Cum își propune Europa să „atace” spațiul cosmic

​Nu este un secret pentru nimeni că industria aerospațială europeană nu are aceeași anvergură precum cea americană, din motive atât economice cât și politice, însă asta nu înseamnă că nu există startup-uri europene care își propun, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, să trimită sateliți pe orbită folosind lansatoare europene.

În prezent, Europa are la dispoziție doar două rachete orbitale și nu mă refer la familii de rachete. Este vorba despre un număr de doar două rachete Ariane 5 ale companiei Arianespace care sunt pregătite pentru ultimele lansări ale acestei familii: sonda JUICE, care pleacă spre Jupiter în această primăvară, și un set de sateliți de telecomunicații care va fi lansat în această vară.

După aceste două lansări, Europa va aștepta debutul următoarei rachete din familia Arianespace, Ariane 6, planificat pentru finalul acestui an, timp în care nu va avea la dispoziție nici o rachetă de calibru greu asamblată pentru lansare. În industria aerospațială, când un nou vehicul este programat pentru finalul unui an, este un fel de a spune că nu se va mira nimeni dacă debutul va avea de fapt loc în anul următor, așa că este foarte probabil ca debutul Ariane 6 să aibă loc cândva în 2024.

Arianespace mai are la dispoziție și lansatorul de calibru ușor Vega-C (produsă de compania italiană AVIO), deocamdată suspendat de la zbor și aflat sub o investigație, ca urmare a eșecului din 21 decembrie 2022. Însă familia Vega nu este una cu care Arianespace să se mândrească: din ultimele 8 lansări ale acestui vehicul, 3 s-au încheiat cu un eșec. Care sunt alternativele europene la Arianespace?

Probabil racheta orbitală europeană aflată cel mai aproape de a ajunge pe o rampă de lansare este RFA One, dezvoltată de compania germană RFA (Rocket Factory Augsburg). Este propulsată de 9 motoare Helix și urmează să aibă două sau trei trepte (în funcție de misiunie), având kerosen și oxigen lichid drept combustibil.

RFA One va putea urca 1.6 tone pe orbita terestră joasă (de 3 ori mai mult decât poate urca racheta Electron și similar cu racheta Terran-1) sau 450 kilograme pe orbită geostaționară. Iar rampa de lansare pe care ne așteptăm să vedem racheta la debut va fi probabil situată în complexul spațial Esrange din Suedia, inaugurat recent.

Isar Aerospace este o altă companie germană care pregătește un lansator orbital. Denumit Spectrum, racheta în două trepte este așteptată să debuteze tot în acest an, cu performanțe ușor sub ale rachetei RFA One: 1 tonă spre orbită terestră joasă și 700 kilograme spre orbită heliosincronă (500 km altitudine). Spectrum folosește nouă motoare, dezvoltate de Isar Aerospace, care ard propan și oxigen lichid pentru a urca vehiculul de orbită.

Aflată într-un stadiu mai puțin avansat decât cele menționate mai sus este compania HyImpulse, care vine cu o idee interesantă: o rachetă orbitală în trei trepte, denumită SL1 (Small Launcher 1), alimentată cu… parafină (și oxigen lichid), care poate urca 500 de kilograme pe orbită terestră joasă. Motorul HyImpulse este același cu pe care compania îl folosește pentru un lansator suborbital, de mai mici dimensiuni.

Tot cu o rachetă suborbitală începe și compania spaniolă PLD Space aventura orbitală: Miura-1 va fi testată în această perioadă, urmând ca Miura-5, o rachetă în două trepte, să zboare spre orbită anul viitor, unde va putea lansa, conform PLD Space, o masă utilă de 450 kilograme (prima treaptă fiind propulsată de 5 motoare alimentate cu kerosen și oxigen lichid). Lansările ar avea loc de la Kourou, centrul spațial al ESA din Guiana Franceză și PLD Space promite că prima treaptă a rachetei va fi recuperată cu ajutorul unei parașute.

Dacă aruncăm o privire și peste Canalul Mânecii, în Marea Britanie există două companii care promit lansări orbitale cu vehicule proprii în următorii 2 ani: Orbex și Skyrora.

Orbex lucrează la racheta Orbex Prime, înaltă de 19 metri și cu un diametru de 1.45 metri, care va putea urca 180 kilograme pe orbită heliosincronă, utilizând propan și oxigen lichid. Orbex Prime va beneficia de motoare imprimate 3D, iar combustibilul va fi obținut descompunerea deșeurilor animale, ceea ce minimizează impactul rachetei asupra mediului. Compania promite debutul rachetei în acest an.

Skyrora are deja un portofoliu de rachete suborbitale, din care sper să derive un vehicul orbital, denumit Skyrora XL. Având trei trepte și propulsată de 9 motoare SkyForce cu kerosen, Skyrora XL va putea lansa 300 de kilograme pe orbită heliosincronă, cu altitudinea de 500 km și a semnat deja un acord cu viitorul centru spațial ce urmează să fie construit în nordul Scoției, la SaxaVord. Debutul acestui vehicul este așteptat să aibă loc tot în acest an, cu șanse să fie amânat până anul viitor.

Rămâne de văzut care din aceste rachete vor supraviețui mediului economic deloc prietenos și se vor alătura gigantului Arianespace în oferirea de servicii orbitale europene (rachete europene, lansate de pe teritoriul european). Aflate în diverse etape de dezvoltare mai puțin avansate sunt și companiile B2Space (Marea Britanie, cu racheta Colibiri), Latitudide (Franța, cu racheta Zephyr), SmallSpark Space Systems (Marea Britanie, cu racheta Frost-1), Pangea Aerospace (Spania, cu lansatorul Meso) sau Sirius Space (Franța, cu lansatorul Sirius-1).

Din păcate numitorul comun este, pentru toate vehiculele menționate până acum, calibrul ușor, adică mase reduse urcate pe orbită, ceea ce înseamnă că nici unul din aceste lansatoare nu vor intra în competiție cu rachetele consacrate de calibru mediu sau greu (Falcon 9, Ariane 6, Vulcan). Iar în acest moment nu este deloc sigur că piața sateliților de mici dimensiuni este suficient de mare pentru a sprijini mai mult de 2-3 lansatoare de calibru ușor.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro