AUDIO Adi Despot: Industria muzicala romaneasca este falimentara. Casele de discuri nu sunt interesate de calitate, ci de tunuri

Adi Despot, solistul trupei Vita de Vie, s-a aflat in redactia HotNews.ro pentru a discuta cu cititorii HotNews.ro despre rockul romanesc, cum a evoluat sau cum a involuat de la „Cei ce ne-au dat nume” al trupei Phoenix, la „Egon”-ul Vitei de Vie. Intalnirea online a fost urmata de un interviu in studioul HotNews.ro.

Intalnirea s-a incheiat

Asculta interviul

Descarca interviul in format MP3

Fragmente din interviu

Industria muzicala romaneasca este falimentara. Nu se mai vand albume absolut deloc. Iar patronii probabil, chiar si in timpul acestui interviu, se gandesc sa-si recanalizeze domeniul de investitii.
Problema la noi a fost ca bazele industriei muzicale au fost puse de niste oameni care nu aveau absolut nimic in comun cu muzica. Ei erau niste oameni care vroiau sa investeasca in ceva. Si au investit in muzica. Si au incercat sa vanda muzica dupa normele lor. Au incercat sa vanda muzica prin „tunuri”.
Industria muzicala romaneasca s-a infiinta undeva prin ’92. Deci de 17 ani, unui consumator de muzica i s-a prezentat muzica romaneasca prin intermediul bustului domnisoarelor.
Eu ma bucur mult pentru falimentul caselor de discuri, pentru ca s-au ridicat pe nimic. Pe multa balega. Si balega in timp se usuca, se transforma intr-o chestie nisipoasa. Imi doresc sa-i gasesc pe toti producatorii de discuri din Romania undeva la Unirii, vanzand mici, cu gratare.
Trupele au ajuns acuma pe un harddisk, amestecate unele cu celelalte, track 1, track 20, intr-un shuffle dintr-asta. Suntem toti intr-un fel de shuffle.
Muzica a evoluat fantastic in toti acesti ani. A evoluat atat de mult, inca practic a ajuns pe o strada care se infunda. Mi-e foarte greu sa vad incotro se mai poate indrepta muzica, pentru ca s-a cam facut tot.
Din punct de vedere al esentei artistice, lucrurile au involuat, pentru ca acum nu stiu cati ani s-a inventat meseria de producator muzical: smecherul care stie sa se faca. „Stairway to Heaven”, daca ar fi fost compusa din ’96 incoace, nu ar fi aparut niciodata pe piata in varianta asta. Pentru ca ar fi existat un producator care ar fi spus: „Cat are piesa? Sase minute! Nu se poate, n-o s-o difuzeze nimeni la radio”.
S-a schimbat aburul asta din jurul muzicii. Aburul asta care se numeste arta. Se numea arta pentru ca se facea inainte de ’89, si oamenii cautau in muzica lucruri care nu se puteau spune. Dupa Revolutie, nu mai era nevoie sa-ti ascunzi gandurile prin fabule sau alte cuvinte, puteai sa spui direct ce aveai de spus. Foarte misto o perioada, dupa care oamenii s-au plictisit.
Televiziunea s-a dezvoltat bazandu-se pe comercial. In momentul in care s-a deschis usa pentru primul viol la televizor, Cutia Pandorei a fost deschisa. Inevitabil, de la prima manea pe televizor, singura sansa este sa fie din ce in ce mai multe manele, din ce in ce mai multe violuri. Televiziunile au ajuns ceva total scarbos.
Din fericire, exista o veste buna, internetul se dezvolta atat de mult, bugetele de publicitate pe internet incep sa depaseasca bugetele de publicitate pe televiziune. Asta inseamna in singur lucru: televiziunea, in timp, o sa dispara. Este singura satisfactie pe care pot s-o am vizavi de televiziune.
Critica muzicala din Romania se face foarte profesionist, pe baza de shpritz. Vrei sa ai critici bune, trebuie sa te duci la conferinte de presa, sa te imprietenesti cu diversii oameni care pot scrie despre tine de bine, sa-i scoti la shpritz, sa te bati prieteneste pe umar. Cam asa se scriu cronicile muzicale.
Ne-am plafona, ne-am taia exact aripile care ne fac creativi daca ne-am alege un gen muzical. Noi ne intalnim la repetitii, incarcati de diverse energii pozitive/negative, si facem piese. De cele mai multe ori, piesele noastre ies rock. Dar noi n-am ales sa cantam rock. Eu nu vreau sa cant rock, nu ma duc sa fac o piesa rock, ma duc sa creez.
Sunt, in continuare, un mare fan Timpuri Noi, am fost un mare fan Partizan – imi pare rau ca s-au desfiintat – si am o foarte mare doza de respect pentru formatia Timpuri Noi, atat de mare incat nu-mi permit sa spun: „Da, suntem prieteni cu Timpuri Noi”. In schimb, m-ar flata foarte mult sa aud asta de la Artanu.
Nu m-a atras niciodata cantatul in engleza. Ma exprim in romaneste, gandesc in romaneste, injur in romaneste, pana si starile pe care le simtim in noi sunt impulsuri romanesti. Inclusiv influentate de flegmele romanesti de pe strada, tigarile romanesti care put, cluburile romanesti care put si ele.
Suntem romani. Nu e o virtute, nu suntem nationalisti. Asa ne exprimam. Mi s-ar parea fals sa ne apucam in engleza. Pentru noi. Fiecare e liber sa cante ce vrea. Si in chineza ar putea fi foarte misto. Mie imi place foarte tare Luna Amara. Si suna a dracului de bine in romana.
Fiecare este liber sa creeze in ce limba vrea si e liber sa-si imagineze ce vrea: mii de turnee in strainatate, glorie eterna, mormant langa Jim Morrison, orice. Noi n-avem chestii de-astea.
Am ajuns la concluzia ca, prin muzica, nu iti poti face publicitate. Oamenii nu pot auzi de tine prin muzica. Urasc televiziunea si ce inseamna ea. O data la trei ani, cand scoatem album, trebuie si noi sa mergem la acele emisiuni, care sunt ingrozitoare. Le sortam, nu mergem la toate, refuzam multe invitatii, dar la unele tot trebuie sa mergi, sa-ti arati albumul.
Cred ca ne-a facut un bine chestia asta cu interviul, pentru ca lumea a auzit de Vita de Vie. Partea proasta e ca n-aveam nici un single sa-l promovam.
Pe mine m-a frapat amploarea pe care a luat-o acest „viral”. Practic, in 24 de ore, este cel mai vizionat film pe YouTube in Romania si pe locul trei in lume. A fost o isterie. Si m-am speriat de puterea internetului.
Te-ai bucura sa vezi ca cei doi copii isi fac formatie? Daca se intampla in Romania, nu! In primul rand, nu stiu daca vom mai fi noi pe pamant. Daca pana acuma muzica locuia in sufragerie, la loc de cinste, acuma sta ca o carpa langa veceu. N-o sa prea mai existe muzica.
Ascultam, involuntar, ce muzica era in casa. Din fericire, era Beatles, Rolling Stones, Abba, Boney M.
De la noi nu ti-au placut Phoenix, Iris? Mi-au placut incepand din ziua in care am gasit muzica rock. Nu prea eram pasionat de muzica. Bine, vorbim de anul 1980.
Am facut chitara clasica, m-am plictisit de Bach, profesorul m-a invatat sa cant Bealtes. Dupa 20 de ani l-am regasit pe Bach si am uitat Beatles-ul. Am inceput sa ascult muzica rock cu Iron Maiden, Scorpions, Metallica, dupa care, odata cu aparitia curentului grunge, nu neaparat Nirvana, ci ce a fost in spate, tras de Nirvana. Mi-a placut foarte mult, pentru ca mi s-a parut foarte real, foarte realist.
Daca heavy metal-ul era un show-off, cu ciorapi pe mana si barbati fardati, cu par lung si cu geci de piele… cand au aparut astia cu muzica alternativa, erau exact oameni de pe strada. Mi-a placut doza asta de realism, lipsa de falsitate.
Viata mea a luat-o razna cu muzica si ascult, practic, orice fel de muzica, inclusiv muzica populara, dar nu ascult manele. Mi se pare ca asta ar trebui sa faca un om care are pretentia ca e muzician.
Toata muzica existenta este pentru mine un manual de instructiuni. Trebuie sa fii la curent cu tot ce se intampla, in orice gen muzical.
Visul meu nu e sa cant ca sa multumesc oamenii cu darul primit de la Dumnezeu. Eu vreau pur si simplu sa ma descopar pe mine, sa-mi dezvolt creativitatea, atat a mea, ca individ, cat si a mea in grupul Vita de Vie.
Toti ne apucam de cantat pentru a hrani sufletul. Nimeni nu se apuca de cantat pentru a se gandi la burta. Desi acuma scolile de muzica si liceele de muzica sunt pline de oameni care nu au nici o legatura cu muzica, dar sunt trimisi acolo de parinti sa invete un instrument pentru ca, mai apoi, sa cante la nunti.
Piesa „Rahova” este o piesa din ’97. Acuma o ascult si, sincer, imi vine sa rad de cum suna, comparativ cu „Incep sa pierd”, din 2006, de pe Egon. Dar asta nu inseamna ca „Rahova” e mai naspa decat „Incep sa pierd”. Pentru ca „Rahova” este o mica mostra din mine in 1997. In loc sa ma uit la o poza cu mine tanar, cu parul lung, rocker, ascult piesa „Rahova”.
E o singura piesa care nu-mi place: „Sunetul mai tare”. Nu imi spune nimic. E degeaba. Este o piesa placuta de public: si atuncea… Mult public vrea „Sunetul mai tare”. Ok: e piesa noastra.
Urasc expresia asta: „Maria sa, publicul”. Publicul e facut, ca masa vorbesc, din cocalari. Publicul mare, publicul de piata, publicul romanesc doritor de mici.

Adrian Despot are aproape 33 de ani si este absolvent al sectiei de Pedagogie a Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti si al SAE Institute (School of Audio Engineering). Este membru in Comisia de Specialitate a CREDIDAM (Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artistilor interpreti).

Nota redactiei: Pentru a pastra coerenta si relevanta discutiei, nu vom valida comentariile care nu se refera la temele anuntate, care nu contin intrebari sau care constau in atacuri la persoana.