Skip to content
Economie

INTERVIU Ai apăsat „autorizez”, deci e vina ta. De ce argumentul preferat al băncilor nu ține, potrivit unui expert

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Când un escroc te sună de pe un număr care imită centrala băncii și îți recită CNP-ul, ultimele tranzacții și numele managerului de cont, ce mai înseamnă să fii „atent și precaut”? Pentru multe bănci, răspunsul e comod: dacă ai apăsat „autorizez”, vina e a ta. Monica Calu, președinta Asociației Consumatorii Uniți, întoarce argumentul.

  • Dacă vă faceți în septembrie un abonament anual la HotNews Premium, un profesor primește gratuit un abonament pe 12 luni. 
  • Abonamentele dascălilor sunt distribuite prin două organizații de educație care investesc în profesori.

Calu explică, într-un dialog pentru publicul HotNews, că dacă datele au scăpat chiar din sistemul băncii, vigilența clientului e „scurtcircuitată”, iar paguba trebuie să rămână acolo unde s-a creat riscul. Frauda, spune ea, e doar unul dintre cele două fronturi pe care consumatorul român le pierde în paralel.

„Consumatorul român este asaltat din două direcții”

– Trăim într-o dinamică accelerată a piețelor, unde digitalizarea și incertitudinea economică redefinesc zilnic comportamentul comercial. Dacă ar fi să spuneți pe scurt, unde e consumatorul român cel mai expus acum?
Monica Calu: – În momentul de față, consumatorul român se află într-o stare de vulnerabilitate structurală, fiind asaltat din două direcții: financiară și digitală. 

Pe de o parte, din cauza inflației ridicate și a deciziilor economice, puterea de cumpărare a scăzut dramatic. Cei care economisesc la bănci și micii investitori de retail, inclusiv cei care au investit în titluri de stat, sunt blocați în contracte care la scadență, se dovedesc a fi cu randamente negative în termeni reali, în timp ce băncile și administratorii de fonduri își securizează profiturile prin comisioane de administrare, de retragere și așa mai departe.

Practic, riscul economic este transferat asimetric pe umerii unui consumator captiv, care nu are la îndemână și la costuri rezonabile, consultanță financiară independentă. Și care se află de cele mai multe ori și sub presiunea timpului.

– Și a doua stare de vulnerabilitate cui se datorează?
– Exploziei fraudelor online și a breșelor de securitate de la nivelul instituțiilor financiare, ba chiar al autorităților și agențiilor statului. Exemplele recente sunt incidentul cibernetic de la ANCPI (Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară), început pe 14 iulie 2026, care a fost un atac cibernetic de tip ransomware, atacul malware de tip troian asupra serverului care găzduiește site-ul Direcției Fiscale Brașov, dar și recentul incident de la Revolut. Aici, atacul a constat într-o înșelătorie sofisticată de impersonare externă (phishing) și nu într-o spargere directă a serverelor companiei. Atacatorii au păcălit angajații fintech-ului să le trimită de bunăvoie date confidențiale, utilizând o adresă oficială de email compromisă din Italia. 

„Dacă un angajat cade victimă unui atac, nu este „forță majoră”, ci o vulnerabilitate sistemică a băncii“

– Și în acest context, unde se termină din punct de vedere legal responsabilitatea instituției și unde începe datoria de vigilență a consumatorului?
–  Răspunsul este categoric: responsabilitatea instituției financiare nu se termină aproape niciodată atunci când breșa de securitate are loc în propriul său sistem, chiar dacă la origine a fost o eroare umană a unui angajat. 

Regulamentul DORA (Digital Operational Resilience Act) și directivele europene, precum Directiva NIS 2 (Directiva (UE) 2022/2555), Cyber Resilience Act (CRA / Regulamentul privind reziliența cibernetică),  obligă băncile și fintech-urile să asigure o reziliență operațională deplină. 

Consumatorul nu are niciun control, nicio vizibilitate și nicio pârghie asupra modului în care o bancă își instruiește personalul sau își configurează protocoalele de acces. Dacă un angajat cade victimă unui atac, aceasta nu este „forță majoră”, ci o vulnerabilitate sistemică a băncii, care este pe deplin responsabilă pentru eșecul propriilor filtre de securitate.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

„Băncile cunosc perfect aceste obligații, însă reacția lor, de obicei, este una de rezistență“

– Păi și băncile nu știu asta? Cum reacționează ele?
– Băncile cunosc perfect aceste obligații, însă reacția lor, de obicei, este una de rezistență, de negare a responsabilității și pasare a culpei pe seama consumatorului. În loc să își asume vulnerabilitățile de infrastructură sau breșele umane interne, prima lor linie de apărare în fața consumatorului păgubit este acuzația automată de „neglijență gravă”.

Asistăm la un comportament profund incorect: instituțiile financiare încearcă să folosească semnătura electronică, obținută prin validarea online a tranzacției, de exemplu, sau interacțiunea digitală a clientului ca pe un paravan juridic, susținând că dacă utilizatorul „a autorizat” tehnic transferul – chiar și fiind manipulat prin spoofing sau phishing de pe numere care imitau banca – responsabilitatea le este complet transferată. Practic, ele încearcă să transforme o breșă de reziliență operațională corporativă într-o culpă individuală a victimei, ignorând faptul că standardele europene le obligă să aibă sisteme capabile să prevină și să blocheze tranzacțiile frauduloase înainte ca banii să părăsească ecosistemul bancar.

– Atunci când datele clienților sunt furate dintr-o breșă internă a unei bănci, cum pot dovedi consumatorii în instanță că au fost păcăliți tocmai din cauza vulnerabilităților băncii, contracarând acuzația clasică că ei ar fi fost vinovați de „neglijență gravă”?
– În momentul în care datele de identificare au fost deja scurse din baza de date a instituției financiare, din cauza unei breșe interne de securitate,  standardul obiectiv al datoriei de vigilență a consumatorului este grav compromis fără vina lui. 

Când vorbim despre „standardul obiectiv al datoriei de vigilență”, ne referim la acel comportament considerat normal, rezonabil și prudent din partea unui consumator mediu, care își protejează datele și nu le oferă oricui. În legislația din România, consumatorul mediu este definit oficial ca fiind „consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici”.

Însă, în momentul în care infractorii cibernetici te apelează folosind datele tale reale furate chiar din baza de date a băncii, acest standard de vigilență devine imposibil de aplicat. Consumatorul nu mai are un reper obiectiv prin care să suspecteze o fraudă. Dacă cel de la telefon îți știe numele, CNP-ul și istoricul tranzacțiilor, vigilența ta este scurtcircuitată în mod legitim, deoarece elementele de identificare oficiale — care ar trebui să fie secrete și securizate de bancă — sunt deja în mâna atacatorilor. De aceea, din punct de vedere juridic, comportamentul clientului, al consumatorului precaut, nu mai poate fi etichetat drept „neglijență”, ci este o victimizare directă facilitată de eșecul de securitate al băncii.

Infractorii cibernetici folosesc date reale – cum ar fi numele complet, codul numeric personal, istoricul parțial al tranzacțiilor sau chiar numele managerului de cont – pentru a construi atacuri de tip vishing (phishing telefonic) incredibil de convingătoare. 

Când un atacator te apelează de pe un număr falsificat care simulează centrala băncii (spoofing) și îți recită detalii financiare exacte, este abuziv să pretinzi unui consumator mediu să identifice frauda sau să suspecteze o capcană. Instituția financiară a creat riscul prin pierderea controlului asupra datelor și ea trebuie să suporte paguba.

„Asistăm la o trecere de la atacurile brute la capcane subtile”

– Cum s-a schimbat profilul fraudelor online în ultima perioadă și care sunt cele mai agresive „capcane” digitale de tip subscription traps (abonamente ascunse) care îi lasă pe consumatori fără bani pe card?
– Prin tehnici de design înșelător de pe platformele de comerț online (asimilate modelelor întunecate sau dark patterns, asistăm la o trecere de la atacurile brute la capcane subtile, psihologice, concepute digital. Cele mai agresive sunt „capcanele de abonament”, unde o ofertă inițială aparent inofensivă sau promoțională – cum ar fi „1 euro în prima lună” – se transformă automat, prin clauze ascunse în format digital, în retrageri lunare automate de zeci sau sute de euro. Consumatorul observă târziu aceste retrageri, iar procesul de anulare sau de ieșire din abonament este adesea un coșmar birocratic. Consimțământul digital nu trebuie să fie un cec în alb oferit comerciantului.

– Cum vor schimba noile reglementări europene modul în care băncile sunt trase la răspundere pentru eșecul propriilor filtre de securitate?
– Directiva PSD3 și Regulamentul DORA mută radical sarcina probei și standardul de diligență de pe umerii consumatorului pe cei ai industriei financiare. DORA obligă instituțiile la teste severe de reziliență și la raportarea imediată a incidentelor majore. Din punct de vedere al protecției consumatorilor, cerem ca standardele tehnice de plată derivate din PSD3 să oblige băncile să ofere în aplicațiile de Mobile banking un panou centralizat de unde utilizatorul să poată vedea toate mandatele de plată recurentă active și să le poată revoca instantaneu, printr-un singur buton. Principiul trebuie să fie clar: „ușor de activat digital, la fel de ușor de anulat”.

„Iluzia nominală”

– Creșterea consecutivă a dobânzilor de referință de către Banca Centrală Europeană (BCE), deprecierea leului au lovit direct în puterea de cumpărare. Cum sunt afectați micii investitori de retail ale căror randamente au devenit negative în termeni reali din cauza inflației?
– Ne confruntăm cu un fenomen extrem de periculos numit „iluzia nominală”. Mulți cetățeni văd pe hârtie sau în aplicațiile de home banking că sumele lor cresc ușor datorită dobânzilor corectate nominal, însă în realitate, prin raportare la coșul zilnic de consum și la deprecierea monedei naționale, ei pierd masiv din capital.

Problema majoră apare din cauza lipsei de flexibilitate structurală a instrumentelor de economisire destinate publicului larg. În timp ce marile instituții financiare își pot ajusta portofoliile în timp real și pot specula volatilitatea pieței valutare sau titlurile de stat pe termen scurt, micii investitori nu dispun de instrumente de acoperire a riscului (hedging).

Mai mult, asistăm la o asimetrie informațională severă: produsele oferite retailului sunt promovate ca fiind „soluții de protecție împotriva inflației”, însă formulele de calcul din spatele lor includ indici opaci. Când tragi linie, comisioanele de administrare de la nivelul fondurilor sau structura fixă a dobânzilor bancare ajung să înghită integral câștigul, lăsând consumatorul cu o putere de cumpărare mult mai mică la scadență decât în momentul depunerii fondurilor. Practic, capitalul privat al populației este măcinat lent pentru a acoperi deficitele din sistem, fără ca utilizatorul să  fi avut o alternativă sigură și accesibilă de protecție a economiilor.

– În perioade de instabilitate economică, brokerii tind să promoveze agresiv produse de investiții opace. Cum pot fi protejați oamenii de aceste produse care ascund comisioane uriașe, chiar în detrimentul performanței financiare a clientului?
– Aceasta este o problemă structurală generată de un conflict de interese major: sistemul stimulentelor financiare. Când un consultant bancar sau un broker îți recomandă un fond de investiții, el nu o face întotdeauna pentru că este cel mai bun produs pentru tine, ci pentru că acel produs îi aduce lui sau băncii cel mai mare comision din partea emitentului. În cadrul Strategiei Europene pentru Investiții de Retail (RIS), noi milităm pentru introducerea unui test riguros de tip „best interest of the client” – „interesul superior al clientului” și pentru creșterea transparenței costurilor totale. Consumatorii trebuie să vadă, negru pe alb, ce procent din banii lor de investiții se duce de fapt în buzunarele intermediarilor.

– Recent, Camera Deputaților a adoptat proiectul de lege privind Conturile de Economii și Investiții (CEI), promovat ca un instrument de tip „401(k) american” care oferă facilități fiscale mari celor care economisesc pe bursă pentru pensie. Cum vedeți această inițiativă: este cu adevărat o soluție reală sau ascunde noi riscuri?
– Salutăm apariția unor alternative care încearcă să deblocheze economiile românilor și să ofere facilități fiscale reale, însă din perspectiva protecției consumatorului, entuziasmul politic trebuie dublat de un avertisment sever. Legea Conturilor de Economii și Investiții (CEI) aduce, însă, și riscuri pe care publicul larg nu le înțelege încă în profunzime.

În primul rând, spre deosebire de depozitele bancare clasice, banii plasați prin aceste conturi direct pe bursă în acțiuni sau obligațiuni nu mai sunt protejați de vreun Fond de Garantare a Depozitelor. Riscul de piață este asumat integral de cetățean. Dacă firmele în care investești prin intermediul acestui cont dau faliment, statul sau sistemul de asigurări nu îți dă înapoi niciun leu.

În al doilea rând, forma adoptată în Parlament a suferit modificări în ceea ce privește beneficiile fiscale, mutând regulile direct în Codul Fiscal și creând două tipuri diferite de conturi (CEI-S și CEI-D), unde diferența constă în momentul taxării. 

Această arhitectură fiscală este mult prea complexă pentru un consumator mediu. Există riscul uriaș ca, din cauza lipsei de educație financiară, oamenii să semneze contracte de administrare la bănci sau firme de brokeraj fără să știe ce comisioane ascunse de tranzacționare sau management se aplică, comisioane care le pot anula complet beneficiul scutirii de impozit.

În plus, regulile stricte privind penalizarea sau restricționarea retragerilor înainte de termen pentru a nu pierde avantajele fiscale pot transforma aceste conturi într-o nouă capcană de captivitate financiară pentru cei aflați în crize de lichiditate. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca reglementările secundare care vor fi emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară să impună standarde drastice de transparență, fișe de produs simplificate, pe înțelesul consumatorului și interzicerea vânzărilor de produse la pachet, abuzive, pentru ca acest instrument bun în teorie să nu devină un nou vehicul de pierderi pentru micii investitori de retail.