Actriță nominalizată la Premiile Gopo: ,,Mi se pare extrem de toxic să consideri că un actor trebuie redus la zero pentru a-l reinventa tu, ca regizor”

Cunoscută publicului din serialul „Plaha”, Ada Lupu a fost nominalizată la Premii Gopo, la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar”, pentru rolul Mihaelei Klaus din filmul „Comatogen”, în regia lui Igor Cobileanski. Într-un interviu pentru HotNews, actrița povestește cum cariera ei a început cu ceea ce a părut inițial un eșec. „În timp mi-am dat seama că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla”.

• Nominalizat la șapte categorii la Premiile Gopo, „Comatogen” este structurat pe capitole care arată modul în care se poate comporta omul în fața răului și a binelui. Filmul ajunge în cinematografele din țară pe 7 mai.
• Ada Lupu a jucat peste 25 de roluri pe scena Teatrului Național din Iași, unde activează de 13 ani. În „Comatogen”, interpretează un personaj sumbru, fiica unui colecționar bogat de artă ajuns în comă.
• În discuția cu HotNews, Ada Lupu povestește atât despre începuturile ei în teatru și film, cât și despre lumea ei de la Botoșani, „o lume sălbatică”, unde bullying-ul și abuzul celorlalți erau un mod de supraviețuire. 

– Pentru că am citit că începuturile dvs. în teatru au avut loc în copilărie, cum a fost acea perioadă la Botoșani?
– Îmi face plăcere să-mi amintesc de copilărie, eu chiar am o obsesie pentru copilărie. De curând mi-am publicat și volumul de versuri, care, înglobează copilăria mea la Botoșani care a fost cu de toate. Cred că un oraș mic se potrivește unui copil extrem de timid, cum am fost eu. Am locuit într-un bloc, într-un cartier mărginaș din Botoșani, iar timpul l-am petrecut mult timp cu bunicii. Am fost un copil singuratic.

– La ce vă referiți când spuneți că a fost o copilărie cu de toate? 
– Am avut parte și de bucuriile și de marile nenorociri ale unei copilării. Pe de o parte, m-am simțit un copil privilegiat, pe de altă parte, am simțit și că viața m-a izbit cu tot ce poate ea izbi un copil. Adică am trecut și prin moartea bunicului care m-a crescut, am trecut și prin bullying din partea altor copii, totodată am avut parte și de jocurile alea care nu mai există astăzi. 

„Eu n-aveam capacitatea de a face bullying”

– Noi tindem să vedem doar vârfurile carierei unui om, nu și dedesubturile. Dacă vă simțiți confortabil, ați putea povesti despre experiențele de bullying prin care ați trecut, înainte să ajungeți actriță? 
– Din păcate, în anii ‘90, cel puțin unde trăiam eu, la Botoșani, bullying-ul era un mod de supraviețuire. De multe ori, trebuia să le-o iei celorlalți înainte, să faci bullying cuiva pentru a nu ți se face ție. Mama era extrem de sensibilă și îmi cultiva moralitatea și raportul cu lumea și cu divinitatea și, dacă doar îi spuneam că am răspuns urât unui copil îmi ținea o morală care mă făcea să mă simt vinovată următoarele două săptămâni. Eu n-aveam capacitatea de a face bullying. 

Era perioada în care copiii nu aveau educația de a asimila un copil cu dizabilități, de exemplu, sau încă se râdea de defectele fizice ale celorlalți copii. Inclusiv faptul că erai foarte conștiincios la școală, cum era cazul meu, devenea o temă de bullying; erai tocilara, trădătoarea și așa mai departe. La mine în cartier, copiii se băteau, de exemplu, eu neavând frați și surori care să mă apere, deveneam de multe ori ținta bătăușilor.

Asta nu înseamnă că toată copilăria mea s-a desfășurat așa, existau copii de toate felurile, dar era frica asta de a sta până târziu afară; în perioada aceea circulau și zvonurile astea îngrozitoare ale copiilor răpiți cu duba neagră. I-am avut pe bunicii care o suplineau pe mama, care era plecată la muncă și eram puțin mai protejată. Într-adevăr, erau niște ani sălbatici atunci. 

„Am visat să fiu handbalistă, fără nicio rezervă”

– Când ați ajuns la liceu, ce anume v-a făcut să vă înscrieți în trupa de teatru a liceului, în tot peisajul ăsta?
– Am decis absolut spontan. Eu am fost în gimnaziu la Liceul cu Program Sportiv, făcusem handbal, și am suferit foarte mult că am fost efectiv obligată să mă mut la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu”.

Ba chiar am fost singura din generația mea care s-a dus spre un alt liceu și atunci am resimțit asta ca pe o zdruncinare a identității mele. În prima zi de liceu știu că, deși mă numesc Alexandra, m-am prezentat cu numele de Ada și, în momentul în care au fost prezentate activitățile pe care le puteam face, printre altele și trupa de teatru, îmi amintesc că m-am uitat la colega de bancă, pe care abia o cunoșteam, și am zis că eu mă înscriu la trupa de teatru. Dar nu a fost un gând cultivat de dinainte, totul a fost complet spontan.

– V-aţi prezentat cu numele de Ada pentru că e numele dvs. de alint de acasă sau era tot o schimbare de identitate?
– Acasă  eram Ada, iar în societate eram Alexandra. Probabil că a fost tot din încercarea mea de a mă reinventa, pentru că mă simțeam atât de pierdută, fiind smulsă din mediul meu. Eu am visat să fiu handbalistă, fără nicio rezervă, și atunci, fiind așa de dezrădăcinată, eu am perceput-o ca fiind o schimbare radicală. Poate că subconștientul meu potența această schimbare și de asta am ales să mă prezint drept Ada. 

„Când mergeam la atelierul de teatru, uitam de problema cu mama”

– Care a fost motivația dumneavoastră  de a da la actorie? 
– A fost ceva organic. S-a întâmplat să primesc validare în trupa de teatru și la festivaluri și au început oamenii din jur să-mi recomande să merg mai departe. Mă atrăgea zona asta, dar mi-era frică să îndrăznesc, să mă imaginez actriță.

La un moment dat, prin clasa a X-a mama mea s-a îmbolnăvit destul de tare și lucrul ăsta m-a afectat mult. Între timp, ea și-a revenit, acum e bine, sănătoasă, totul s-a terminat cu bine, dar în perioada aceea eram foarte, foarte speriată. Țin minte că mergeam la școală și nu mă concentram deloc, școala fiind foarte importantă pentru mine, după cum am zic. Îmi amintesc că plângeam încontinuu, dar după ore, când mergeam la atelierul de teatru, pe scurte perioade, uitam de problema cu mama și eram acolo 100%. Reușeam să mă desprind de problemele de acasă. Atunci mi-am dat seama că teatrul mă hipnotiza și fermeca în  măsura în care nimic n-a mai făcut-o. 

Un eșec transformat într-un succes

– Atunci de ce v-a mâhnit atât de tare faptul că ați intrat la secția de păpuși, așa cum ați povestit în câteva interviuri?
– Când m-am dus să dau admitere la actorie, mi s-a sugerat să bifez și secția de păpuși, în ciuda faptului că eu nu voiam, dar cei de acolo au insistat și eu am bifat. După examen, când am văzut că am intrat la păpuși am considerat asta un eșec pentru că nu am intrat la actorie. În timp mi-am dat seama că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla; dincolo de faptul că mi-a plăcut foarte mult arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, m-a ajutat în formarea mea. La cursurile de păpuși se insistă pe improvizație, pe limbajul corporal și, de foarte multe ori, trebuia să ne creăm singuri momente cu păpușile. 

,,Nu aș fi vrut ca intrarea mea în Teatrul Național Iași să înceapă cu o înlocuire”

– Cum a început activitatea dumneavoastră la Teatrul Național din Iași, având în vedere că acesta nu este un teatru de păpuși?
– Antonella Cornici m-a văzut într-un examen al colegilor de la regie, m-a plăcut foarte mult și m-a invitat să intru într-un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Dar, pentru că ar fi trebuit să fac o înlocuire în acel spectacol, am renunțat să mă duc. Nu aș fi vrut ca intrarea mea în Teatrul Național Iași să înceapă cu o înlocuire.

Peste câteva luni, când s-a montat un spectacol la Sala Cub, ,,Hamletmachine”, de Heiner Müller, regia Giorgos Zamboulakis, asta era în 2015, am fost chemată, spunându-mi-se că e nevoie de tipologia mea.  Atunci am intrat în spectacol. 

Câți ani sunt de când sunteți actriță a  Teatrului Național din Iași?

De 13 ani colaborez și de 11 sunt angajată. 

,,Dacă cineva e capabil până la o vârstă înaintată să facă un lucru, atunci să-l facă”

– Mă abat puțin de la discuția inițială, de când ați intrat la TNI, directorul teatrului este Cristian Hagi-Culea. Considerați corect ca un director de teatru să poată avea un mandat pe viață, așa cum e acum?
– Nu am nicio problemă cu lucrul ăsta. Așa cum nu am nicio problemă nici cu actorii care ies la pensie și continuă să joace, nici cu oameni din alte domenii care continuă să-și exercite profesia și după o anumită vârstă. Cred că nu ar trebui să gândim lucrurile după criteriile vârstei, ale reprezentativității, ci doar pe considerente valorice. Dacă cineva e capabil până la o vârstă înaintată să facă un lucru, atunci să-l facă. Cred că devine problematic când vârsta îi determină să nu-și mai facă meseria la aceeași calitate.

Evident, dacă în urma unui concurs cineva este mult mai bun, acești oameni trebuie înlăturați. Însă, cât timp ei sunt capabili să-și facă munca, cred că trebuie protejați să-i avem cât mai mult timp alături de noi.

– Legea permite să îți continui mandatul și dacă ești capabil și dacă nu ești. E corect?
– Dacă nu sunt capabili, e un lucru extrem de grav. La fel de grav ar fi și în cazul cuiva mai tânăr care e lăsat să facă o meserie pentru care nu este capabil. Adică repet, nu aș nu aș funcționa pe criterii de vârstă, reprezentativitate, sex și așa mai departe. Cred că în orice funcție trebuie să fie cel mai capabil care poate face asta. Dacă un om la 80 de ani e încă cel mai bun, lasă-l acolo și protejează-l.

„Au existat și spectacole în urma cărora mi-a trebuit foarte mult timp să mă recuperez”

– În toți acești ani, a existat vreun spectacol care v-a consumat foarte mult, atât psihic, cât și fizic? 
– Da, sunt mai multe spectacole. Dacă dau acum un titlu de spectacol, e ca și cum aș trăda spectacolul respectiv, că aș acuza spectacolul de consumul meu. De fiecare dată când am lucrat, mi-am asumat atât consumul și chiar riscurile psihice și fizice pe care le-a implicat respectivul proiect. Au existat mai multe spectacole care m-au consumat foarte tare, care m-au adus pe marginea depresiei. Au fost și spectacole care m-au făcut să simt că ating norii, că gust din fericire. Au existat și spectacole în urma cărora mi-a trebuit foarte mult timp să mă recuperez. 

,,Asta nu mai e o performanță actoricească, când tu încerci să induci actorului suferința personajului”

– Considerați că actorul trebuie să fie împins să fie aproape de suferință pentru un rol pentru a obține un personaj, un spectacol autentic? 
– Sub nicio formă. Sub nicio formă. Da, regizorul e demiurgul într-un proiect și, dacă există negociere între actor și regizor, e până la urmă datoria actorului să cedeze și să „livreze” regizorului ceea ce-și dorește, dar mi se pare extrem de toxic și nociv să consideri că un actor trebuie redus la zero pentru a-l reinventa tu, ca regizor. Asta nu mai e o performanță actoricească, când tu încerci să induci actorului suferința personajului, actorul nu mai interpretează; el intră într-un exercițiu schizoid. Practic că își pune durerea proprie în durerea personajului. 

Problema e că tu, ca actor, nu poți să-ți dai seama că ți se face asta, dar în momentul în care realizezi, poți începe să refuzi tipul ăsta de exercițiu sau de joc psihologic.

„Am învățat să refuz să mă las manipulată”

– Ați  lucrat cu regizori care v-au făcut să vă simțiți așa?
– Da, și nu îmi dădeam seama că sunt în această situație. În momentul în care am realizat că se practică modul ăsta de lucru, am învățat să identific momentele în care încep să fiu împinsă în această situație și să refuz să mă las manipulată. Să insist în a fi lăsată pur și simplu să interpretez ce am de interpretat. 

– Cum gestionați problemele acestea legate de consumul psihic și relațiile de putere regizor-actor?
– Aș putea spune că fiecare se descurcă așa cum poate. Ne și raportăm diferit la situații; unii duc mai mult, alții duc mai puțin. Primul pas a fost să învățăm să comunicăm între noi, actorii. Noi am lucrat efectiv la asta și am ajuns în punctul în care putem comunica onest chiar și cu cei cu care avem antipatie. După ce am învățat să comunicăm între noi, am învățat să comunicăm și cu direcțiunea. La început timid, apoi am început să vorbim așa cum o facem și între noi, adică nu mai există discuțiile noastre de la cabină și discuțiile cu direcțiunea. 

Uite, chiar și în momentul în care am avut nevoie să-mi organizez programul ca să filmez  pentru ,,Comatogen” sau ,,Plaha” unde, de exemplu, am filmat pe parcursul unui an, adică o stagiune întreagă, am primit înțelegere. Nu doar eu, dar toți colegii mei care au fost implicați în proiectul ăsta și în alte proiecte. Asta în condițiile în care sunt actori care au fost nevoiți să demisioneze din teatrele în care sunt angajați pentru a-și putea face proiectele cinematografice. Asta e ceva extrem de apreciabil.

Poți reproșa că managerul ăla poate nu e destul de manager pentru că el trebuie să prioritizeze proiectele teatrului, însă eu, ca actor, percep că omul acela pune omul în fața managerului și omul în fața actriței și încearcă să-mi fie bine și mie, nu doar instituției căreia îi servesc. 

– Colaborarea dvs. cu Igor Cobileanski cum a început? 
– În 2015, când Florentina Bratfanof, care făcea castingul la ,,Afacerea Est”, trebuia să vină în Iași pentru ca Igor Cobileanski să-și aleagă actorii, s-a întâmplat să se îmbolnăvească. Noi două ne cunoșteam și m-a rugat să-i țin locul. Am început să colaborez cu Igor ca înlocuitoare a directorului de casting pentru ,,Afacerea Est”. Și atunci Igor mi-a dat un rol din ăsta foarte episodic, o apariție în film. Apoi, peste ani, m-a chemat și pentru roluri mai consistente și de acolo a început totul. 

,,Era nevoie de un bine care să lupte cu acest rău, nu putem oferi publicului doar partea întunecată a lucrurilor”

– Care e povestea rolului Irinei din ,,Plaha”, r. Igor Cobileanski?
– Rolul Irinei a fost un rol care s-a adăugat ulterior. Inițial, scenariul serialului ,,Plaha” era unul extrem de întunecat, nu avea practic protagonist. Totul era sumbru, doar în mâinile răului, iar în momentul în care a ajuns la producători, ei au sesizat lipsa unui protagonist, care, de fapt, așa zisul protagonist, e un antagonist. Era nevoie de un bine, care să lupte cu acest rău, că nu putem oferi publicului doar partea întunecată a lucrurilor. Mai mult decât atât, e foarte riscant să lași tot serialul pe spatele unui personaj negativ. Riscul e ca el să devină erou, ca el să fie perceput drept bun sau ca publicul să empatizeze cu el. 

Și s-a ales ca acest bine să fie reprezentat de jurnalism. În primul rând, pentru că jurnalismul e mult mai liber decât poliția, procurorii sau forțele care luptă în mod direct cu răul, dar jurnalismul are, în primul rând, o anume neutralitate. Cred că a fost o alegere foarte bună ca binele să fie reprezentat de presa liberă în ,,Plaha”.

,,Sunt o grămadă de cazuri în care jurnalismul lucrează poate chiar mai eficient decât justiția”

– Ați avut vreodată senzația că jurnalista pe care o interpretați este prea ideală în comparație cu realitatea?
– N-am avut un moment în care să simt asta. Țin minte că prin clasa a VIII-a învățam puterile în stat și presa ne era prezentată drept a patra putere în stat. Deasupra ei erau Parlamentul – puterea legislativă, Guvernul- puterea executivă și instanțele de judecată – puterea judecătorească, apoi a patra era jurnalismul. Sunt o grămadă de cazuri în care jurnalismul lucrează poate chiar mai eficient decât justiția.

– Cine este Mihaela Klaus din ,,Comatogen”, rol pentru care sunteți nominalizată la Gopo? 
– Mihaela e un personaj aproape tipologic, de fapt toate personajele principale sunt radicalizate, să zic. E greu să le regăsești în viața de zi cu zi, pentru că până și răul e mai nuanțat în realitate decât e în produsele artistice..

A fost extrem de greu, pentru că Igor Cobileanski ne-a interzis să ne îmblânzim personajele. Există tendința asta a actorului de a lupta pentru personajul lui, de a-i găsi justificări, de a-l face mai plăcut, însă, de data asta, am fost obligați să ne îmbrățișăm personajele așa cum sunt ele. Evident că există nuanțe, că nu suntem doar negru, dar nuanțele astea le-a decis exclusiv Igor Cobileanski și a fost destul de zgârcit în nuanțele luminoase ale personajelor noastre.

„Am impresia că, dacă aș fi fost în București, probabil aș fi făcut mai multe proiecte cinematografice”

– Ce roluri ați dori să jucați și în care încă nu ați fost distribuită? 
– Aș vrea să fiu distribuită într-un rol de mamă, mi-ar plăcea foarte mult. Mi-ar plăcea să joc în ceva SF. Dar cred că un rol de mamă, pur și simplu. Mi se pare că încă sunt văzută într-o tipologie de tranziție, nu sunt nici tânăra îndrăgostită, că nu mai am nici vârsta, nici aspectul fizic, dar nici cum mi s-a spus, să mi se pună un copil în brațe și să fiu crezută. Și mă enervează cumva perioada asta de timp când pare că aș fi între roluri, că eu nu consider deloc așa. Adică eu mă văd jucând roluri de profunzime și femei cu experiență de viață vastă. Aș vrea să fiu considerată într-o plajă de vârstă mai matură. 

– Ați vorbit într-un interviu despre ‘sindromul actorului din provincie’. L-ați resimțit vreodată personal, fie în felul în care vă privesc oamenii, fie în diferențele dintre trupa de la TNI și cea de la TNB? 
– Am simțit întotdeauna asta și în continuare simt. Am impresia că, dacă aș fi fost în București, probabil aș fi făcut mai multe proiecte cinematografice. Din punctul de vedere al trupei noastre și al felului în care jucăm, chiar ultimii ani ne-au validat foarte mult ca trupă; spectacolele noastre au fost prezente în FNT, nominalizate și premiate la Uniter. La nivel național suntem o trupă bine văzută și validată. Dar am tot timpul gândul ăsta că fiind în Iași ratez unele lucruri care se întâmplă doar în București.

– Ce direcție credeți că va lua parcursul dumneavoastră profesional și artistic atunci când vă uitați spre viitor? 
– Îmi doresc să regizez teatru, foarte mult îmi doresc asta. Vreau să continui să scriu, să joc, mai ales în film și îmi doresc să organizez în așa fel activitățile, încât să nu mai fiu atât de dependentă de Iași; să pot avea mai multă libertate de mișcare.