„Când a venit primul copil, mi-am zis că o să am un motiv suficient să mă opresc. Dependența a fost mai puternică”. Costurile ascunse ale adicției pentru jocuri de noroc
Cinci dependenți de jocuri de noroc au povestit pentru Snoop.ro cum jocul le-a dat viața peste cap și cum, după ani de abstinență, încă recuperează părți pierdute din ei.
În 2017, Gabriel locuia în Danemarca. Avea 30 de ani și juca de jumătate de viață. Emigrase cu doi ani înainte cu speranța că, dacă schimbă radical mediul, va putea lăsa și dependența în urmă.
Nu a fost așa. Într-un moment de maximă vulnerabilitate, l-a sunat plângând pe tatăl său și i-a mărturisit pentru prima dată că nu se poate opri din joc. „Băi, tata, cred că am o problemă cu jocurile de noroc. Vreau să mă las și nu pot”. S-a lovit de un zid.
„Cum adică nu poți? Ești bărbat, nu te mai duci. Și cu asta basta”. Gabriel și-a dat seama că tatăl său nu putea înțelege prin ce trece, deși avea la rândul lui probleme cu alcoolul. „Pe moment s-au născut niște resentimente față de el, dar mi-am dat seama că nu el era persoana care să mă ajute să ies de acolo”, mărturisește Gabriel.
După acel apel, a mai durat încă un an până când a găsit din nou curaj să ceară ajutorul. Împreună, Alex, Costi, Dan, Gabriel și Vasile au aproape un secol de jucat la păcănele și ruletă salarii, bani împrumutați, dar și încrederea celor apropiați.
Poveștile lor vorbesc însă și despre speranță. Despre cum s-au întors din mijlocul disperării. Un rol important l-a avut comunitatea Jucătorilor Anonimi, unde se susțin reciproc și își pot povesti bătăliile fără să fie judecați.
„Tot timpul am crezut că jocurile îmi sunt datoare cu un jackpot”
Costi își amintește cum intrase într-o spirală „în care jucam ca să-mi acopăr datoriile. Datoriile deveneau și mai mari și jucam ca să le acopăr și pe acelea.” De la primul salariu până în ziua în care s-a oprit, adică mai bine de 20 de ani, „n-a fost un moment al vieții mele în care să nu am datorii din cauza jocurilor de noroc”.
Dar era înrobit de aceeași chimie acaparatoare când juca. „E așteptarea până vine câștigul în care inima ți-o ia la galop, în care te gândești că, de data asta, o să fie diferit, că o să se întâmple așa cum vrei tu și uiți de toate.” Pe valul de dopamină, restul planetei dispărea.
Ani la rând și-a hrănit iluzia că marele câștig era încă posibil. „Tot timpul am crezut că jocurile de noroc îmi sunt datoare cu un jackpot și că, atunci când o să vină câștigul ăla mare, o să-mi rezolve toate problemele. Până atunci era nevoie să mint și să ascund lucruri”. Mai târziu avea să-și dea seama că orice câștig ar fi obținut „tot acolo ar fi sfârșit”.
Jocul îi schimbase până și percepția timpului. „Mă făcea să-mi doresc ca totul să se rezolve pe moment”, spune Costi. Era fascinat de viteza cu care se decidea totul la ruletă. Însă, spre finalul dependenței active, nici măcar acel minut de așteptare nu mai era suportabil. „Trebuia să mai deschid și două, trei aparate care să meargă în același timp.”
„La un moment dat trebuiau justificate împrumuturile”
După ce reușesc să rămână o perioadă în abstinență, când privesc în urmă, dependenții de jocuri de noroc nu mai măsoară costurile adicției în sumele de bani pierdute, ci în relațiile deteriorate și încrederea pierdută.
Soția lui Costi a înțeles încă din primul lor an de relație că jocurile de noroc ocupau un rol important în viața lui. Multă vreme Costi a încercat să-i ascundă dimensiunea dependenței sale inventând lucruri. Dar adevărul ieșea rapid la suprafață. „La un moment dat trebuiau justificate împrumuturile nou apărute, faptul că nu mai sunt bani.”
După ani de astfel de episoade, spune că soția știa adevărul înainte ca el să i-l mărturisească.
Când au vorbit împreună cu un duhovnic, a înțeles disperarea ei. „Mi-am dat seama că îi provoc suferință, dar nu m-a făcut nici asta să mă opresc din jucat.” Nici nașterea copiilor.
Când a venit primul copil, mi-am zis că acum o să am un motiv suficient să mă opresc. Nu a fost. Dependența a fost mai puternică.
Și Gabriel își amintește că părinții au observat devreme semnele. Când era încă în liceu, mama îi găsea bilete de pariuri prin buzunarele hainelor. „Mințeam: nu e o problemă, sunt doi lei, pot să câștig.” Mai târziu, după ce s-a mutat la București pentru studii, a început să joace și mai mult. Când revenea la Bacău pentru câteva zile, își petrecea aproape tot timpul în cazinou. „Mă suna mama: unde ești? Vino să mâncăm. Mai stai?”