Despre dreptul la viata privata

Zilele trecute, unul dintre cei mai vechi si mai dragi prieteni ai mei a fost infatisat publicului, in paginile unui tabloid, intr-o ipostaza socanta: mai multe fotografii cu el gol, angajat in scene de sex homosexual etc.

Fotografiile au fost facute, cele mai multe, de insusi protagonistul, cu un aparat digital, in oglinda, si etalate apoi pe o pagina web privata. De acolo au fost copiate de o persoana necunoscuta si trimise, nu se stie in ce scop, ziarului respectiv.

Bietul meu prieten a fost astfel „demascat” (el, care n-a purtat niciodata o masca) si supus batjocurii publice, ceea ce in Romania inseamna, de obicei, a fi supus batjocurii unora mult mai rai si mai pacatosi decat tine. Opinia publica, in randul intelectualilor – colegii celui cunoscut ca un exceptional critic de film – i-a fost favorabila.

Solidaritatea cu cel expus la stalpul infamiei a fost neechivoca si spontana.

Povestea e, in felul ei, exemplara si ar putea fi un punct de plecare pentru o discutie care, ca atatea altele, intarzie in spatiul cultural romanesc. In general, in Romania, problemele etice delicate sunt transate brutal, emotional, prin vocile autoritare ale „liderilor de opinie”, cei mai multi gazetari.

S-a vazut acest lucru, de curand, in cazul Adrianei Iliescu, s-a vazut, mai demult, in cazul manualelor scolare alternative, in care in discutie era pluralismul punctelor de vedere asupra istoriei si culturii nationale.

In cazul amicului meu expus gol in presa cotidiana exista doua astfel de probleme, pe care, fara sa am vreo intentie neghioaba sa le solutionez in patratelul de hartie ce mi-e dat aici, as vrea macar sa le arat cu degetul si sa le propun unei discutii publice. Prima priveste dreptul la viata privata.

In toate culturile umane a existat si exista un spatiu interzis privirii publice, in care are loc, intre multe alte lucruri, viata intima a corpului nostru: sexualitatea, excretia si, de multe ori, nasterea, agonia si moartea. In cultura de tip european in care traim azi, individul are dreptul la intimitate („privacy”) si datoria de a respecta intimitatea celuilalt.

Din acest punct de vedere, e indiferent daca actul prezentat in fotografii era homosexual sau heterosexual. Cata vreme partenerul tau e adult si consimtitor, spatiul privat poate implica orice forma de sexualitate. Nimeni nu are dreptul sa faca publice niste documente private (jurnale intime, fotografii etc.

) fara consimtamintul autorului, asa cum nimeni nu are dreptul sa fure ceva care-ti apartine. Intr-adevar, dreptul la intimitate e strans impletit cu cel la proprietate. In lumile totalitare ele dispar amandoua deodata.

A doua problema, fireste, tine de homosexualitatea insasi. Au aparut si la noi organizatii gay (sau de lesbiene), carti cu un continut gay, dar nu exista inca o dezbatere publica serioasa in privinta atitudinii societatii pentru aceasta forma a sexualitatii – si, pana la urma, a normalitatii umane. Homosexualul ramane, pentru majoritatea societatii romanesti, un „poponar”, un monstru hidos.

I se asociaza sadismul, pedofilia, poate chiar satanismul. Biserica il respinge si doctrinarii nationali ii considera „viciul” – „strain obiceiurilor poporului roman”. Oricat de valoros ar fi pe plan intelectual, oricat de folositor societatii ca profesionist, el ramane stigmatizat, alogen, neintegrabil. Un paralelism cu imaginea evreului se impune si e cat se poate de graitor.

Nu vreau sa spun prin asta ca opinia publica romaneasca e primitiva si intoleranta in sine. Ea este asa din lipsa de informare, din lipsa unei educatii adecvate, modern europene. Omul de pe strada nu stie mai nimic despre homosexualitate si, in general, despre sexualitatea umana. Reactiile sale, cam ca in toate domeniile, nu sunt individuale, bazate pe deliberare interioara.

El reactioneaza de pe pozitia unui membru al unui grup majoritar si „legitim”. Numai forma lui de nationalism, de sexualitate, de credinta religioasa etc. e legitima, pentru ca e impartasita de toata lumea din jur (in afara de cativa monstri, fireste).

A fi in randul lumii, a fi ca toata lumea, iata o norma sociala care, functionala in societatile arhaice, e mult mai putin potrivita lumii moderne de azi.

Nu m-au „dezgustat” si nu m-au indepartat deci de vechiul meu prieten pozele din ziar, desi nu-i impartasesc preferintele sexuale. Pentru mine, el ramane omul delicat, plin de ingenuitate si umor, „snobul” autoproclamat si asumat cu alintare, cel ale carui pareri le citesc inainte sa merg la un film. Tot restul e viata privata si se cade (s-ar fi cazut) sa ramana sub pecetea tainei.