Ana Blandiana: Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunosteam

​”Ceea ce nu a existat in Romania comunista a fost solidaritatea. Toata deosebirea dintre polonezi si romani este data de incapacitatea noastra de a ne solidariza. Sa nu credeti ca deosebirea intre literatura romana si cea poloneza este de 1 la 4 (exista patru premii Nobel poloneze). Exista doar faptul ca polonezii au facut Solidarnosc si faptul ca un scriitor polonez, cand vorbeste de alt scriitor polonez, spune tot ce poate de bine”, a explicat poeta Ana Blandiana la mijlocul saptamanii, cu ocazia conferintei „La ce bun poetii in vremuri de restriste?”. Intalnirea a avut loc la BCU, in cadrul seriei de evenimente Cultura Bate Criza, moderata de profesorul Sorin Alexandrescu.

A existat o rezistenta prin cultura in perioada comunista?

„Atat in cazul celor trei interdictii de semnatura (’60-’64, ’85 si ’88-’89), cat si in nenumaratele cazuri cand n-am reusit sa-mi public lucrarile, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerata periculoasa, pentru ca spunea adevaruri intr-o societate in care singura materie prima nedeficitara era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neinsemnat adevar putea fi privita ca un act de eroism”.

„In cartea sa, intitulata „Un ambasador al golanilor”, Alexandru Paleologu povesteste ca a ajuns la el o versiune a poemului meu, „Totul”, care facea parte din poeziile din Amfiteatru, interzise si care produsesera mare scandal – poezie pe care o cunostea, dar care in versiunea primita avea o lungime dubla. Era vorba de o insiruire de notiuni care incercau sa defineasca situatia din Romania de la ora respectiva. Ceea ce descoperise Alexandru Paleologu era functionarea unui mecanism folcloric. Asta se intampla in folclor: primul autor nu era decat punctul de pornire. Fiecare ins pe la care trecea un cantec sau un poem popular adauga, schimba ceva. Trebuie sa va spun ca am fost foarte mandra! Acest tip de reactie, exasperarea ca mijloc de difuzare a poeziei, am trait-o cu totii. A fost chiar viata noastra!”

Ceea ce nu a existat in Romania comunista – a existat oare in vreo alta Romanie? – a fost solidaritatea.

Ana Blandiana

„Intrebarea nu este daca ceea ce se numeste „rezistenta prin cultura” a existat, ci daca a putut ea tine locul unei rezistente propriu-zise, unei rezistente politice. Iar raspunsul „da” mi se pare in egala masura adecvat si umilitor. Umilitor pentru ca presupune incapacitatea noastra de a secreta un alt tip de rezistenta. In fapt, raspunsul este „da” nu in sensul ca cele doua tipuri de rezistenta ar fi comparabile, ci pur si simplu ca, dupa infrangerea rezistentei din munti, dupa lichidarea in inchisori a elitelor de tot felul, neexistand o existenta articulata poetic, vidul in care ne sufocam a fost populat de aceste exercitii de respiratie prin cultura. Ceea ce s-a facut in plan cultural nu compenseaza si nu scuza ceea ce nu s-a facut in plan politic. Dar asta nu inseamna ca nu exista si ca nu explica. Oricat de exagerat, raspunsul „da” explica, fara indoiala, insuficienta coagularii la romani si carenta de solidaritate care ne este specifica. Si, in acelasi timp, capacitatea noastra de a ramane vii, folosind remedii neconventionale. Ceea ce nu a existat in Romania comunista – a existat oare in vreo alta Romanie? – a fost solidaritatea.

Personal, cred ca nu mi-am facut decat datoria de scriitor. Nu am facut decat sa scriu ce credeam si sa incerc sa public ce-am scris. Uneori am reusit, alteori nu. Gestul de rezistenta, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformata intr-un manifest, apartine celor care mi-au multiplicat paginile, inlocuindu-mi tacerea impusa prin propriile lor reactii. Am fost nu numai autorul cartilor mele, ci si autorul tacerilor mele, gratie celor care-mi copiau poeziile de mana si le dadeau mai departe in mii si mii de exemplare. Rezistenta culturii apartine autorilor. Rezistenta prin cultura apartine publicului care era in stare sa transforme un scriitor singur intr-un lider de opinie”.

„Sa nu uitam ca un ganditor interbelic spunea ca romanii sunt un popor format din indivizi care au tendinta sa se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenta prin cultura confirma acest diagnostic.

Problema noastra nu este sa ne incapatanam sa demonstram, in pofida argumentelor, ca n-am facut nici atat, ci sa ne intrebam „de ce am facut numai atat?””

Despre relatia scriitorilor cu puterea

Sa nu uitam ca un ganditor interbelic spunea ca romanii sunt un popor format din indivizi care au tendinta sa se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenta prin cultura confirma acest diagnostic.

Ana Blandiana

„Problema raportului dintre scriitor si putere exista, evident, in toate epocile. Si tot in epocile libere ea este mai lipsita de importanta decat in epocile totalitare, pentru ca in libertate scriitorul hotaraste singur intensitatea si sensul acestei legaturi, dar chiar si atunci relatia este profitabila doar pentru detinatorul puterii. Scriitorul are intotdeauna de pierdut. In dictatura, scriitorul este legat de tiran printr-o dependenta impusa de acesta si careia el, scriitorul, poate sa-i dea directia de manifestare, supunere sau revolta. Nu ii este lasata libertatea de a fi indiferent.

Puterea scriitorului consta in banuiala si frica celorlalti ca paginile lui vor ramane si vor marturisi. Nenorocirile si reprosurile care se abat asupra sa sunt direct proportionale cu aceasta putere. Faptul ca au fost scriitori interzisi sau in inchisori nu spune nimic – daca nu despre impotrivirea lor, cel putin despre spaima autoritatilor de posibila lor impotrivire.

Cel de-al doilea val de teroare, acela din ’58-’62 (primul fusese in ’45-’53), a cuprins incredibilele procese ale lotului Noica-Pilat si ale lotului scriitorilor germani, in care, pentru erori imaginare, s-au taiat pedepse de pana la 25 de ani de munca silnica. Aceasta represiune profilactica impotriva scriitorilor da masura capacitatii literaturii de a fi periculoasa pentru dictatura si caracterul ei continuu subversiv.

Revelatia mea a fost ca daca volumele mele vor ramane, va ramane si faptul ca ele au fost scrise in timp ce se darama Manastirea Vacaresti. Si eu voi purta raspunderea acestei crime, desi, evident, ea nu depindea nici un fel de mine, dar am fost contemporana cu ea”.

Intre lupta cu cenzura si refuzul de a avea de-a face cu cenzura

Daca volumele mele vor ramane, va ramane si faptul ca ele au fost scrise in timp ce se darama Manastirea Vacaresti. Si eu voi purta raspunderea acestei crime.

Ana Blandiana

„Poate ca cea mai grava problema pe care mi-am pus-o inainte de ’89, cea care m-a tulburat cel mai mult, a fost problema optiunii intre lupta cu cenzura si refuzul de a avea de-a face cu cenzura.

Am luptat pentru fiecare vers, cuvant, pagina, refuzand sa schimb, renuntand la poezie ca sa nu renunt la un vers. A fost o lupta in care suprinzator de des am reusit sa castig.

Si atunci cand castigam aparea teama ca publicarea acelei pagini era o dovada ca, in Romania, acea pagina se putea publica. Deci exista libertatea de a fi publicata, o libertate despre care eu stiam ca nu exista, ca fusese smulsa.

Si atunci intrebarea era: cum ar fi fost mai bine? Era corecta aceasta tranta cu cenzura, care la orice tranta seamana si cu o imbratisare care maculeaza prin simplul fapt ca exista? Sau era mai corect refuzul total al publicarii? De fapt, era mai corect intunericul pur sau ceea ce a existat in realitate?”

Fenomenul de care ar trebui sa fim mandri, care ne face unici in Europa de Est

„Cea mai emotionanta sala de la Sziget este, pentru mine, sala dedicata poeziei din inchisoare. O sala cu peretii acoperiti in intregime de versuri scrise in inchisoare si care, ca sa existe, trebuiau sa exista trei personaje. Uneori ele erau reprezentate de un singur om, dar alteori de trei. Trebuia sa existe poetul care a compus versurile. N-am spus „scris” pentru ca nu existau creion si hartie (inchisorile noastre nu erau ca cele cehe, in care Havel si-a scris jumatate din opera, sau ca cele poloneze, din care Michnik trimitea scrisori la Europa libera).

Am luptat pentru fiecare vers, cuvant, pagina, refuzand sa schimb, renuntand la poezie ca sa nu renunt la un vers. A fost o lupta in care suprinzator de des am reusit sa castig.

Ana Blandiana

Deci poeziile erau compuse in gand. Cineva care stia alfabetul Morse le batea intr-o teava, sau in perete, pentru a fi transmise, iar altcineva care avea memorie le memora pentru candva, pentru probabilitatea ca le vor putea transcrie. Dupa ce au iesit din inchisori, in ’64, toata lumea s-a repezit la creion si hartie pentru a transcrie tot ce tinuse minte. Iar in ’90 a fost o adevarata invazie de carti de versuri scrise in inchisori, multe din ele publicate fara numele autorilor, care nu mai erau tinuti minte si care nu erau importanti, altele chiar cu autorii gresiti, pentru ca se confundau autorii dar se tinea minte poezia.

Aceasta prezenta a poeziei este, din cate stiu eu, unica. Nu am mai gasit-o in nici una din celelalte tari din est. Este un fenomen de care ar trebui sa fim mandri, cu care ar trebui sa ne laudam si pe care, de fapt, aproape nu-l cunoastem. Si, in cazul acela, rezistenta prin poezie era chiar o forma de supravietuire la propriu. Era un fel de a scrie versuri pentru a nu innebuni, pentru a ramane cu mintea intreaga. Si era o rezistenta care venea dupa cealalta rezistenta, adevarata, propriu-zisa, pentru care ajunsesera in inchisori”.

Libertatea cuvantului a diminuat importanta cuvantului

„Am dat examen la facultate de patru ori. Am intrat abia in al cincilea an. De fiecare data trebuia sa completez nenumarate pagini de formular, cu zeci de intrebari, care erau despartite in doua capitole: inainte de 1944 si dupa 1944. Ce au facut parintii, ce au facut bunicii etc? Ei bine, dupa douazeci de ani se pastreaza mecanismul, doar ca s-a schimbat data tatanei din care se invarte usa. Acuma discutam inainte de 1989 si dupa 1989.

Primul lucru pe care l-am descoperit, dramatic, dupa ’89, a fost ca libertatea cuvantului a diminuat importanta cuvantului. Paginile unui scriitor interzis fusesera fatalmente mai importante pentru ca mai scump platite. Havel in inchisoare era mai important decat Havel presedinte.

Libertatea cuvantului a diminuat importanta cuvantului. Havel in inchisoare era mai important decat Havel presedinte.

Ana Blandiana

Scriitorul nu poate sa ignore ceea ce omul de pe strada nu intelege: ca tranzitia si criza nu se vor termina niciodata, pentru ca ele sunt chiar definitia libertatii si democratiei, realcatuite mereu din raporturi mereu instabile intre forte aflate intr-o continua concurenta si transformare”.

„Daca inainte de ’89 lipsea libertatea, acum lipsesc responsabilitatea si intelepciunea de a o folosi.

La inceputul anilor ’90, cineva m-a intrebat intr-un interviu daca mai cred ca suntem un popor vegetal. Si eu am raspuns atunci: „nu, suntem prea isterizati pentru asta”. Acum, evident, un asemenea raspuns nu ar mai fi corect. Acum, cand indiferenta si kitschul acopera totul, ma intreb daca n-am nedreptati plantele. Am sentimentul ca nu stim nici dincotro venim, nici incotro mergem, mai mult – ca nici nu ne pasa ca nu stim”.

Despre „perisabilitatea lui Eminescu”

„In anii ’50, personajul de trista amintire care a fost Ion Vitner, scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societati, incheind cu fraza ramasa de pomina: „Si astfel, incet-incet, Eminescu va disparea din constiinta poporului roman”. Urmarea a fost ca decenii de dupa au gazduit un adevarat cult al lui Eminescu.

Dupa ’89 insa a inceput o contestare a lui Eminescu de catre o parte a elitei hiper-intelectuale, iar pe de alta parte – o nemaidescoperire a lui de catre o populatie mergand spre analfabetism. Un sondaj al Ministerului Culturii de acum cativa ani releva ca 17% dintre ce intrebati auzisera de Eminescu, despre Caragiale 16, despre Creanga 14. Ei se aflau pe primele trei locuri. Sa fie oare o victorie a lui Ion Vitner?”

Criza de identitate a romanilor – mai puternica decat criza economica

„Paradoxal, cred ca inainte de ’89 ma simteam mai acasa in spatiul cultural-literar romanesc. Si asta nu numai pentru ca atunci legatura dintre scriitori, care erau si cititorii mei, era mai puternica. Ci si pentru eforturile noastre continue de a rosti adevaruri impotriva cenzurii ne dadeau o seriozitate fata de care inovatiile noului roman francez, spre exemplu, aparea de-a dreptul frivola.

In ultimii insa lucrurile s-au schimbat. In timp ce la noi descoperirea societatii de consum s-a facut la majoritatea prin renuntarea la orice forma de spiritualitate, in apus, dupa decenii de cult si obsesie a consumului s-a nascut oboseala de materialitate si descoperirea ca viitorul va fi religios sau nu va fi deloc. Daca veti inlocui cuvantul „religios” printr-un termen mai modest, de genul „spiritual”, „cultural”, veti gasi explicatia inmultirii exponentiale a festivalelor de poezie.

In Germania exista, in multe orase mici, traditia existentei unei case a poetului. In fiecare an, este invitat sa locuiasca si sa scrie, sustinut de primarie, un scriitor caruia nu i se cere in schimb decat sa mentioneze, la publicarea paginilor scrise acolo, locul unde au fost scrise. Este un fel de punere in valoare prin cultura al micilor orase”.

„Cultura bate criza de identitate pe care o strabatem si care ne marcheaza mai ireversibil decat criza economica”.

„Pentru ca sunt in stare sa inteleg, de tot ce inteleg sunt vinovata”

„Am crescut cu o fraza a lui Blaga: nici un popor nu este atat de rau ca sa nu merite sa-ti dai viata pentru el daca ii apartii”.

„La sfarsitul anilor ’80 ma obsedau doua versuri: „pentru ca sunt in stare sa inteleg, de tot ce inteleg sunt vinovata”. Am crezut asta si cred asta: cred ca intelectualii – cei care sunt in stare sa inteleaga – sunt responsabili pentru tot ceea ce inteleg. Vad tot raul dar, in acelasi timp, sunt o parte dintre cei care ar trebui sa schimbe acest rau.

Sunt absolut convinsa ca daca in ’77 in Valea Jiului si in ’87 la Brasov ar fi fost intelectualii alaturi de muncitori, cum au fost intelectualii polonezi alaturi de Solidarnosc, am fi avut un cu totul alt popor. Sigur, nu pot sa nu adaug imediat: dar am aflat despre ce se intampla in Valea Jiului dupa luni de zile dupa ce s-a intamplat. Da, dar asta nu este o scuza. Nu este o scuza ca exista o adevarata traditie a ne-legaturii dintre intelectuali si restul poporului in cultura romana. Exista un singur moment care face exceptie de la asta: semanatorismul. Dar din pacate nu au existat mari scriitori semanatoristi, ceea ce a dat posibilitatea elitelor de dupa sa faca bascalie de semanatori, sa fie un exemplu de ce caraghiosi sunt aia, patriotii care umblau pe la tara si vorbeau cu taranii.

N-am crezut nimic rau despre romani pana in ’89. Exista niste mici intamplari: faptul ca am gasit un buchet de flori pe scari. Tot timpul am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, in timp ce noi nu suntem decat victime. Abia dupa ’89 am descoperit, pe de o parte – ca pentru ca inainte taceam, de fapt nu ne cunosteam. Abia dupa dupa ’90 am descoperit ca „taceam” lucruri diferite.

Dar, dincolo de asta, mai exista un aspect: un fel de masochism de-al nostru de a spune rau despre noi, in primul rand in comparatie cu celelalte popoare din est. Nu cred ca exista popoare mai rele si popoare mai bune.

Daca as putea schimba ceva din trecut… as fi votat in ’90 legea lustratiei.

Ana Blandiana

E adevarat ca exista trasaturi negative. Toata deosebirea intre polonezi si romani este data de incapacitatea noastra de a ne solidariza. Sa nu credeti ca deosebirea intre literatura romana si cea poloneza este de 1 la 4 (exista patru premii Nobel poloneze). Nu! Exista doar faptul ca polonezii au facut Solidarnosc [Federatie sindicala fondata in 1980 in Polonia; a constituit o importanta miscare anticomunista, n.r.] si faptul ca un scriitor polonez, cand vorbeste de alt scriitor polonez, spune tot ce poate de bine, iar un scriitor roman, cand vorbeste de un alt scriitor roman, spune tot ce poate de rau.

Mi s-a intamplat de zeci de ori sa ajung in strainatate si, dupa ce fac cunostinta, dupa ce vorbesc, cineva sa-mi spuna: „Ce placere sa te descopar! Credeam ca esti cu totul altfel!” Si-mi spuneau nume de scriitori romani care trecusera pe acolo si de unde rezulta ca sunt un monstru.”

Ce ar trebui schimbat in trecut si in prezent

„Daca as putea schimba ceva din trecut… as fi votat in ’90 legea lustratiei. Acum, in acest moment, as sustine-o pe Monica Macovei sa-si impuna valorile morale si legale pe care a incercat, avand impotriva ei toata clasa magistratilor, pentru a schimba bazele juridice ale tarii. As scoate din functiune retelele apartinand vechilor structuri de putere, transformate in retele de putere capitalista (capitalism mafiot) care blocheaza totul”.

Intelectualii sunt cei mai vinovati

„Cei care au educatia sunt obligati sa o dea mai departe. Magistratii sunt o clasa de intelectuali, o clasa care, in functiile de propriile interese, sunt in stare sa blocheze tara la propriu. De asta sunt intelectualii mai vinovati.

Mi se pare mai vinovat un magistrat de la Curtea Constitutionala care voteaza necunostitionala o lege care ar duce lucrurile mai departe, decat un politist de pe strada, care si el e corupt. Cu cat intelegi mai mult, cu atat esti mai responsabil de ceea ce intelegi. Cazul magistratilor e un caz uluitor de oameni care inteleg perfect despre ce este vorba si fac exact ce nu trebuie sa faca, exact ce nu le cere propria lor profesiune si interesele tarii, punand interesul propriu si legaturile vinovate dintre ei si vechile structuri inaintea interesului tarii”.

Suntem cu totii prea obositi, prea dezamagiti

„Au fost ani de zile in care am crezut din toata inima ca se poate schimba ceva. Sunt convinsa ca lucrurile au fost impinse de toate acele mari mitinguri de dupa ’90. Cea mai mare mandrie a mea pentru Alianta Civica este faptul ca acele sute de mii de oameni ieseau pentru idei. Nu numai ca nu aveau nici un interes: aveau probleme la servici daca erau vazuti la mitingurile noastre.

Se iesea pentru „reforma si adevar”. Asta scria pentru pancarte. Iar acum se iese pentru ziua de maine, pentru salarii si se strang cateva sute de oameni sau cateva mii in cel mai bun caz. Deci este clar ca o Alianta Civica acum nu mai poate sa existe. Suntem cu totii prea obositi, prea dezamagiti, prea integrati chiar, cu sentimentul ca nu toate ar putea sa depinda de noi”.