Romanii sunt proprietarii procesului de aderare

Sondajele periodice de opinie arata ca, intr-o proportie covarsitoare, romanii cunosc putine despre impactul pe care aderarea la UE il va avea asupra tarii lor si chiar asupra vietii lor. Exista totusi bunavointa in ce priveste procesul de aderare. 85% din ei considera ca acesta va fi benefic, dupa cum arata un recent sondaj.

Si imi amintesc cu ingrijorare ca in aceeasi proportie au votat pentru Iliescu in mai 1990, cu speranta ca promisiunile acestuia urmau sa fie indeplinite.

Inalti oficiali ai UE au spus ca romanii au in proprietate procesul de aderare. Dar e dificil sa sustii asa ceva, daca te uiti la programul Sapard pentru modernizarea agriculturii.

Cel putin intr-un judet, cererile de aplicatie pot fi obtinute doar prin mita, in loc sa fie puse gratuit la dispozitie. La Sibiu, fermierii intorc spatele programului, pentru ca formularele sunt prea complicate.

Nu e surprinzator ca multe fonduri Sapard nu reusesc sa ajunga la cei care ar trebui sa beneficieze cel mai mult de pe urma lor. In schimb, multi bani merg spre cladirea unor mici imperii de vanatoare sau spre crearea unor latifundii unde puternicii erei cooperativelor comuniste se pregatesc sa devina noii boieri.

Gunther Verheugen, fostul comisar european pentru extindere, conchidea pe buna dreptate, in 1999, ca pentru reusita procesului de aderare e nece-sara o lupta contra coruptiei incununata de succes. Dar, de-a lungul celor cinci ani de mandat, apetitul sau pentru aceasta batalie s-a diminuat, in timp ce relatiile sale cu Adrian Nastase au inflorit.

La Bruxelles, multi considerau ca lupta impotriva coruptiei pe malurile Dambovitei era un fel de vaca sfanta, la fel precum cerinta ca anumiti lideri romani sa spuna poporului adevarul despre 1989. Nimeni nu punea la indoiala justetea cauzei, dar nici nu s-ar fi ostenit sa faca ceva.

Intelegerea faptului ca forte puternice de la Bruxelles invatau sa se acomodeze cu coruptia din Romania s-a petrecut in iunie 2004, cand institutia anticoruptie a UE, OLAF, dezvaluia ca fonduri Phare din Bacau fusesera praduite de oamenii influenti de acolo.

In momentul in care Victor Ponta, omul de legatura al guvernului cu OLAF, a refuzat sa actioneze in vreun fel, Uniunea Europeana a decis si ea sa pastreze tacerea si a hotarat sa uite intamplarea.

Fara doar si poate, episodul indica faptul ca nu exista criterii transparente pentru aderare. In 2004, unui stat care continua atitudinea anticoncurentiala ce favoriza clientii puterii i s-a acordat statutul de „economie de piata functionala”. Criteriile de aderare sunt tinte in miscare si, de la distanta, eurocratii decid daca au fost sau nu indeplinite.

In cazul Romaniei, aritmetica din Parlamentul European va fi cea care conteaza, nu „deciziile expertilor”.

Ce valoare au niste reforme facute la repezeala in trei, patru sau chiar 12 luni? In 2001, Bruxellesul trebuia sa fi identificat principalele blocaje care impiedicau Romania sa devina un stat de drept angrenat in protejarea ceta-tenilor si in dezvoltarea tarii.

Ar fi trebuit sa se concentreze pe implementarea metodica a unor schimbari ireversiblie in sistemul juridic, ministerele-cheie si in ce priveste agentiile de reglementare, ceea ce ar fi impiedicat in mare masura viitoare actiuni sabotoare ale unui guvern antireformist. In acest caz, romanii ar fi simtit beneficiile aderarii cu mult inaintea lui 2007.

Reprezentantii UE trebuie sa le vorbeasca deschis romanilor, daca vor ca acestia sa le fie adevaratii parteneri. Ce se va schimba? Cine nu va profita? Ce trebuie sa faca romanii pentru a fi cel mai bine pregatiti sa raspunda incercarii?

Dar fortele puternice din UE nu se entuziasmeaza la ideea ca romanii sa gandeasca cu capul lor. Altfel, ar fi un dialog real.

Reticenta UE izvoraste si din faptul ca propriile planuri sunt deseori in ceata.

Cum va putea sa concureze economia romaneasca cu rivalii mai puternici din UE, daca ajutorul de preaderare este deturnat in zone gresite ori cheltuit fara imaginatie?

Aceasta e o intrebare esentiala, dat fiind faptul ca noii membri ai UE din Estul Europei nu vor profita de implementarea graduala a schimbarilor sau de posibilitatea de a le refuza pe cele intr-adevar neavenite (asa cum au putut safaca tarile care au aderat in anii ’80).

Daca Romania nu este pregatita si se petrece o migratie in masa, care vor fi consecintele demografice? Daca va fi in continuare greu sa gasesti in interiorul UE un loc de munca sigur si bine platit care poate sustine o familie cu doi copii, va continua sa scada rata natalitatii?

Ce grupuri vor pleca si din ce regiuni? Cum vor putea fi sprijiniti adecvat batranii, daca cetatenii activi din punct de vedere economic parasesc tara in numar mare?

Cinci ani dupa ce Cristofor Columb pleca spre Indii, sponsorii sai aflasera deja multe despre tinuturile necunoscute pana atunci. La cinci ani de cand Bruxellesul a inceput dialogul cu Romania, calatorii sunt confuzi cu privire la destinatia finala.