Alege, ca nu ai de ales (Razvan Exarhu)
EXARHU: „Oamenii se împart foarte simplu. Favorabili şi nefavorabili. Asta am învăţat de la Gellu Naum”.
Pe cât pare de simplu de aplicat, pe atât de complicat e să înţelegi cât de subtil şi atroce funcţionează această lege a instinctului exersat. Delicateţea care te ajută să-ţi pierzi viaţa e o vorbă spusă de cineva care a înţeles cât de important e să reacţionezi corect şi asumat chiar şi împotriva altor evidenţe.
În acelaşi timp, e foarte bine că principiul se află totuşi la adăpost de ironie, pentru că şi alegerile pe care le faci şi alegerile pe care nu le faci îţi construiesc la fel de apăsat destinul. Actualul nivel al civilizaţiei pare să spună la prima vedere că numai alegerile pe care le faci există, dar că e periculos sau imposibil să alegi. Alege, pentru că nu ai de ales. Adică există inevitabil, există obligatoriu; există o tradiţie a greşelii, un ritual al ratării prin educaţie a gestului inspirat sau mântuitor.
Oricine îţi poate spune ce prostii o să faci şi mai ales ce prostii este obligatoriu să faci, pentru că le face toată lumea şi de-aia arată aşa de bine dimineaţa în trafic. Credinţa comună a creat un statut inviolabil pentru justificarea unui lanţ logic fals, în care fiecare ştie că se îndreaptă într-o direcţie adeseori greşită, dar îi este jenă să încalce programul redactat de organizatori.
Cea mai dificilă relaţie o stabileşti cu instinctele tale, pe care eşti educat să le negi, să le amputezi, să le batjocoreşti şi să le extirpi cât te ţin puterile. Aşa dispar ideile bune, oamenii armonioşi sau demni, aşa dispar relaţiile frumoase şi apar feţele la fel de schimonosite sau de aseptice ca şi destinele. Orwell a spus că, după 50 de ani, fiecare bărbat are faţa pe care o merită. Asta e o remarcă blândă, de vizionar apocaliptic.
Există avertismente mult mai drastice în jurul nostru, pe care nu avem experienţa sau curajul să le respectăm sau să le împărtăşim, cu orice risc, celor pe care-i iubim. Nu cred că nu a existat vreo tâmpenie pe care s-o fi făcut fără să am dinainte o avertizare de bun-simţ elementar. Nu cred să fi cunoscut vreun individ care m-a înşelat sau dezamăgit fără să fi simţit clar că urmează să se întâmple exact ce îmi doresc mai puţin.
Alegerile mele tâmpite au fost mereu flancate de acel ţiuit de alarmă discretă, un fel de greieraş Jiminy care te trage de mânecă şi îţi spune că persoana drăguţă din faţa ta e foarte câh. Sau că planurile tale imbatabile sunt un fiasco, pentru că sunt construite alături de nişte demolatori. Cred că gesturile şi alegerile se văd pe faţă, fie că este vorba de compromisuri mici sau de victorii jegoase, de iluzii bine ţinute în frâu sau de reflexe ale unei educaţii perdante.
De aceea, într-o lume ideală nimeni nu ar trebui să învinovăţească pe cineva pentru ceea ce trăieşte, nimeni nu ar trebui să se uite urât către alt chip decât cel pe care-l vede în oglindă. Tocmai pentru că trăim un moment în care alegerile contează mult sau nu contează deloc, consecinţele se înţeleg sau nu se înţeleg deloc, instinctul trece drept vrăjitorie, refuzul drept ignoranţă, retragerea drept înfrângere sau viziunea drept ciudăţenie, e mult mai simplu să descoperi că natura pătrunde dincolo de pereţii de sticlă, dincolo de biţi, ochelari de tip inteligent, costume şic şi gusturi formate la teambuilding.
Acest mister numit popular fler se arată dacă-l invoci, dacă-l doreşti şi te salvează atunci când simţurile sunt adormite totalmente de dresajul social. Totul se rezumă în fond la două cuvinte simple, foarte folosite şi de aceea rar băgate în seamă în marile săli de conferinţă. Simpatie şi antipatie. Flancate de indiferenţă, ele par să alcătuiască un triunghi benign. Dincolo de aceste cuvinte-cheie fără greutate, dincolo de veşnica enigmă a indiferentului care poate lucra la fel de surprinzător şi inexplicabil pentru sau împotriva ta, ştii întotdeauna că ar trebui să ieşi sau să rămâi acolo unde te afli.
Sigur că mai e nevoie să te şi asculţi sau să ai încredere în tine, în luciditatea şi demnitatea ta. În afară de asta, nu mai există nimic de spus, restul se măsoară în fericire.
INTERVIURILE HotNews.ro