"Balta Alba", documentarul despre marele cartier bucurestean si puzderia de muzicieni de acolo. "Nu ca ar fi mare smecherie, dar niste radacini ar trebui sa avem si noi. Iar ele sunt aici, in Balta Alba"

Daca sunteti inca nauciti de rockul optzecist cu balerini al tanarului Anton de la Eurovision sau daca veteranii Minculescu si Bittman v-au inflamat cu noul lor hit de rezonanta contemporana irlandeza, un posibil remediu vine din cluburile unde ruleaza, in prezent, documentarul „Balta Alba”. Filmul lansat recent de omul de radio Silviu Munteanu face ordine printre multe generatii de muzicieni romani si, desi supraliciteaza nostalgia cantarilor de altadata, reda increderea ca exista si la noi o scena muzicala diversa si interesanta, dincolo de pojghita slagarelor de sezon si a scamatoriilor de festival retro.

Documentarul „Balta Alba” s-a lansat in urma cu cateva saptamani si poate fi vazut intr-un tur al barurilor si cluburilor bucurestene, urmand sa ruleze si la cateva evenimente cinematografice mai mici, pe parcursul lunilor urmatoare. Detalii pe pagina de Facebook a filmului

Trailer „Balta Alba”:

Regizorul „Balta Alba”, Silviu Munteanu, este un om de radio si se vede. Documentarul scartaie pe ici pe colo la capitolul imagine, dar nu conteaza: timp de o ora, auzi o rafala de povesti cu amintiri de odinioara, cu muzica ce a schimbat, pe nevazute, destine si cu multa, foarte multa viata de cartier.

„Imi place sa cred ca sunt pastratorul de amintiri (…) Am imortalizat toate pataniile, Tom Sawyerii si Huckleberry Finnii vremurilor noastre”, spune in documentar rapperul Nimeni Altu’, artist de-al locului.

Cam acelasi lucru urmareste sa faca si „Balta Alba”, care se prezinta drept un documentar despre cartier si despre cele trei generatii de muzicieni care au crescut si s-au format acolo: cea din anii ’70-’80, cea care s-a format in „bulibaseala” rock-rap-manele cu sclipiri jazzy a primilor ani de dupa revolutie, plus noul val de oameni care se simt la fel de bine cantand pe scene mari, in cluburi, in garaj sau in sufragerie.

Partizan – „IOR”, clip ce face parte din documentarul „Balta Alba”:

Regizorul sustine ca a verificat si e clar: n-o sa vezi alt cartier cu atatia muzicieni ca Balta Alba. Ca dovada, ii ia la rand, oarecum cronologic: de la Marius Teicu, Nelu Dumitrescu (Iris), Mike Godoroja, Artan (Timpuri Noi/Partizan), Zapada (Metrock), la Sisu (La Familia) si Marijuana, David Pistrui, Nimeni Altu’, membri Kumm, Subcarpati si Trei Parale, rastafarianul Ras Dawa (rastafarienii sunt „peste tot in lumea asta si suntem si in Balta Alba”), pana la alternativi care piuie sau metalisti fara mila.

Greu poti sa mai vezi orasul la fel dupa ce te uiti la „Balta Alba”. Documentarul prezinta cartierul ca un leagan de civilizatie, in care lacul IOR apare ca o supa primordiala in care cine sarea primul, in aprilie, era voievod si prin tufisurile caruia adolescentii isi pierdeau virginitatea.

„Zona 25 – Croieste-ti alta soarta” scrie pe frontispiciul unui butic de cartier surprins la inceputul filmului. Si documentarul prezinta cum si-a croit soarta comunitatea artistica din zona inainte de revolutie si in 25 de ani de „buimaceala” democratica. Un batran sculptor isi aminteste cum pe acolo umblau ciobani cu turmele de oi in anii ’60. Artan de la Timpuri Noi/Partizan nareaza cum s-a cladit „ün cartier muncitoresc comunist (…) un proiect exceptional, in care oamenii s-au dezvoltat extraordinar de bine”, un cartier vertical format din blocuri de 10 etaje care, dupa cum explica Bean de la Subcarpati, era normal „cu atatia oameni in ele sa genereze creativitate, spirit”.

Publicul mai putin tanar are posibilitatea sa-si aminteasca, iar cel tanar sa afle rolul sarafanului purtat de fete in scoala comunista, de petrecerile de apartament, cu sticlele de bere vandute apoi contra cost si unde „dansul la sentiment – bluesul” era esential pentru „contopire”: „Dark side of the moon era cu piese lungi, apropia baieti de fete”, cum isi aminteste un intervievat.

Afli cum a crescut Iris intr-o perioada cand puteai se canti doar daca aveai atestat si cand era ceva „revolutionar” sa apari in sosete pe scena. Mai tarziu, afli rolul buticului de cartier in dezvoltarea vietii de noapte in anii ’90; legatura locala dintre Beatles si Prodigy; de ce bauturile autohtone – tuica sau visinata – sunt de preferat vinului si tariei cand canti rap; sau rolul esential al manelelor in aparitia unei trupe ca Partizan.

Terminal White – „Crash, Burn, Sin”, piesa ce face parte din coloana sonora „Balta Alba”:

Si ajungi in vremurile de acum, cu muzicanti care se simt perfect cantand orice: rock, „traditionala”, dub sau ambientala psihoterapeutica de sufragerie; si oriunde – pe scena, in garaj, in living room, in gradina sau in spatele blocului.

„O chemare noua tara o strabate / Cincinalul in patru ani si jumatate”, suna prima melodie din documentar, pe imagini cu blocurile comuniste abia construite, cand copacii care inverzesc acum cartierul erau doar puieti. Dupa multe cincinale naucitoare traite pe repede inainte de artistii locului, intr-un Bucuresti unde oamenii isi cauta inca identitatea, documentarul incearca macar pentru cativa artisti sa le stabileasca un reper: vorba regizorului Munteanu, „nu ca ar fi mare smecherie, dar niste radacini ar trebui sa avem si noi. Iar ele sunt aici, in Balta Alba”.