Despre amprentari si „corectitudinea politica”

Dupa ce ministrul italian de interne, Roberto Maroni, a anuntat că va trimite forţele de ordine în toate taberele de nomazi, pentru a preleva amprentele digitale ale ocupanţilor in peninsula, la Bruxelles si, bineinteles, la Bucuresti politicienii, ONG-urile si o buna parte din mass media au luat foc. Parlamentul European a adoptat de altfel joia trecuta o rezoluţie care cere autorităţilor dela Roma să renunte la amprentarea romilor, o asemenea măsură reprezentând un act clar de discriminare pe criterii de rasă si de origine etnica. Daca in Occident campania a fost initiata de cercurile de stinga, care nu puteau sa scape o atit de buna ocazie pentru a ataca coalitia de dreapta condusa de Silvio Berlusconi, in Romania, unde situatia imigrantilor autohtoni aflati in numar mare in Italia era deja o chestiune sensibila, mai toata lumea din zona politica si din cea a societatii civile s-a grabit sa condamne vehement masurile luate de guvernul de la Roma.

Citeva organizatii din societatea civila, Agenţia de Monitorizare a Presei, Romani Criss si Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, sprijinite de o serie de canale media au demarat o campanie de „amprentare simbolica” cerind oamenilor sa protesteze impotriva initiativei executivului italian acceptind sa li se ia in mod voluntar amprentele digitale. Campanie la care s-a raliat intre altii si ministrul de interne, Cristian David, prezent in studioul „Realitatii TV”. S-au spus cu acest prilej cuvinte grele. Un binecunoscut jurnalist si activist al societatii civile vorbea de „spectrul fascismului” care ameninta Italia. S-a facut imediat paralela cu holocaustul si cu drama evreilor. E drept agitatia din spatiul public nu pare sa aiba o reverberatie pe masura la nivelul omului de pe strada insa in mod evident cei care au declansat campania de protest apasa la maximum pe pedala emotionala.

Prezentat in aceasta forma subiectul e aproape imposibil de discutat altfel decit pe acest ton dur, virulent. Nu doar punctele de vedere contrarii ci chiar si cele care introduc unele nuante sint imediat excomunicate iar cei care o fac risca sa devina imediat „nefrecventabili” atit in anumite cercuri intelectuale cit si in spatiul public in general. Acest tip de comportament are insa o bataie mult mai larga. Cu patru ani in urma Rocco Butiglione care a fost propunerea initiala din echipa lui Jose Manuel Barroso pentru functia de comisar european pentru justitie si afaceri interne a trebuit sa-si retraga candidatura dupa o campanie virulenta declansata impotriva sa de catre fortele de stinga din structurile UE. Motivul: faptul ca a declarat ca in plan personal, datorita convingerilor sale crestine, se opune homosexualitatii desi, pe de alta parte, nu a sustinut niciodata ca acest comportament ar trebui incriminat in vreun fel in plan judiciar. Cu alte cuvinte, dl. Butiglione, care era un apropiat al fostului papa, Ioan Paul al II-lea, a fost eliminat din Comisia Europeana efectiv pentru un delict de opinie, in baza unei agresive campanii mediatice care a impins pina la extrem interpretarea declaratiilor sale publice.

Acest gen de abordare are de altfel un nume: e vorba de o tema tipica din sfera asa numitei „corectitudini politice”. Cu alte cuvinte, se statueaza in cazul unui numar de subiecte, de regula din categoria celor delicate, un anumit tip de atitudine „corecta” si orice abatere cit de mica de la „linie” este prompt si sever amendata in spatiul public. Una dintre tehnicile utilizate frecvent e aceea in care in maniera procustiana pe declaratii ale unor oficiali sau persoane publice sau pe anumite demersuri institutionale se lipesc etichete devastatoare de tip „fascim”, „xenofobie”, „rasism”. Si cine poate rezista la astfel de acuzatii ?

De altfel stinga, cu precadere comunistii si stinga radicala, extrem de influenta la nivelul administratiei, cercurilor politice si ale celor intelectuale mai ales din partea de vest a continentului recurge de multa vreme, de zeci de ani, la acest tip de strategie de „infierare” pentru a-si nimici dusmanii politici. Atacurile au vizat atit oameni politici, diabolizarea lui Bush sau Blair se ancadreaza in mare in acelasi tip de demers, cit si personalitati din lumea intelectuala, de la ginditorii din asa numitul curent al „noii drepte” franceze aparut la inceputul anilor ’70 pina la regretata jurnalista Oriana Fallaci. Ultima, care mai ales in volumele publicate dupa anul 2000 a atras atentia asupra pericolului pe care il reprezinta pentru lumea occidentala asaltul fundamentalizmului islamic, a avut de infruntat atacuri extrem de virulente atit in media cit si in justitie.

Spre deosebire de ceea ce se intimpla in Occident in Romania filonul ideologic e mult mai palid si in general anatema „corectitudinii politice” e mult mai rar utilizata. Astfel de teme sint totusi vehiculate in unele situatii la nivelul societatii civile si a unor cercuri intelectuale. Un exemplu in acest sens a fost campania impotriva introducerii icoanelor in scoli pe motiv ca elevii de alta credinta sau cei atei s-ar putea simti astfel ofensati. Cum insa principalele noastre partide sint aproape total golite de ideologie dincolo de obisnuitele declaratii de complezenta acest gen de dispute nu au avut pina acum in general un impact major asupra societatii romanesti.

Exact in acest context putem privi si chestiunea campaniei de amprentari declansate de guvernul italian. Evident e greu sa aplauzi practica in sine dar de aici pina la a vorbi de fascism si de holocaust e cale lunga. Cu atit mai mult cu cit campionii acestui asalt mediatic nu propun nici o solutie alternativa pentru o problema reala cit se poate de concreta de care se lovesc autoritatile italiene: faptul ca tiganii nomazi care se aseaza in tabere in apropierea unor localitati din peninsula nu pot fi identificati altfel pentru ca nu au nici un fel de documente. Cum pe de alta parte astfel de locatii reprezinta focare cu un grad inalt de infractionalitate a marsa peste limita pe linia acestui purism politico-civic poate aduce aplauze in spatiul public dar nu ofera deloc o solutie practica pentru cei care se confrunta cu realitatea de pe teren. Una e sa incriminezi abuzuri concrete si documentate asupra unor persoane si alta e sa categorisesti drept fascism un demers care pina la urma a fost provocat de imposibilitatea autoritatilor italiene de a identifica in alt fel persoane care pina una alta locuiesc pe teritoriul aflat sub jurisdictia acestora.

Situatia romanilor din Italia e departe de a fi simpla. Valul emotional popular, alimentat de altfel si in plan politic, complica existenta sutelor de mii de romani stabiliti acolo. Iar cind se intimpla asa au de suferit din nefericire si cei nevinovati. Pe de alta parte dupa cum s-a vazut in multe ocazii, de exemplu dupa esecul, inca putin recunoscut, al multiculturalismului, discursul „politic corect” nu a facut decit sa picteze in spatiul public o realitate sociala virtuala idilica tot mai distorsionata. Si e foarte probabil ca frustrarile astfel acumulate la nivelul populatiei care au generat reactii de nemultumire de tipul celor consemnate in trecut in Austria, e vorba de fenomenul Heider, in Olanda sau chiar in Franta sa se inmulteasca. Intre altele italienii il aduc la putere, iata pentru a treia oara in ultimii zece ani, pe Silvio Berlusconi, nu pentru ca ar fi extrem de entuziasmati de atit de controversatul om politic ci si pentru ca sint exasperati de limbajul si tipul de demers politic propus de fortele de stinga in care adesea abordarile adoptate prin prisma imperativului „corectitudinii politice” sint in deplina contradictie cu realitatea concreta de pe teren.