Sari direct la conținut

Cele 5 reforme economice ale lui Alexandru Ioan Cuza prin care a modernizat România. Și care l-au condus apoi la abdicare

HotNews.ro
cuza, Foto: Douglas Mackenzie | Dreamstime.com
cuza, Foto: Douglas Mackenzie | Dreamstime.com

Încă din primii ani, Cuza s-a lovit de opoziția conservatorilor (majoritari în Parlament), care se opuneau reformelor. Nici cu liberalii nu se afla în raporturi foarte bune, aceștia fiind nemulțumiți că nu fuseseră chemați la guvernare. Cu toate acestea, mai multe reforme importante au fost făcute în primii doi ani de domnie: legea secularizării averilor mănăstirești (prin care aproximativ 25% din teritoriul țării intra în patrimoniul Statului, legea privind organizarea comunelor urbane și rurale și legea privind înființarea consiliilor județene. Au urmat legea drumurilor de fier, legea privind interzicerea cumulului de funcții publice sau legea privind organizarea judecătorească. De asemenea, a pus bazele monedei naționale, leul, care a devenit operațional abia după abdicarea lui.

Primii trei ani ai domniei au fost de instabilitate guvernamentală accentuată – în această perioadă au fost nu mai puțin de 16 guverne (nouă în Țara Românească și șapte în Moldova). Peste toate, țara trecea printr-o gravă criză financiară și economică, manifestată prin lipsa acută de numerar, scăderea exporturilor, reducerea drastică a creditului , falimentul multor negustori, neplata salariilor cadrelor didactice, dar și introducerea unor taxe și impozite noi.

Acest lucru a determinat izbucnirea unor mișcări de strada (la Craiova, Ploiești), care au degenerat în acte de vandalism și violențe, fiind reprimate cu forța de autorități.

Cuza era dornic să dezvolte, pe lângă agricultură, si alte ramuri economice, dar îi lipseau resursele financiare necesare, deoarece majoritatea veniturilor continuau să provină din taxele puse asupra claselor cel mai puțin capabile să plătească.

El a fost așadar forțat să recurgă la capital străin, dar a renunțat curând la ideea că puterile occidentale se vor simți obligate să dea ajutor financiar. Când a acordat unui consorțiu anglo-francez concesiunea de a fonda Banca României, în 1865, Cuza era sigur că noua bancă va aduce în țară o mare cantitate de capital. Dar avea să fie foarte dezamăgit.

1. Reorganizarea teritorială a României

În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar.

2. Legea electorală

Legea electorală sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărțiți în alegători primari (care votau indirect) şi alegători direcţi. Cincizeci de alegători primari trebuiau să desemneze un alegător direct care să dispună de un venit de cel puţin 100 de galbeni. Din acestă categorie făceau parte cetăţenii în vârstă de cel puţin 25 de ani care plăteau un impozit de de 48 de lei la sate şi 80 de lei în oraşele cu o populaţie între 3.000 şi 15.000 de locuitori, iar în restul oraşelor cetăţenii care plăteau un impozit de minimum 110 lei.

Alegătorii direcţi plăteau un impozit minim de de 4 galbeni la un venit de 100 de galbeni, trebuiau să aibă 25 de ani împliniţi şi să fie ştiutori de carte. Nu beneficiau de dreptul la vot persoanele supuse vreunei protecţii străine sau servitorii.

De asemenea, pentru a fi eligibil, cetăţeanul trebuia să întrunească mai multe condiţii: să fi dobândit cetăţenia română prin naştere sau naturalizare, să aibă 30 de ani împliniţi şi un venit anual de 200 de galbeni. Fără a plăti cens puteau fi aleşi membri în Adunarea Electivă toţi românii care au exercitat funcţii înalte în serviciul statului, ofiţerii superiori în rezervă ai armatei. De asemenea, membrii Adunării Elective beneficiau de imunitate penală, iar frauda electorală era sever pedepsită.

Votul era secret, iar mandatul se obţinea prin majoritatea absolută de 50% plus 1 din totalul voturilor valabil exprimate. Legea prevedea organizarea a două colegii teritoriale, primului aparţinând oraşele şi celui de-al doilea, judeţele, numărul deputaţilor distribuindu-se potrivit ponderii demografice, în special în oraşele foarte mari. Astfel, 94 de deputaţi aparţineau oraşelor, iar 66 de deputaţi aparţineau judeţelor.

 Mandatul de deputat era incompatibil cu alte diverse funcţii în administraţia publică (în special cu funcţia de ministru, directori în ministere şi prefecţi), precum şi cu funcţia de militar în serviciul activ. Categoria alegătorilor direcţi însuma aproximativ 570.690 de cetăţeni care alegeau 160 de deputaţi, ceea ce însemna că exista un deputat la aproximativ 25.000 de locuitori. (sursa)

3. Secularizarea averilor mănăstireşti

Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate  din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care ajungeau în străinătate şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac.

În martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi călugări greci încercau să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc.

„Legea secularizării averilor mânăstireşti” a fost votată la 17/29 decembrie 1863 şi prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova) [6]. Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.

Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat

4. Legea învățământului

Una din principalele preocupări ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost reformarea învăţământului românesc. Problema instrucţiunii publice a fost ridicată la ”rangul uneia din cele mai importante chestiuni de stat”, notează lucrarea ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În mesajul din 6/18 decembrie 1859, domnitorul cerea ca învăţământul să fie ”la îndemâna tuturor claselor”, căci ”în educaţia poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat”. Pledând pentru dezvoltarea învăţământului Alexandru Ioan Cuza cerea pragmatic: ”Administratori, finanţiari, agricultori, industriali, comercianţi, eată oamenii de care avem mai smintită trebuinţă.”

Până la acel moment, învăţământul se realiza în Biserică, iar în perioada Regulamentului Organic (1834-1848), când s-au luat măsuri şi pentru organizarea învăţământului, ierarhii Bisericii aveau şi atribuţii de efori ai şcolilor. Prin Legea Instrucţiunii publice s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Legea afirma în articolul 31 că ”instrucţiunea elementară este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii de amândouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani”. Legea prevedea, printre altele: extinderea accesului la educaţie, alfabetizarea populaţiei, diversificarea instrucţiei pentru a veni în întâmpinarea viitoarelor cerinţe ale economiei, responsabilizarea locuitorilor în raport cu statul, comunitatea şi propria existenţă.

 Cele dintâi articole referitoare la instrucţia elementară menţionează introducerea obligativităţii cursurilor primare pentru copiii de ambele sexe cu vârsta cuprinsă între 8-12 ani. De asemenea, cu scopul de a asigura condiţiile prielnice transpunerii în realitate a obligativităţii (amenzi în bani sau zile de muncă în favoarea comunei) pentru părinţii sau reprezentanţii legali care nu trimiteau copiii la cursuri. Dreptul la instrucţie era protejat prin interdicţia meşteşugarilor şi arendaşilor de a angaja ucenici copii de vârstă şcolară care nu posedau certificatul de absolvire a claselor primare. În caz contrar, angajatorul era dator să achite o amendă, să înscrie copilul la şcoală şi să-i supravegheze frecventarea cursurilor până la 12 ani.

Învăţarea scrisului şi cititului, familiarizarea cu preceptele religioase, asimilarea de informaţii referitoare la istoria şi geografia României, deprinderea operaţiilor aritmetice au constituit fundamentul cursurilor primare, desfăşurate de-a lungul a trei ani în şcolile urbane şi 4 ani în cele rurale.

Chestiunea manualelor este abordată prin prisma necesităţii înlocuirii fondului de carte şcolară existent, îndoielnic în privinţa calităţii, cu tipărituri elaborate după anumite norme lingvistice şi de conţinut. În ceea ce priveşte învăţământul particular, chiar dacă îi sunt rezervate doar câteva articole, Legea din 1864 elimina multe din restricţiile din trecut cu privire la condiţiile necesare unei persoane care dorea să deschidă un institut privat. Aceste şcoli reprezentau o alternativă la învăţământul public, mai ales la început, când reţeaua de şcoli era redusă. Cu toate acestea numărul lor nu a crescut semnificativ.

Vezi si interviul cu Adrian Majuru de aici

5. Reforma fiscală. Apariția leului și primele Recensăminte

După Unire, s-a făcut o reformă fiscală în 1861 prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar. A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, pentru a dezvolta infrastructura țării.

De unde au venit banii pentru investiții

Încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o au investiţiile pentru sănătatea unei economii. Partea bună era că la acea vreme exista un capital intern disponibil care rezulta din exportul de produse agricole. Pe lângă acest capital intern, insuficient totuşi, politicienii vremii acordau o importanţă sporită şi capitalului extern.

În 1865 este semnată concesiunea pentru construirea căii ferate care avea să unească Bucureştiul cu Dunărea, la Giurgiu. În privința șoselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de către o casă engleza, a 19 poduri metalice.

Cum a apărut leul, moneda națională

României îi lipsea însă un lucru esențial pentru o economie importantă. O monedă proprie. Dreptul regalian de batere a monedei însemna de fapt independența statului.

Cuza și apropiații săi încep din chiar anul alegerii sale ca domn, 1859, pregătirile pentru înființarea unui sistem monetar. Într-un document din 18 noiembrie al Consiliului de Miniștri al guvernului din Muntenia, apare pentru eventuala monedă denumirea de „romanat”, care era copiat, ca dimensiuni și greutate, după fracul francez.

Pe baza documentului, s-a întocmit, în 1860, un proiect de lege care stabilea că se vor bate monede din aur, argint și aramă. Însă moneda a fost interzisă de puterile protectoare, în urma protestelor Imperiului Otoman. Abia șapte ani mai târziu, la 22 aprilie 1867, la un an după abdicarea lui Cuza, este stabilită prin lege moneda națională leul.

Tot lui Cuza îi datorăm Ordonanța domnească semnată la 12 iulie 1859 prin care a fost înființat Oficiul Central de Statistică, una dintre primele instituții publice constituite după Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și unul dintre cele mai vechi oficii statistice din Europa.

Primele documente administrative în care apare folosit cuvântul „statistică” alături de cel vechi de „catagrafie” sunt Regulamentele Organice ale Principatelor-Unite (1831-1833).

Din punct de vedere al procedurilor statistice, catagrafiile trebuiau să se facă din șapte în șapte ani, cu scopul de a stabili birul și de a fixa veniturile țării. D

e asemenea, acestea instituiau o procedură fixă pentru recensăminte, ele urmând a se face de către comisii județene ce aveau drept scop nu doar înregistrarea „birnicilor” (adică a contribuabililor, cum am spune azi), ci și a „dajnicilor” (persoanelor scutite de taxe)

Proclamația domnitorului Alexandru Ioan Cuza cu prilejul promulgării reformei agrare (1864):

Sătenilor, Claca (boierească) este desființată (…) de-a pururea și astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâtă prin legile în ființă.

Claca și toate celelalte legături silite între voi și între stăpânii voștri de moșii, sunt desființate, prin plata unei drepte despăgubiri. Uitați dar zilele grele prin care ați trecut; uitați toată ura și toată vrajba; fiți surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moșii, și în legăturile de bună voie ce veți mai avea de aici încolo cu proprietarii, nu vedeți în ei decât pe vechii voștri sprijinitori și pe viitorii voștri amici și buni vecini. Au nu suntem toți fii ai aceleiași țări? Au pământul României nu este muma care vă hrănește pe toți? Stăpâni liberi pe brațele și pe ogoarele voastre nu uitați mai înainte de toate că sunteți plugari, că sunteți muncitori de pământ. Nu părăsiți această frumoasă meserie, care face bogăția țării, și dovediți și în România, ca pretutindeni, că munca liberă produce îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiți încă hărnicia voastră și ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră și a copiilor voștri. Îngrijiți-vă asemenea de vetrele satelor voastre, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliți-vă a le îmbunătăți și a le înfrumuseța, faceți case bune și îndestulătoare, înconjurați-le cu grădini și pomi roditori. Statorniciți mai ales și pretutindeni școli, unde copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari și buni cetățeni. Actul din 2 mai v-a dat la toți drepturi; învățați pe copiii voștri a le prețui și a le bine întrebuința. Și mai presus de toate, fiți și în viitor ceea ce ați fost și până acum, și chiar în timpurile cele mai rele, fiți bărbați de pace și de bună rânduială aveți încredere în Domnul vostru, care vă dorește tot binele; dați ca și până acum, pilda supunerii către legile țării voastre. Iubiți România care, de astăzi este dreaptă pentru toți fii săi. Lege rurală cu proclamațiunea Măriei-Sale Domnitorului a Principatelor-Unite Române, Imprimeria statului, București, 1864, p. 3–6)

Codul Penal despre funcționarii publici (1864)Despre infracțiunile privitoare la amestecarea funcționarilor publici în afaceri (secțiunea III)

Art. 142 — Orice funcționar, oficial public sau agent al guvernului, care sau fățiș sau prin  acte simulate, sau prin interposițiune de persoane, va fi luat sau primit vreun interes oarecare se va pedepsi cu închisoarea de la șase luni până la doi ani, și cu amendă. Către acestea se va declara incapabil pentru totdeauna a mai ocupa funcții publice.

Despre mituirea funcționarilor publici (secțiunea IV)

Art. 144 — Orice funcționar de ramul administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administrații publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau presenturi1, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act, privitor la funcțiunea sa, fie și drept, dar pentru care n-ar fi determinat prin lege o plată, se va pedepsi cu maximum închisorii și cu o amendă îndoită a valorii lucrurilor primite sau făgăduite  iar banii sau darurile se vor lua pe seama spitalelor sau caselor de binefacere ale localității unde s-a comis mituirea.

Ei nu vor mai putea ocupa funcție publică și vor pierde dreptul la pensie. (Bujoreanu, p. 316)

Surse:

Alexandru I Gonta-Documente privind istoria Romaniei (Romanian Edition)
Bogdan Murgescu (coordonator)-Istoria Romaniei in texte
Petre P. Panaitescu – Istoria Românilor
Nicolae Isar -Istoria moderna a românilor. Partea II, 1848-1878

INTERVIURILE HotNews.ro