Tovarasului Ceausescu, cu dragoste

„Mult iubite si stimate tovarase Nicolae Ceausescu, Mult stimata tovarasa Elena Ceausescu, Cu inimile vibrand de inalta mandrie patriotica, va adresam dumneavoastra, cel mai iubit si stimat fiu al poporului nostru, ctitor stralucit al operei de constructie”… Asa incepeau, de regula, telegramele si scrisorile adresate lui Nicolae si Elena Ceausescu.

Se gaseau tot felul de momente pentru a „da glas simtamintelor de dragoste netarmurita fata de conducatorul iubit si ilustra sa consoarta, savant de renume mondial”. Aniversarile zilelor de nastere ale celor doi erau momente cand cuvintele din scrisori si telegrame atingeau culmea superlativelor.

Practic, „amaratul” nostru de vocabular nu le mai gasea. Era o adevarata intrecere in a gasi astfel de cuvinte care, in final, frizau pretiozitatile si ridicolul. Dar nu numai aniversarile perechii conducatoare prilejuiau astfel de exemple, ci , cum spuneam, momentele apareau tot timpul.

Plenare ale CC al PCR, vizite in tara sau peste hotare, punerea in functiune a unor obiective economice, majorari de salarii sau pensii, nu mai zic de zilele festive – 23 August, 1 Mai etc, etc.

Cei care scriu sau vor scrie despre cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu vor vedea ca textul acestor depese a evoluat direct proportional cu cresterea, in intensitate, a acestui cult. Imediat dupa Congresul al IX-lea al PMR –cand, in 1965, dupa moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, N.C. a fost ales in fruntea partidului – telegramele de felicitare au avut un caracter sobru, firesc, as spune.

Insusi Ceausescu a criticat, la Congres, cultul personalitatii, cu referire la Stalin, considerandu-l, atunci, pe drept cuvant, ca ceva extrem de daunator partidului, imaginii partidului.

Cauze care, desigur, vor fi descifrate de catre istorici, au determinat, insa, aparitia cultului personalitatii celui care criticase acest cult, cresterii, fara precedent, in amploare, ajungand, in final, de domeniul grotescului, al absurdului.

Ziarist la conferinta nationala a femeilor

Cum spuneam, cu trecerea timpului, cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu si al Elenei Ceausescu au devenit, practic, de nesuportat. Asta, mai ales pentru cei care trebuiau sa redacteze telegramele, scrisorile si alte texte de acest fel. Aici ma refer la breasla noastra, a ziaristilor, eu si fostul meu coleg, Gheorghe Balta, corespondentul „Scanteii” fiind, poate, cei mai stresati.

Noi eram cei care redactam scrisorile transmise de Comitetul judetean de partid si, drept urmare, telegrama sau scrisoarea organului judetean trebuia sa fie cea mai „calda”, cea mai completa si mai vibranta. Primul secretar manifesta maxima exigenta vizavi de continut. Alexandrina Gainuse avea un adevarat cult pentru aceste telegrame.

Pentru judetul Bacau, prezenta ei in fruntea comitetului judetean a insemnat enorm pentru dezvoltarea economica, sociala, culturala a Bacaului

Era un om hotarat, foarte exigent si, ca orice femeie, foarte ambitios.

Cum se ‘infierbantau’ telegramele

Isi dorea ca judetul Bacau sa fie primul pe tara si, chiar daca n-a ajuns sa fie primul, aici s-au construit obiective economice si social-culturale cunoscute de toata lumea – platformele industriale din Sudul orasului Bacau, obiective la Onesti, Moinesti si Comanesti, baza sportiva, Filarmonica si Gara din Bacau, mii de apartamente…

Dar, cand era vorba de sotii Ceausescu, era o admiratoare sincera a celor doi, de altfel, cocul pe care-l purta era dupa modelul Elenei, si atunci, Doamne, ce ne mai chinuia cu telegramele…! Oricum le-am fi redactat, nu-i placeau si gata, mereu ne critica, de regula ca nu-s deloc „calde”, ori „fierbinti”.

Pana intr-o zi cand, exasperat, Gheorghe Balta, ziarist si scriitor, i-a spus, cat in gluma, cat in serios, ca „doar daca o aruncam in foc o mai putem infierbanta…” Am ramas blocat. Dar, femeia aceea, care inspira teama, a zambit si ne-a lasat singuri in biroul ei…

Vantul rece

In schimb, succesorul ei la conducerea judetului Ion Bogdan Baluta, nu era asa „mort” dupa telegramele si scrisorile pentru tovarasul si tovarasa… Le trata cu destula indiferenta… Odata, fiind in biroul sau, in timp ce-i citeam textul unei astfel de telegrame, cand mi-am ridicat ochii de pe foaia de hartie i-am citit pe fata nimic din ceea ce ar fi putut insemna „dragoste netarmurita” si alte astfel de sentimente…

Desi, cu o alta ocazie, m-a chemat la „judet” in miezul noptii cand, impreuna cu acelasi Gheorghe Balta am „chinuit” toata noapte o scrisoare vizavi de nu mai retin ce eveniment…

Un vant rece strabate redactia. Asa e de fiecare data cand suntem chemati, „in corpore”, la comitetul judetean pentru „cuvinte”. Nimeni nu simte nici cea mai timida placere. Un Enache, sau Nancu, sau Galben, nu mai spun de colegii de la „Ateneu” – nici ei nu fac exceptie de la „regula”. Redactiile noastre sunt in aceeasi cladire si „vantul rece” bate si acolo.

‘Cuvinte’ pentru Congres

Sarcina e sarcina: „Toata lumea la cuvinte…!” Sa-i vezi pe Sergiu Adam sau pe Constantin Calin sau pe Calistrat Costin cu cat „entuziasm” merg la judet…Mai e ceva vreme pana la Congresul al XIII-lea al partidului, dar se stie cine va trebui sa ia cuvantul din judetul nostru si ce urmeaza sa spuna…

Mai bine zis, ce urmeaza sa citeasca, „vorbitorii” neavand dreptul sa iasa nici cu o litera din text… Iar textul e fabricat de noi, cuvintele trebuie sa arate cat mai frumos, sa fie cat mai inaltatoare la adresa conducatorului iubit al partidului si statului si la adresa savantului de renume mondial, toate incep cu „mult iubite si stimate…” si toate se sfarsesc cu angajamentul de a urma neabatut „exemplul stralucit de slujire cu neasemuit devotament a scumpei noastre patrii al tovarasului si al tovarasei…”

Eu si cu Gheorghe Balta lucram la cuvantarea primului secretar… E o munca necesara si – fiecare gandim asta – inutila.

Circuitul cuvantarilor la Congres

Dar trebuie facuta… Cati nervi, cata emotie, cate zile si nopti pierdute…! Acolo, la Bucuresti, totul e regizat pana in cele mai mici amanunte… Dosarul cuprinzand cuvantarile celor din Bacau e trimis cu cel putin o saptamana inainte, acolo e o alta echipa de ziaristi, din presa centrala, care le „ia la mana”, le dau forma finala, dupa care „cuvantatorii” isi primesc „cuvintele” si, cu ele in buzunar, asteapta, toropiti de emotie, sa fie strigati pentru tribuna…

La Congres lumea e mai mult in picioare pentru aplauze si ovatii… Dupa fiecare propozitie rostita de Ceausescu, lumea e in picioare… Cultul personalitatii e dezumanizant pentru omul cu bun simt… „Omule, mi-a fost, pur si simplu, rusine… Dupa fiecare propozitie rostita de secretarul general, sa te ridici in picioare, sa aplauzi, sa ovationezi…

Cei din lojele oficiale, membri ai ambasadelor straine, invitati, ne priveau ca pe niste trogloditi… Se intrebau si ei, ca si cei mai multi dintre noi, unde ne demnitatea, unde ne e bunul simt…” Cuvintele astea mi le-a spus, odata, cand s-a intors de la Congres, prietenul meu din copilarie, inginerul Petru Placinta, omul cu care imi permiteam sa discut si dincolo de ce era… oficial.