Ce ne învață noul film al lui Spielberg, „Ziua Adevărului”, despre economie

„Ziua Adevărului”, noul film al lui Spielberg, nu e despre extratereștri. E despre singura marfă care contează cu adevărat: informația.

Steven Spielberg a revenit, la 79 de ani, pe terenul care l-a consacrat: cerul. „Ziua Adevărului” (Disclosure Day), scris de David Koepp și lansat pe 12 iunie, cu Emily Blunt, Josh O’Connor și Colin Firth în distribuție, spune povestea unui expert în securitate cibernetică și a unei prezentatoare meteo din Midwest care încearcă să dezvăluie lumii existența vieții extraterestre, în timp ce o agenție para-guvernamentală, creată tocmai pentru a păstra acest secret, încearcă să-i oprească prin orice mijloace.

La suprafață, un thriller SF clasic. Privit însă cu ochii unui economist, filmul devine altceva: o alegorie despre economia informației. Conspirația, urmărirea, conflictul instituțional – totul se reduce la o singură întrebare: cine controlează cea mai valoroasă informație din istorie și cine decide când să o afle restul lumii?

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

Asimetria ca putere

O parte deține o informație de valoare incalculabilă; toți ceilalți tranzacționează, votează, se roagă și își fac planuri în necunoștință de cauză. Economiștii au un nume pentru asta: asimetrie informațională. Iar lecția lor, validată de un secol de crize, este că piețele construite pe asimetrii masive nu sunt piețe – sunt doar mecanisme de extracție.

Monopolul agenției asupra unui singur fapt este sursa întregii sale puteri. Iar momentul dezvăluirii este momentul în care această rentă se evaporă. „Renta”, în limbaj economic, este venitul obținut din acces privilegiat, nu din activitate productivă. Cine monopolizează cunoașterea unei descoperiri care schimbă lumea poate extrage din acel monopol avantaje politice și economice – exact cum o fac, la scară mai mică, deținătorii de informații privilegiate pe bursă, de secrete comerciale în tehnologie sau de date proprietare în economia digitală.

Aritmetica secretului

Dar păstrarea secretului nu e gratis. Păstrarea unei taceri la scară planetară (sau națională, cum vreți) cere instituții, executanți, salarii și costuri marginale tot mai mari, pe măsură ce crește numărul celor care trebuie reduși la tăcere. Aici filmul atinge, fără să-și propună, o intuiție pe care orice bancher central o cunoaște: poți apăra un nivel al cursului leului doar atâta timp cât costul apărării rămâne sub costul capitulării. Soros poate confirma.

Istoria economică e plină de momente în care această aritmetică s-a inversat brusc. Lira sterlină în 1992. Rezervele „intacte” ale băncilor în 2008. Regimuri și corporații deopotrivă descoperă, mai devreme sau mai târziu, că suprimarea adevărului devine mai scumpă decât recunoașterea lui. Diferența dintre cele două momente nu e adevărul: e prețul lui.

Șocul reevaluării

Economiștii au o slăbiciune pentru ce se întâmplă cu prețurile activelor în secundele de după ce apare o informație-surpriză. Premisa filmului este studiul suprem – o singură revelație care obligă omenirea să reevalueze totul: bugetele de apărare, asigurările, religia, viitorul însuși.

Iar aici merită făcută o distincție pe care economia o ia foarte în serios: cea dintre risc și incertitudine. Riscul înseamnă să cunoști rezultatele posibile și probabilitatea materializării fiecărui scenariu.

Incertitudinea radicală, cum ar spune  ex-guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, înseamnă să nu cunoști nici măcar rezultatele posibile. „Incertitudinea radicală”  (e și titlul cărții scrise de King) se referă la evenimente greu de explicat și uneori chiar și de înțeles. Cum sunt, de pildă, lebedele negre ale lui Taleb, dar nu numai ele. Cu alte cuvinte, există o diferență fundamentală între riscul sau probabilitatea pe care o poți calcula (precum aruncarea unui zar) și incertitudinea profundă care guvernează viața reală.

King spune că modelele probabilistice și teoriile economice eșuează adesea în a capta realitatea, deoarece complexitatea comportamentului uman și circumstanțele în continuă schimbare fac inutile estimările concrete.

Este periculos, susține el, să aplici gândirea probabilistică unor domenii ca politica, afacerile sau finanțele, care nu sunt guvernate de legi științifice.

Confirmarea că nu suntem singuri în univers ar arunca piețele în a doua categorie – acolo unde investitorii nu mai pot stabili prețul activelor, pentru că regulile jocului devin negociabile.

Filmul, semnificativ, nu mizează pe scenariul optimist. Planeta din „Ziua Adevărului” se află în pragul unui război mondial – un memento că informația nouă nu produce întotdeauna piețe eficiente. Uneori produce panică și eșec de coordonare. Când toată lumea află același fapt destabilizator în același timp, reacția colectivă poate deveni haotică – exact ca după un șoc financiar neanticipat.

Încrederea, activul invizibil

Lecția cea mai adâncă a filmului este însă alta. Un guvern despre care se află că a ascuns ceva de asemenea proporții nu pierde doar un secret – își devalorizează fiecare declarație viitoare.

Încrederea, pe care economiștii o tratează tot mai mult ca o formă de capital social, este infrastructura invizibilă a oricărei economii: ea reduce costurile de tranzacție, permite cooperarea, face posibil creditul (cuvânt care vine, nu întâmplător, din latinescul credere – a crede).

Dilema centrală a filmului poate fi tradusă, fără rest, în limbaj de politică publică: merită stabilitatea de azi costul pe termen lung al pierderii încrederii publice? Este, în formă narativă, problema oricărei instituții care a cheltuit din credibilitate – odată consumată, totul devine mult mai scump.

Adevărul ca bun public

Rămâne întrebarea pe care filmul o pune, de fapt, tot timpul: cui aparține cunoașterea despre locul umanității în univers? Guvernelor, corporațiilor sau tuturor? Economiștii poartă această dezbatere de secole – despre știință, brevete și proprietate intelectuală – și au un termen pentru bunurile ale căror beneficii pot fi împărtășite de toți fără a se epuiza: bunuri publice. Sloganul filmului – adevărul aparține celor șapte miliarde de oameni – este, în fond, descrierea unui bun public privatizat, returnat domeniului comun.

„Ziua Adevărului” nu ne învață, așadar, nimic despre economie în mod direct. Dar ca alegorie a monopolului informațional, a șocurilor produse de unele dezvăluiri și a credibilității instituționale, este surprinzător de potrivită pentru oricine a înțeles că economia nu este, în fond, despre bani. Este despre informație, stimulente și încredere. Extratereștrii sunt doar pretextul. Marfa rară, ca întotdeauna, este adevărul.