Ce se negociaza?
Serviciile secrete romanesti au obligatia de a preveni orice situatie de criza care poate afecta siguranta nationala a Romaniei. In laboratoarele lor se alcatuiesc si asa-numitele „planuri de masuri”, in care sint descrise etapele de gestionare a unei crize, daca totusi se ajunge acolo. Cum ar suna un astfel de plan in cazul unei rapiri?
In primul rind, se deschide un dosar de urmarire informativa cu numele victimelor pe coperta. Prin aceasta se doreste identificarea legaturilor acestora sau ale rudelor si prietenilor lor cu persoane suspecte, urmarindu-se a se descoperi daca nu cumva este vorba de o „combinatie” gindita chiar de victime.
Apoi se incearca localizarea „obiectivului” (persoana rapita), obtinindu-se informatii despre zona de unde a fost rapit, identificindu-se in acelasi timp si gruparea terorista. Pasul trei: in zona unde a avut loc rapirea se cauta o retea de influenta formata din oameni care pot lua legatura cu celula terorista, incepindu-se negocierile cu acestia.
Negocierile sint purtate intotdeauna cu bunavointa, evitindu-se o atitudine ostila care ar putea avea consecinte nefericite.
In paralel cu acceptarea revendicarilor se elaboreaza un „plan de interventie in forta”, pentru ca se urmareste ca, in eventualitatea unui schimb, trupele speciale sa atace si sa anihileze teroristii. Se doreste doar salvarea victimelor, viata teroristilor necontind. Eventual este luat un prizonier care va fi folosit pe post de „limba”, adica se vor obtine de la el toate informatiile necesare.
Pentru ca acest plan de masuri sa reuseasca se impart competentele mai multor echipe. Celula de criza cuprinde specialisti in telecomunicatii speciale, ofiteri din unitatile de filaj, psihologi, medici, informaticieni, dar si ofiteri care raspund de informatiile in adincime, adesea cei din urma apartinind MApN, deoarece beneficiaza de o acoperire mai buna dincolo de granitele tarii.
Din celula de criza ar trebui sa faca parte si un ofiter care raspunde de mass-media. Motivul este simplu: presa, mai mult sau mai putin manipulata, este folosita ca un canal de comunicare cu teroristii, fara ca aceasta sa realizeze ca, de fapt, comunicatele oficiale ale celulei de criza nu sint adresate in totalitate ei si opiniei publice.
La 22 aprilie, ziua cind teroristii au facut publica cererea lor prin intermediul celui de-al doilea film video, adica retragerea trupelor, comunicatul oficial continea trei informatii importante. 1. Celula de criza stia ca urmeaza difuzarea acestei casete video, proba ca cetatenii romani sint in viata si noul negociator este credibil (informatie adresata noua). 2.
Elementele de validare a persoanei de contact sint prezente in inregistrare, deci se continua negocierile cu noua grupare (informatie adresata in primul rind lor). 3. „Modul in care se face aceasta proba este la latitudinea celor care ii detin pe cei trei romani”.
Alta informatie adresata noua si care se poate traduce astfel: ei aleg daca trimit proba unei televiziuni sau o difuzeaza printr-un simplu e-mail, ei decid daca persoanele rapite citesc vreun mesaj sau pur si simplu nu spun nimic, iar in cazul in care victimele rostesc ceva, ei hotarasc ce anume.
Pentru a sprijini aceasta ipoteza, amintesc una dintre ultimele declaratii ale ministrului de externe Ungureanu. La 27 aprilie 2005, intrebat daca exista discutii referitoare la retragerea trupelor romane din Irak, acesta a raspuns concret: „Pina in acest moment nu avem asemenea discutii”.
Gura pacatosului adevar graieste, iar adevarul a fost spus dupa cinci zile de la solicitarea oficiala a teroristilor si dupa o zi de la expirarea primului ultimatum. Declaratia lui Ungureanu, o gafa, ne convinge ca teroristii nu solicita de fapt retragerea din Irak, iar negocierile vizeaza alte doleante, necunoscute opiniei publice pina acum. Bani? Cu siguranta, dar nu numai.
Convingerea mea este ca, desi Traian Basescu a promis ca dupa incetarea crizei va explica toate misterele acestei rapiri si fiecare etapa a negocierilor, nu vom afla niciodata ce s-a negociat de fapt intre cele doua parti.