America, America…

Asadar, vin pana la urma americanii. E drept, cu o mica intarziere de jumatate de secol, dar, vorba ceea, mai bine mai tarziu decat niciodata…

Vom avea baze pe teritoriu, trupe cantonate, ii vom vedea pe strazi pe puscasii marini, ceea ce, din punctul de vedere al securitatii nationale, ar fi minunat, daca razboaiele actuale s-ar purta numai cu submarine, rachete, elicoptere si alte dispozitive high-tech.

Din acest punct de vedere vom fi sub umbrela. Efectul pervers va fi insa ca, cu cat vom fi mai aparati intr-un razboi conventional, cu atat vom deveni o tinta mai dezirabila in noul tip de razboi, cel in care sofisticarea tehnologica extrema nu poate face fata celei mai simple si mai primitive arme de care dispune omul: dispretul fata de propria viata.

Grupusculele de fanatici, insurgenti, teroristi, patrioti sau cum vrem – sau vor ei – sa-i numim nu pot fi oprite de bazele militare, dimpotriva, sunt atrase de ele ca mustele de miere. Nu ne vor invada ucrainenii, rusii sau turcii (chit ca nu prea visau ei sa ne invadeze, oricum), dar vom fi tot mai penetrati de comandouri infuriate de colaborarea noastra cu Imperiul Satanei.

In consecinta, masurile de securitate vor trebui enorm amplificate pe tot teritoriul tarii. Si, oricat ar fi de intarite, nu vor putea impiedica producerea de atentate. Iata unul dintre riscurile amplasarii bazelor americane pe teritoriul romanesc.

Al doilea risc tine de orgoliile europene. Vestul Europei e in buna masura, traditional, antiamerican. Plictisit de incontrarile cu francezii si cu germanii, Donald Rumsfeld a avut imprudenta sa imparta Europa in doua zone opuse: „vechea Europa”, adica Occidentul impotmolit intr-o gandire desueta, si „noua Europa”, tarile din Est, mai apropiate de o democratie in spirit american.

Ferma optiune proamericana a actualei puteri de la Bucuresti nu e de natura sa faca integrarea europeana mai usoara. Dimpotriva, produce iritare in Vest. Exista un conflict de interese pe multiple planuri intre optiunea americana si cea europeana a Romaniei, un joc extrem de ingust si de periculos, de care guvernantii actuali sunt, de altfel, cat se poate de constienti.

Trivializez si nu prea discutia daca ma refer si la un al treilea efect pervers pe care l-ar putea avea contactul nemijlocit al populatiei romanesti cu militarii americani. George Orwell scria ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand Londra era bombardata de rachetele teleghidate germane, populatia britanica nu avea sentimente antigermane.

Hitler era cel mult subiect de bancuri obscene. In schimb, englezii ii urau de moarte pe aliatii lor, americanii, cantonati pe teritoriul britanic. Si era cumva de-nteles. Un soldat american primea de cinci ori solda unuia britanic. Mai bine hraniti, mai prosperi, puscasii marini erau rasfatatii femeilor londoneze, motiv de nenumarate conflicte locale.

Toate acuzatiile pe care le auzim acum la adresa americanilor: ca ar fi inculti, agresivi, lipsiti de traditii, prizonieri ai unei culturi pop pe care o revarsa asupra intregii lumi, erau deja proferate de englezi in anii ’40. Romanii, ca si ceilalti estici, au fost in general filo-americani.

Pentru ei, America a fost in toata perioada comunista un mit al libertatii si democratiei exemplare, „cea mai buna lume posibila”. Dar cand romanii vor veni prima data in contact direct si masiv cu fiii unchiului Sam, e greu de spus daca nationalismul, invidia, suspiciunea, diferentele culturale nu-si vor spune cuvantul.

Deja se contureaza in lumea intelectuala romaneasca un curent antiamerican. Putin va lipsi ca el sa nu penetreze in straturile adanci ale populatiei. Nu ma-ndoiesc ca vom avea si noi demonstratii cu „Americans, go home!” si militanti pacifisti blocand convoaiele de camioane militare.

Toate aceste riscuri si altele pe care, ca nespecialist, le ignor, si le asuma noua conducere de la Bucuresti cand permite amplasarea bazelor militare americane pe teritoriul Romaniei. O face cu un curaj si o hotarare demne, in sine, de respect.

As zice ca la un astfel de joc politic trebuia sa ne asteptam de la presedintele Basescu, politicianul care a preferat intotdeauna un stil agresiv, riscat pana la absurd uneori, dar, pana acum, castigator de fiecare data.

El ar putea, prin acest gen de lovituri oportuniste, ajutate din plin de contextul international, sa realizeze pentru Romania „marele slem” aproape imposibil de imaginat printr-o politica externa „rationala”: integrarea europeana si, in acelasi timp, solidaritatea fara obedienta cu singura mare putere ramasa astazi in lume, Statele Unite ale Americii.