A murit domn Mitică din Titan. A murit ca prostul. De anxietatea Coronavirusului

Unii se ceartă că e coronavirus, alții că nu-i. Dar există un domn Mitică din Titan București. Omul a murit nu de corona, nu. A murit din cauza incertitudinii. Nea Mitică avea multe co-morbidități pe el. Toate bolile. Incertitudinea ca COVIDul i-a răscolit bolile și incertitudinea l-a omorât. Din cauza anxietății date de coronavirus. Îngrozitor. Scriu despre omul ăsta ca și cum mi s-ar fi întâmplat mie. Așa am simțit moartea omului. Și eu am fost doborât de incertitudine. De aceea, am scris de domn Mitică.

Este o atmosferă în Titan. Sunt niște blocuri micuțe. Cu dorințe uriașe. În Titan. Ca-n cântecul ăsta:

Acolo așezați sunt oameni de toată mâna. Câte un colonel șef de scară, câte un profesor timid, care stă la etajul 3 și cu nevasta paralizată. Amestecați. Forjori, strungari. Deci, nu plebea. Nu borâtura lumii, ci oameni care și-au muncit pâinea, în vremuri, cum au fost ele. Oameni veniți la București acum 50 de ani de prin zone unde latră câinele a pustiu în fiecare zi în loc de cocoș.

Ieri mi l-au scos cu picioarele-nainte. Pe domn Mitică. Mi l-au luat de la Parter, unde stătea domn Mitică.

Omul fusese taximetrist până-n 1990. Stăpân al străzilor, ducea pe oricine la cuibul lui. Și-n vremea aia taximetriștii erau rari. După 1990 și-a pierdut cumpătul. Înjura. Că pirateria se înmulțise. Dar înjura mai cu nesaț cam de prin 1997 încoace pentru că soarta i-a scos un biciclist în față. Biciclistul n-a murit, doar bicicleta s-a șifonat. Cert este că domn Mitică n-a ieșit la tocmeală bună cu biciclistul. Erau ambii de aceeași vârstă și se cotcodăceau de au rămas lucrurile încurcate. Domn Mitică n-a mai avut mult curaj să meargă cu mașina. Și, până la urmă, și-a făcut calcul de-a ieșit la pensie. Fusese Dumnezeu voiajor atâta timp. Era gata.

Dar povestea aceasta n-are sens destul fără să spun ce s-a întâmplat cu domn Mitică acum, de Corona.

El fusese Dumnezeul șoferiei cândva. Acum cu coronavirusul s-a rătăcit. Nu mai era stăpân pe nimeni și nimic. Incertitudinea virusului, parșivenia lui neostoită i-a dat lui domn Mitică un sentiment incert. „Eu nu știu ce să fac”. Nu știu. Unii au fost curajoși și au respectat regulile. Alții au fost curajoși și au ignorat regulile. Unii au fost hotărâți și-au umblat prin aerul plin de virus. Alții au fost hotărâți și n-au mers prin aerul plin de virus. Domnul Mitică a rămas încremenit. N-a pus botul la fake-uri, dar nici nu da crezare știrilor.

N-a priceput el virusul, deși-l numea „carcalete” și-l vroia pe virus mai bine să fie biciclist, ca să-nțeleagă. Bun, domn Mitică nu vroia să moară ca prostul, dintr-o neînțelegere. Cumva Domnul Mitică a rămas în incertitudine, Fir-ar mama ei de viață ce mi se întâmplă?

Nea Mitică trăia incertitudinea. Cu pasiune.

Ba cu unii, ba cu alții. Zăpăceală. Zăpăcit, a descoperit singurătatea adevărată. Nu avea încredere în nimeni. Mai vorbea cu domnul colonel carecredea în fake-uri. Și cu domnul profesor de la trei. Care se uita la DIGI. Dar niciunul nu se vedea prea des la apelul zilei. Prea des pentru a umple golul din sufletul lui nea Mitică.

Atunci, și-a pus scaun și masă în spate la ghenă.

Acolo sigur veneau oamenii și sunt vorbe de schimbat când duci gunoiul, nu? Și acolo a stat tot Coronavirusul. Auzea păsările dimineața, urletele, înjurăturile, închideri-deschideri de geam. Tusele, râgâiturile din bloc. Asculta și erau astea semne de viață. E semn că e-n viață, nu s-a îmbolnăvit de „carcalete”.

Și a-nceput cu un vin. Un kil. Și s-a dus, spun unii la înmormântare, la 7-8 kile de vin pe zi.

Bea, nu se-ncurca. Bea pentru a se simți Dumnezeul lumii acesteia pustii. De lângă ghena de gunoi. Bea pentru a nu-și mai pune capul să-nțeleagă ce-i în jur. Bea pentru că simțea o sete. Un gol. Un angst. O anxietate. Bea. Și nu mânca. Bea.

Și când a început iar lumea să se populeze, i s-a făcut rău. Dar rău.

A fost dus la Spital. N-avea Corona. Diabeeet. I s-a tăiat piciorul. Și fără picior, a murit într-o dimineață. Unii spun de rinichi, alții de la diabet. Cică sângele nu mai vroia să i se lege și să-i dea viață.

A murit nea Mitică din Titan, Dumnezeul pustiului de la ghenă.

Bârfa scării zicea de băutură. Nu. Nu, de băutură, deși băutura i-a făcut rău. A murit de Incertitudine, de Nedumerire. De anxietate. Privind spre lumea pustie, nedumerită, încrâncenată, înrăită, otrăvită.

Nea Mitică a murit oare de prostie? Că n-a vrut să-i creadă nici pe unii, nici pe alții. N-a vrut să se refugieze sub nicio umbrelă, sub nicio certitudine.

Nea Mitică avea toate bolile pe el. Toate bolile. Incertitudinea ca COVIDul i-a răscolit bolile și incertitudinea l-a omorât.

N-am plâns la moartea omului, dar grea mi-a fost inima. Grea. Pentru că golul acela l-am simțit în mine de Coronavirus. Nicio băutură n-o seacă, n-o astupă. Și uneori, așa sunt, mi-e dor de golul acela. Sunt înspăimântat că din gaura aceea neagră a lui nea Mitică într-o zi nici eu nu mă voi întoarce. Nu crezi?

P.S: În pachetul de pomenire i-au pus pate de soia, un măr și-o napolitană în ciocolată. Așa s-a dus domn Mitică. Iar eu nu știu nici azi ce-a fost în capu’ lui nea Mitică din Titan.