venea trierea valorica.

Serban Mereuta (vioara): Sper ca nu voi fi considerat nostalgic, dar trebuie sa marturisesc: scoala pe care am facut-o in perioada cand am fost elev a fost o scoala extraordinara. Era bazata, evident, pe scoala sovietica de vioara, scoala rusa. A fost cea care m-a format si a format atatea alte sute de instrumentisti muzicieni. La momentul respectiv, cei care reuseau sa plece in strainatate erau foarte bine vazuti si au reusit sa cante in mari orchestre ale lumii si au reusit sa faca mari cariere. Educatia muzicala pe care am primit-o in perioada comunista a fost una temeinica si care ma ajuta acum sa fac o cariera.

Dupa Revolutie, lucrurile care s-au schimbat au fost amestecate: si benefice, si mai putin benefice. Sper ca orchestrele infiintate inainte si dupa Revolutie sa ramana in activitate si sa primeasca acelasi ajutor din partea statului. Pentru ca educatia muzicala trebuie sa fie permanenta: in momentul in care o orchestra dispare intr-un anumit colt de tara, acolo apare o pata alba unde usor-usor se disipeaza atentia pentru fenomenul muzical.

Ce era bun in perioada comunista: o educatie stricta, o violonistica serioasa, bazata pe o metodica foarte stricta a predarii instrumentului. Mai putin era vorba, poate, de a lasa copilul sa-si exprime personalitatea, dar tehnica instrumentala pe care o primeai era una absolut serioasa, ordonata. Si care iti permitea apoi sa te dezvolti pe masura ce reuseai, intelectual, sa evoluezi.

Inainte de ’89, selectia la facultate era crunta. Era selectia din scoala, treapta intai, treapta a doua… mancai vioara pe paine.

Cand am dat eu la facultate, era un singur loc la Bucuresti, un singur loc la Iasi. Eram noua oameni pe un loc. Mancam instrumentul!

Bogdan Bisoc, viola

Filip Papa (violoncel): Statul roman, pentru a forma un singur violoncelist, de la clasa I si pana la sfarsitul Conservatorului, plateste enorm, pentru ca noi avem ore individuale. Profesorul nostru este in raport de „1 la 1”: un elev, un profesor. Costa enorm, s-a si calculat la un moment dat cat.

La violoncel, metodica de predare este una care ii invata pe toti copiii, netinand cont la inceput de personalitatea lor. Ii obliga sa invete acelasi lucru. Spre deosebire de o metoda mai laxa, mai lejera, occidentala, in care profesorul vede personalitatea elevului de mic si se muleaza pe personalitatea lui. De aceea, sunt solisti in Germania, America, foarte diferiti unul de celelalalt. In Uniunea Sovietica erau niste solisti solizi, care cantau, aproape toti, nu la fel, dar in acelasi stil, cu aceeasi seriozitate.

De ce Uniunea Sovietica si China, dar nu si Romania? Pentru ca au fost si sunt niste puteri economice. Era un fel de propaganda. Ei au dat bani foarte multi. Stalin, spre exemplu, a facut Orchestra de la Moscova: a vrut sa fie cea mai buna orchestra din lume si pentru asta a adus din toate colturile URSS-ului cei mai buni concert-maestri, cei mai buni violonisti, violoncelisti etc. I-a adus, le-a dat case si a facut intr-o saptamana cea mai buna orchestra din lume. Este tot vorba de o selectie. Pui cei mai mari fotbalisti ai lumii sa joace intr-o singura echipa…

Ce era bun in perioada comunista: o educatie stricta, o violonistica serioasa, bazata pe o metodica foarte stricta a predarii instrumentului. Dupa Revolutie, din pacate, s-a pierdut aceasta rigurozitate.

Serban Mereuta, vioara

Nu sunt nostalgic, dar pot sa spun ca invatamantul muzical romanesc era foarte bine organizat. Era foarte serios. Dupa Revolutie, din pacate, s-a pierdut aceasta rigurozitate. S-au deschis granitele, multi dintre profesori sau dintre instrumentistii buni au plecat, nu au mai ramas aici suficient de multi ca sa continue aceasta munca. Legile s-au tot schimbat, iar acum scolile de muzica sunt doar o umbra a ce au fost inainte.

La academii, la universitati, la conservatoare sunt foarte multe locuri. O universitate are nevoie de un anumit numar de studenti pentru a putea fi numita universitate: astfel, se dau anumite locuri; profesorii isi iau banii in functie de un anumit numar de studenti, deci ii accepta pe toti; si nu ii cad la examene, deoarece ar deveni prea putini; este un cerc vicios din care nu putem, deocamdata, iesi. Selectia ar trebui sa fie mai stricta.