Infatigabila ascensiune a domnului Vacaroiu (de Tom Gallagher)
Cu mandatul de noua ani la sefia Curtii de Conturi in buzunar, Nicolae Vacaroiu, 65 de ani, are, de-acum, toate sansele sa-l eclipseze pana si pe Ion Iliescu in privinta longevitatii politice a celor care au inraurit caracterul hibrid al sistemului politic definitoriu ultimilor 15 ani. Acum opt ani, cand devenea presedinte al Senatului, mai putea fi absolvit oarecum pe considerentul ca accedea intr-o functie preponderent onorifica. In cazul unor democratii neconsolidate insa, cum este cea a Romaniei, actuala sa functie este, categoric, una extrem de importanta.
Fiind un personaj dotat cu certe aptitudini fariseico-solomonice, acestea se vor dovedi, neindoielnic, de mare valoare in fruntea organului de control financiar suprem al unui stat in care afacerile cu institutiile publice decurg cat se poate de opac, iar legislatia este fie ambigua, fie plina de lacune – neajuns ce permite ca totul sa fie negociabil sau interpretabil in fel si chip. Ca atare, presedintia Curtii de Conturi presupune un melanj special de abilitati – aidoma celor particulare carciumarului nevoit sa potoleasca, simultan, scandalagiii din local, sa rezolve problema politiei aparute si sa se dedice, cu jumatate de ureche, si problemelor cotidiene ale clientilor fideli pusi pe confesii.
In marmorata taverna parlamentara elocventa, o prezenta impunatoare si un acut simt al raspunderii fata de consolidarea democratiei constituie, s-ar zice, criterii optionale pentru functia unui presedinte de Camera. Acesta poate impresiona mai degraba printr-un spirit inventiv in ceea ce priveste aplicarea regulamentelor, printr-o tacere pastrata pe tema nenumaratelor schelete din dulapurile parlamentare, prin maleabilitate si expeditivitate in vederea controlarii diverselor grupuri de interese – capabile, oricand, sa distruga sau sa distorsioneze, in propriul interes, vreo lege menita a servi intereselor rivale.
Ca bataliile nu se poarta exclusiv pentru bani a demonstrat-o Vadim Tudor in 18 decembrie 2006, cand a reusit sa transforme institutia parlamentara intr-un grajd balcanic prin modul in care a gasit de cuviinta sa protesteze impotriva raportului privind crimele comunismului, prezentat de presedintele tarii. Vacaroiu si echipa sa nu au vazut, atunci, nevoia vreunei interventii impotriva scandalagiilor si a tumultului din plenul Parlamentului – creat, printre altii, si de tanarul peremist Andrei Tinu, mai nou candidat pentru un mandat de deputat al Aliantei PSD-PC. In Romania se prefera, asadar, tipul presedintelui de camera cinic, dispus sa faca abstractie de ceea ce se intampla sub nasul sau chiar si in situatia in care Parlamentul ajunge transformat intr-un balci, dar perfect capabil sa se ratoiasca la Comisia Europeana pentru a o avertiza ca Legislativul de la Bucuresti se considera insasi inima democratiei romanesti, dorind a fi respectata ca atare.
UE, FMI si Banca Mondiala vor fi oftat, probabil, la vazul recentei numiri, conchizand ca Romania a preferat sa ignore, inca o data, indemnurile referitoare la necesitatea detasarii sferei reglementarilor financiare de involburata lume a politicii. La randul sau, „Hagi al finantelor” se poate prevala de argumentul experientei sale capatate de pe urma seriei de insuccese inregistrate in domeniul bancar dupa 1996. Noile obligatii ale lui Vacaroiu vor fi, in esenta, doua: sa fie atent in chestiunea cheltuielilor guvernamentale pentru ca acestea sa nu ajunga o tema politica fierbinte, dezbatuta pe larg, si sa se asigure ca potentialele investigatii privind variile privatizari dubioase raman la fel de neconcludente ca si pana acum.
Sumele disproportionate pe care partidul guvernamental le va aloca administratiilor publice locale in functie de propriul sau interes nu vor starni, nici de-acum incolo, griji, ci vor proba seriozitatea cu care politicul ultimilor 18 ani se dedica reinstaurarii unor traditii stravechi, de care se minuna deja incomparabilul Caragiale.
Aidoma mentorului sau Ion Iliescu – care demisionase, asa cum o prevede Constitutia, din partid de indata ce obtinuse functia suprema in stat –, noul supervizor al finantelor natiunii si-a depus, recent, demisia din PSD, atestand, chipurile, ca a rupt legaturile cu sfera politicului. Astfel, puternicii zilei si-au demonstrat, inca o data, excelenta in materie de disimulare si demersuri ipocrite.
Stau si ma-ntreb cat timp ii mai ia Uniunii Europene pentru a pricepe ca in vederea sprijinirii populatiei cu finantari europene devine mult mai simplu si eficient sa inchirieze, periodic, cate un avion din care sa-si reverse valuta peste muntii, sesurile si orasele plaiurilor mioritice.