Care e problema cu autonomia? (de Sorin Ionita)
Am avut doua saptamani isterice, in care aproape ca ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decat sarbii insisi, facand tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneza intr-una de politica interna, fara sa ne-o ceara cineva.
Am avut doua saptamani isterice, in care aproape ca ne-am agitat pentru Kosovo mai tare decat sarbii insisi, facand tot ce depinde de noi pentru a transforma chestiunea albaneza intr-una de politica interna, fara sa ne-o ceara cineva.
Tineri lideri de partid s-au umezit de emotie la vestea ca inteleptul presedinte Putin si-a indreptat atentia si asupra Transilvaniei, binevoind s-o puna in categorie cu Osetia si Transnistria, dupa ce decenii de neglijenta moscovita ne-au permis sa ajungem unde suntem (in UE si NATO).
Capete tele-vorbitoare au fost de parere sa dam cu flit acestor birocratii occidentale scarnave, iar in schimbul redescoperitei neatarnari sa obtinem o reducere de zece dolari pe metru cub de la Gazprom – ceea ce, dupa ei, ar fi dovada unei intelegeri superioare si pe termen lung a interesului national.
Oficialii au repetat obsesiv ca nu incape comparatie intre Kosovo si secuime, atat de mult incat publicatii marunte, prin colturi de Europa unde lumea habar n-avea de locurile astea obscure, au inceput acum sa le compare. Parlamentari bolovanosi si nationalisti, semanand leit cu cadrele lui Milosevici, au dat interviuri stangace la televiziuni straine in romana lor de 300 de cuvinte (ca altfel nu se pune problema), trambitand atat de strident drepturile fara seaman ale maghiarilor din Romania, incat sigur au obtinut efectul contrar, anume un scepticism profund in randul spectatorului occidental neinformat. Exista riscul ca Summitul NATO de peste o luna, in loc sa fie punctul de maxima vizibilitate si influenta regionala al unei Romanii mature si cu agenda, sa esueze intr-o disputa cacofonica pe tema Kosovo.
Ce n-au stiut pana la urma sa explice liderii politici este de ce a pierdut Serbia provincia Kosovo. Cauza nu tine atat de actiunile albanezilor kosovari, cat mai ales de modul cum a reactionat statul sarb la aceste actiuni: idiot, prin doua campanii militare brutale (la sfarsitul anilor ’80 si ’90) impotriva unor oameni recalcitranti, dar teoretic cetateni civili ai statului, facand mii de victime si zeci de mii de refugiati.
Cand in pragul secolului XXI vrei epurare etnica cu tancul in inima Europei, in transmisie directa pe CNN, ratand absolut toate ocaziile de a-ti face prieteni in lumea civilizata, nu vei reusi decat un lucru: anume, sa te izolezi si sa transformi grupul de marunti derbedei si contrabandisti ajunsi la putere in Kosovo in eroi nationali si ctitori de tara.
Croatii sau bosniacii n-au fost nici ei fara pata, dar au inteles ca totul are o limita, au dat indarat la timp si i-au predat la Haga pe generalii responsabili de masacre. Belgradul a tropait inainte catre ruina, prizonier al unei clase politice si mai proaste ca a noastra, al unor batranei obtuzi din Academie si Biserica Ortodoxa si al gastilor paramilitare fuzionate cu galeriile de fotbal.
Asta trebuie aratat: maghiarii nu sunt kosovari, ci oameni pasnici; iar romanii nu cad – si nici nu trebuie sa cada – in paranoia sarbeasca. Spre deosebire de independenta, care e o chestiune de alb sau negru, nerevendicata si tehnic imposibila in Transilvania, autonomia e una de grad, deci negociabila. In fond, nu e decat un alt cuvant pentru descentralizare, adica putere de decizie pentru autoritati alese local, mai mica sau mai mare, dupa cum ne hotaram.
Ea exista deja la noi, ca in orice democratie, din vreme ce avem consilii alese, in care fireste ca maghiarii predomina acolo unde sunt majoritatea populatiei. Discutiile de genul „vrem descentralizare, dar nu autonomie teritoriala“ sau, „aha, i-am prins, vor sa-si faca parlamente“ sunt absurde si fara sens: cum sa fie autonomia locala daca nu teritoriala si ce altceva este un consiliu judetean, in fond, daca nu un mic parlament local?
Intrebarile reale ar fi cat de largi sa fie atributiile acestor puteri locale, cum sa fie ele finantate sau daca descentralizarea sa fie simetrica ori nu: adica, atributii sporite in anumite locuri, care nu exista in altele (exista exemple europene in ambele sensuri, iar UE nu impune nimic: Spania are descentralizare asimetrica; Franta un aranjament uniform). Pe de alta parte, secuii nu au produs niciodata o schema limpede a modelului de autonomie (descentralizare) dorita, ca sa stim despre ce vorbim, ci doar proza vaga si romantica, de secol XIX.
Asta e critica pe care trebuie s-o accepte si ei: daca identitatea, autonomia si metodele folosite pana acum sunt legitime, solutiile concrete lipsesc. Referendumul lor, intins pe doi ani si finalizat cu rezultatul nord-coreean de 99,5%, e o gluma cu care se vor face de ras in Vest. Liderii lor nu mi se par atat periculosi, cat confuzi si usor autisti.
Sau, cel putin, lipsiti de onestitatea de a-si pune comunitatea in fata dilemelor de viata reala: spre deosebire de Catalonia sau Tirolul de Sud, HarCov este o zona saraca, sub media pe tara, deci mai multa descentralizare inseamna automat mai putini bani de la buget, pentru drumuri, educatie si celelalte. Dar daca oamenii vor lua la un moment dat o decizie in cunostinta de cauza, ceea ce pana acum nu s-a intamplat, pe ce motiv am putea sa le respingem noi optiunea?
INTERVIURILE HotNews.ro